Cum spune olteanul: fusăi aici, făcui
asta J.
Ei bine asta zic și eu, adică – aici
= Teatrul Național București, iar asta =
am vizionat piesa – Bîrfe, zvonuri și minciuni.
Probabil
că la o primă vedere nu sună extraordinar, până la urmă este doar o piesă de
teatru, nu? Ei bine… NU. Este cea mai bună piesă de teatru la care m-am dus. Nu
sunt eu cel mai cunoscut critic în domeniul cultural, dar nici vreun
necunoscător, piesa este genială și se încadrează perfect și în cotidianul
românesc, spun asta pentru simplul motiv că dacă n-ai știi că este o piesă
scrisă de un american – Neil Simon, ai putea jura că este una scrisă de un
român. Evident un merit îl are și regizorul – Ion Caramitru și actorii de pe
scenă care și-au jucat rolurile colosal.
Ideea generală a piesei este una banală
– dorința de sinucidere a unui individ care împlinește 10 ani de căsnicie și
află că nevasta îl înșela. Deși descrierea poate părea că este mai degrabă a
unei telenovele, este de fapt tema principală a unei comedii de succes. După cum
probabil bănuiți, sinuciderea a fost un fiasco – gen Năstase – adică tipul nu a
reușit să se împuște decât în lobul urechii. În fine, de la acest incident se
nasc o serie de situații care mai de care mai bizare și mai comice, create de
către invitații la petrecerea de 10 ani a căsniciei incapabil-sinucigașului.
Fiecare cuplu care sosea la petrecere
intra într-un carusel al problemelor compus dintr-un colaj de probleme
personale la care se adaugă cele create la fața locului de către ei și de către
ceilalți.
Toate aceste situații prezentate în
piesă ne arată fața reală a oamenilor și modul în care se comportă un individ
pus într-o postură dificilă, în care trebuie să ia anumite decizii – atât în
ceea ce îi privește pe ei în mod direct, cât și pe ceilalți. De multe ori cei
care pretind că-ți sunt prieteni apropiați – atunci când îți merg treburile,
sunt în fapt persoane care se gândesc doar la binele propriu, se gândesc doar
la ceea ce ar pierde dacă nu ar mai fi alături de tine. În loc să se gândească
cum ar putea să te ajute în momentele mai dificile ale vieții, se gândesc doar
cum pot să-și salveze propria piele. Din reacțiile lor pline de exces de zel și
mai puțin de analize la rece a
situației care să le ofere șansa de a ieși din încurcătură.
Finalul poveștii îi prinde pe cei
implicați în poveste într-o situație pe muchie de cuțit – în încercarea lor de
a mușamaliza tentativa de sinucidere a viceprimarului orașului New York, cel
pentru care lucrau cu toții și de pe spinarea căruia își câștigau existența și
își întrețineau un stil de viață luxos
și plin de privilegii; se văd nevoiți să se salveze de ancheta poliției,
sosită la locul petrecerii/sinuciderii să verifice un accident de mașină în
care fusese implicat unul dintre invitați. Momentul este unul ce abundă în
situații comice în care se pun singuri actorii poveștii.
Dintre cei doi ofițeri sosiți la fața
locului remarcată se face femeia, o negresă extrem de simpatică (YO MAMA) ce se
încadrează într-un tipar-clișeu al filmelor americane cu polițiști de culoare.
Deși nu a avut foarte multe replici, fără prea multe cuvinte, ci doar
interjecții – aha aha… a creat un rol
ce a făcut sala să aplaude frenetic la apariția ei.
La spectacol am avut şansa să fiu în
apropierea lui Radu Beligan, care în ciuda vârstei și a problemelor de sănătate
avute în ultimele luni a fost atât de entuziasmat de prestația actorilor și de
calitatea de excepție a spectacolului încât nu s-a mai putut abține și s-a
ridicat să aplaude în timpul spectacolului ovaționându-i pe actori.
