Gabriel Liiceanu - scrisoare deschisă

Deşi nu obişnuiesc să postez păreri ale altora, de data aceasta o să fac o excepţie. O să fac pentru că într-adevăr sunt de acord cu spusele lui Gabriel Liiceanu, în ceea ce îl priveşte pe unul dintre principalii candidaţi la şefia ţării, aş putea spune chiar pe cel cu şansele cele mai mari.

Sincer să fiu, m-am cam săturat să văd pe la televizor tot felul de agramaţi şi şmecheraşi de doi lei care ştiu de toate şi nu fac nimic altceva decât să se îmbogăţească pe spinarea noastră. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât, de cei despre care scriu sunt cei care decid destinele ţării şi nu sunt actori proşti de comedie, care încearcă şi ei să facă un ban de pâine ca să nu moară de foame.

Acum câteva zile am decis să-mi încalc promisiunea de a nu scrie despre politică sau actori politici din ţară şi să fac o astfel de scrisoare. Numai că se pare că mi-au luat-o alţii înainte şi neputându-mă compara cu ei, am decis să redau integral scrierile lor – cu menţiunea că subscriu acestora.

          Într-o postare ulterioară o să explic şi de ce am decis să scriu şi despre astfel de subiecte, până atunci vă recomand să citiţi integral această scrisoare a lui Gabriel Liiceanu şi să vedeţi dacă vă regăsiţi în aceste  rânduri şi dacă veţi lua poziţie

Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!

GabrielLiiceanu 
21 octombrie 2014 

Portret „fenomenologic” (în formă de epistolă) al unui candidat la președinția României

N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.

Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.

Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi  dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.

Limbajul

Înainte de a deveni prim-ministru în urmă cu doi ani și jumătate, v-am remarcat prin cele câteva intervenții din Parlament. Erau în linia maestrului dvs într-ale politicii, Adrian Năstase. Împărtășeați cu el aroganța aceea neșlefuită caracteristică indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic. Ați supralicitat cât ați putut stilistica aceea bășcălios-năstăsiană de genul poantei cu număratul ouălor. Era de un prost gust desăvârșit. Pe dvs v-a cucerit. Și v-a provocat. Îmi amintesc și-acum de scheciurile vulgare pe care le compuneați acasă și pe care apoi le citeați, mândru de umorul lor inexistent, amuzându-vă singur, de la tribuna Parlamentului.

O să-mi răspundeți poate că ăsta e un detaliu, care nu are nimic de-a face cu soarta țării și cu celelalte lucruri mărețe de care vorbim aici. Dar nu e deloc așa și, nu întâmplător, trag prima tușă a portretului dvs începând cu acest „detaliu”: pe poarta „miștocărelii”, care, cu aportul dvs deloc neglijabil, a devenit un loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj, înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făcea să crezi că ai descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism, amenințare, jignire. Ați transformat clovnii în vedete ale partidului și ați lăsat neamendate înjurăturile lansate de la tribună la adresa procurorilor. Ați cauționat parlamentari PSD agresivi care, în discursurile lor, se inspirau din biografia lui Nero (?!), cerându-le colegilor de partid „să pună foc la toate județele din țară necolorate în roșu”. Pe scurt, ați reușit, prin propriile performanțe lingvistice (un fel de insolențe de puber devenite stil de exprimare), cât și prin oamenii pe care i-ați tras după dvs  odată ajuns prim-ministru, să degradați nu numai climatul public și starea noastră de spirit, dar și funcțiile politice și administrative cele mai importante ale țării. V-ați obligat adversarii politici să folosească replici pe măsură și ați dus astfel la escaladarea fără precedent a vulgarității în viața politică. Din acest punct de vedere, comparativ cu ce se întâmplă acum, primele parlamente românești de după 1990 semănau cu Camera Lorzilor. Ne-ați obligat pe toți să ne scăldăm zi de zi în această mocirlă lingvistică și, astfel, să devenim în proporție de masă răi, agresivi și dureros de neciopliți.

