Invitație la un film care ne arată că nu am învățat nimic în 20 de ani
A apărut o nouă versiune a filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, refacere după filmul-cult din 2005 al lui Cristi Puiu – și, din păcate, este la fel de actuală azi ca atunci.
Povestea e aceeași: un om bolnav, vulnerabil, plimbat de la un spital la altul, evaluat, judecat, pus în așteptare, apoi respins. Nu pentru că medicina nu poate, ci pentru că sistemul nu vrea. Pentru că e obosit, cinic, birocratic și, mai ales, fără empatie.
Partea cea mai dureroasă: după aproape 20 de ani, ne regăsim în aceleași reflexe.
pacientul nu e luat în serios pentru că „a băut”;
vina e mutată pe pacient, nu pe organizare;
urgențele „mai importante” au prioritate, iar omul singur, fără voce, devine consumabil;
niciun „îmi pare rău”, niciun „hai să vedem ce putem totuși face”.
Filmul e plin de stereotipuri medicale și prejudecăți reale: „alcoolic = neglijabil”, „bătrân = oricum se duce”, „nu e cazul nostru”, „trimiteți-l mai departe”. Tocmai de aceea filmul lovește. Pentru că nu e doar cinema, e documentar social.
De ce ar trebui văzut:
de medici, asistenți, ambulanțieri – ca să-și vadă meseria din ochii pacientului;
de manageri de spitale – ca să înțeleagă că umilința nu apare în rapoarte;
de decidenți din sănătate – pentru că aici e rezultatul final al subfinanțării, al haosului și al lipsei de reguli aplicate;
de noi, ceilalți – pentru că oricine poate ajunge pacientul ăsta „incomod”, fără drept de apel.
Asta este, de fapt, o invitație pentru autoritățile din domeniul medical: mergeți să vedeți filmul. Nu pentru analiză de film, ci pentru analiză de sistem. Ce se vede pe ecran se întâmplă în real, iar faptul că povestea din 2005 poate fi spusă în 2025 fără să schimbăm aproape nimic spune TOT.
🎬
Filmul:
Inspire Cinema:
Filmuloriginal (2005):
Să ne îmbătăm cu apa rece: nu avem încă un sistem medical funcțional. Nu avem încă empatie instituționalizată. Și da, încă poți muri în România doar pentru că nu a avut nimeni timp să te creadă.
