Citeam zilele trecute un articol, de blog, ceea ce fac
aproape zilnic, până aici nimic nou, numai că articolul aborda o temă extrem de
complicată și așa cum era de așteptat s-au făcut o sumedenie de greșeli. Nu o
să intru în amănuntele legate de modul în care cei care au scris articolul
abordează tematica, ci o să încerc pe cât posibil să fac referire doar la tema
în sine. Deși nu obișnuiesc să critic sau să-mi iau temele de articole din
blogurile altora, în general caut surse de inspirație ceva mai solide, de data
asta o să fac o excepție, pentru că mi-am amintit că am rămas dator de multă
vreme cu acest subiect.
Tema este, ceea ce se numește în popor, open-minded.
Termenul în sine, aparent banal, este unul extrem de profund și complicat. De
aici și numeroasele probleme legate de el, de utilizarea lui și de modul în
care ne raportăm la acest nou trend – a fi open-minded. Termenul în sine
s-ar traduce direct prin – a avea mintea deschisă. Nimic complicat la prima
vedere, numai că aici intervin o serie de nuanțe legate de specificul culturii
de care aparține individul, de cutumele sociale și de valorile la care ne raportăm.
Multă lume se raportează la acest nou trend ca
însemnând fără inhibiții, poate pe de o parte asta și este, numai că acest
termen devine scuza numărul 1 în justificarea unor decizii/fapte reprobabile,
care sunt criticate vehement de societatea în care individul trăiește. Pentru a
fi mai explicit, o să mă folosesc de exemplul din articolul de care vă vorbeam
mai devreme: multe persoane își justifică excentricitățile din viața personală
prin faptul că sunt open-minded și că
ele nu sunt ca celelalte persoane îngrădite de stereotipuri. Numai că tocmai
din această abordare vine și problema – dacă ești nonconformist de ce ții
morțiș să te justifici și de ce îi vezi pe ceilalți inferiori ție? Doar pentru
că au un set de valori (moștenit sau asimilat fără a-l înțelege sau oricare
altă variantă), diferit de cel pe care îl ai tu? Pai nu tocmai de la acest
aspect am plecat mai devreme: de a-i accepta pe ceilalți tocmai pentru ca și
ceilalți să te accepte. Pai dacă tu îi desconsideri, pe motiv că nu sunt ca
tine, ca nu sunt open-minded, nu este normal să vină și reculul: ei să te
desconsidere la rândul lor?
Pentru a nu întra prea mult în analize filosofice/etimologice
etc. (pentru că doresc să scriu un articol de blog, nu o lucrare de doctorat ),
pot concluziona scurt: termenul de open-minded ne aruncă într-un cerc vicios,
un perpetuum mobile al greșelilor de
judecată. Nu putem fi open-minded cu adevărat, din simplul fapt că omul
lucrează cu concepte – în limbaj, analiză etc., iar tocmai aceste concepte ne
restrâng capacitatea de a fi open-minded la niște parametrii limitați. Probabil
o să ajungem la acest nivel abia într-o altă dimensiune, în care lucrurile așa
cum le cunoaștem acum vor fi schimbate și ne vor permite să evoluăm astfel
încât să fim cu adevărat open-minded.
Până atunci, putem spune că a fi open-minded în
deplinul sens al cuvântului este o utopie. Ne putem exprima în schimb: tind către a fi open-minded. Acest lucru
nu se va întâmpla decât atunci când vom putea accepta că suntem diferiți și
totuși atât de asemănători, că trebuie să trăim într-o societate, iar asta
presupune niște coordonate pe care va trebui să le respectăm, iar aceste coordonate
nu ne permit să fim open-minded așa cum pretindem sau cum ne dorim.