Tupeul

În materie de cutezanță impudică ce depășește orice limită, sunteți în clipa de față un performer. Cel mai mare. Sunteți campionul. Ați mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenția că vă mai poate urma în planul cuvintelor. Pe scurt, ne-ați condamnat la Inexprimabil. Când e vorba de comportamentul dvs, pentru a-l  descrie, nu ne-a rămas decât interjecția. Cam toți cei care ne pierdem timpul scriind am simțit că, în fața libertăților pe care vi le luați, puterea noastră de a formula intră în criză. Nu există în clipa de față un om al condeiului capabil să vă „cânte” insolențele de pe scena publică, comportamentul discreționar scăldat în dispreț, așa cum, pe vremuri, cronicarii reușeau să dea o narațiune convenabilă a isprăvilor pe care le făcea câte un personaj pitoresc scăpat la cârma țării. Așa încât, nu pot decât să enumăr, fad formulate pe lângă formidabila lor suculență, câteva dintre „faptele dvs de arme”.

Să luăm ca pildă pentru început – nu vă grăbiți să dați, sastisit, din mână! – faimosul dvs plagiat. O, nu sperați că trecerea timpului îl va șterge din memoria celor care contează! El vă însoțește ca o umbră și, la un moment dat, ea vă va ajunge din urmă și vă va înhăța. Plagiatul ăsta face parte din arhivele eterne ale lumii românești. Nu și dacă ați fi stat pitit prin nu știu ce cută a societății. Dar așa, ați ieșit pe scenă și ați început să faceți bezele cu aceeași mână cu care vă trecuserăți în cont, printr-un simplu copy paste, aproape o sută de pagini. Chiar nu înțelegeți că nu puteți defila fălos, la nesfârșit, ca procuror, prim-ministru și ca eventual președinte, cu o asemenea mârșăvie în portofoliul vieții dvs? Ceea ce ne-a stupefiat pe toți cei care înțelegeam caracterul scandalos al faptei dvs (în epocă, Dan Tăpălagă și-a încercat primul forțele în lupta cu punerea în cuvinte a acestei escrocherii – vezi articolul antologic De ce furi, procurorule?) a fost că ați putut, psihic și omenește vorbind, să țineți piept acestei grozăvii date pe față. Faptul că ați reușit nu e un motiv de mândrie, ci mai degrabă un simptom îngrijorător. Orice om sănătos, după ce pățește o poveste ca asta, moare de rușine, dispare o vreme, se duce acasă și se bagă sub plapumă.

Îmi amintesc prima conferință de presă după declanșarea scandalului, când le arătați ziariștilor cartea născută din furt. O tot răsfoiați sub ochii camerelor și, încolăcindu-vă în minciuni puerile, cu o mină senină, explicați de zor inexplicabilul. Doi ani mai târziu, ați avut tupeul să readuceți singur vorba despre „chestia aia” și să spuneți că până și o crimă se prescrie, darămite „așa ceva”. Ei bine, cred că ar fi cazul să știți că un plagiat n-are cum să se prescrie, nici măcar dacă, așa cum v-a sugerat recent dna Alina Mungiu, ați mai da un doctorat „pe bune”, sub privirea ei exigentă.

Ce n-ați făcut atunci ca să ștergeți de pe podeaua vieții dvs petele astea de sânge care nu se lasă șterse? Ați desființat comisii academice constituite anume pentru acreditarea titlurilor universitare. V-ați pus mercenarii să le stingă membrilor comisiei lumina, în timp ce deliberau. Ați înființat alte comisii, mamut, de câte patruzeci de oameni, ca rușinea participării la acoperirea unei crimei să se distribuie, verhovenskian, pe cât mai multe capete și verdictul să se piardă în anonimat. Ne-ați explicat, lăsându-ne perplecși, că în anul susținerii, 2003, nu existau reguli ferme pentru punerea ghilimelelor (?!), ca și cum, în lumea modernă, regulile citării sunt perisabile și ar putea evolua (sau s-ar negocia) de la un secol la altul. Ați pus un coleg de partid, ministru și el, să ne explice (nouă!) că plagiatul face parte, de la Aristotel încoace, din obiceiurile academice ale Europei. Ce energie, ce armate de oameni ați pus în mișcare, ca să ne convingeți că de fapt nu vă văzuserăm toți în pielea goală, ci bine îmbrăcat, în complet, de la chiloți la șubă! Vi s-a atras atenția că, de-acum înainte, toți șefii de state, dând mâna cu dvs, vor ști mereu cu cine au de-a face și că hoția asta se va rabate asupra imaginii poporului român: popor de hoți, vor spune, de vreme ce și-a ales un hoț să-l reprezinte.

Totul a fost în zadar! Ați fost, de fapt, redutabil! V-ați bazat oare pe faptul că 90% din poporul român nu știe ce-i un plagiat? (Asta e prima întrebare pe care, de doi ani încoace, i-o pun fiecărui șofer deîndată ce mă urc într-un taxi. Și, spre bucuria mea, am constatat că toți știau. Unul dintre ei mi-a spus: „Sigur că știu: îi furi unuia în cinci minute munca lui de un an-doi”.) S-ar putea să fie așa. Poate că 90% dintre români nu știu, și prea puțin le pasă, de plagiatul dvs. Da, dar alde noi (plus șoferii de taxi!) și străinii pe care-i întâlniți – știu. Și-atunci, dacă aș vrea să mă exprim prețios, v-aș spune că vă ascundeți după o judecată cantitativă, acolo unde e nevoie de una de esență.

Aș mai pomeni încă vreo două-trei din recentele dvs isprăvi. Legate tot de tupeu. Prima: în 2010, l-ați numit pe Mircea Cărtărescu „intelectualul Führer-ului”. Acum, pe 8 octombrie, în preajma anunțării câștigătorului Nobel pentru Literatură, i-ați transmis că-i țineți pumnii pentru a doua zi, „ca să ne bucure cu un nou laureat”. Un adevărat salt mortal pe care, privindu-l, Cărtărescu s-a mărginit să spună că „respinge cu dezgust” urările pe care i le făceaţi. Nu v-a dat mai multă importanţă. Nu a scos din recuzita scrisului său cuvinte pompoase pentru a-ţi exprima perplexitatea şi sila.

Iarăşi, recent, v-aţi purtat faţă de ruşi, cum bine s-a spus, ca un avocat al lor, căci aţi intervenit în treburile justiţiei şi aţi cerut procurorilor să ridice sechestrul pus pe stocurile de la Lukoil pentru fraudarea banilor poporului român. După care v-aţi grăbit să-l denunţaţi pe Băsescu ambasadelor din România că atentează la independenţa justiţiei!

Românii n-au mai avut parte, în ţara lor, de un spectacol de contorsionism de o asemenea anvergură. Patentul este sovietic. Hruşciov se ducea să instaleze rachete în Cuba, după care declara că marele popor sovietic luptă pentru pace. Astăzi, Putin ocupă teritorii ucrainiene, după care îi acuză pe ucrainieni de agresivitate. Nu vreau să spun că tupeul dvs e cultivat sau că are surse de inspiraţie răsăritene. Sunt convins, dimpotrivă, că are puritatea unui zăcământ autohton. Şi că ar putea să fie un dar al lui Dumnezeu făcut, prin dvs, poporului român: o terapie de şoc, „terapia Ponta”. Încep să cred că prin dvs lucrurile sunt împinse hăt-departe, până în punctul-limită al degradării lor. Şi că, odată ajunse acolo, ele se vor retrage, cu maxima viteză de recul, într-un „înapoi” salvator. Iar în acel „înapoi” – către care ne îndreptăm dramatic cu ajutorul „terapiei Ponta” – vom redescoperi poate cândva tot ceea ce dvs ne-aţi furat: decenţa, pudoarea, bunul simţ şi locul pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate. Şi asta pentru motivul simplu că nimic nu poate stărui la nesfârşit în inomabil.

Aş mai spune că, înnăscut fiind, tupeul dvs s-a manifestat de fiecare dată în forme compatibile cu vârsta. Dar de-abia din clipa în care aţi intrat în viaţa politică, el şi-a găsit debuşeul, a devenit vizibil, nociv şi a început să  înflorească cu adevărat, atingând, în ultimii doi-trei ani, formele lui de exprimare mature. Asta a fost pentru dvs politica românească de la ora actuală: debuşeul pentru un viciu. Iar viaţa politică de la noi s-a rostogolit atât de jos în aceşti 25 de ani, încât s-a dovedit pregătită pentru a-l primi şi pentru a vi-l cultiva.

Minciuna

Este de fapt o componentă a tupeului dvs. Pentru că e minciună împotriva evidenţelor. Dvs, de pildă, dacă aţi fi pe jos, în ţărână, aţi susţine sus şi tare că sunteţi în şa şi călăriţi voios. Minciuna are sens câtă vreme induce în eroare, câtă vreme îţi păstrează forţa de desfigurare. Dar minciuna dvs nu păcăleşte pe nimeni (mă rog, pe nimeni dintre cei care au ieşit din minoratul mental). Cei care v-au împins înainte vă acceptă aşa cum sunteţi şi consideră pesemne că minciunile fac parte din „arsenalul” dvs, că asta e arma pe care o preferaţi. Oricum pe ei nu-i afectează, câtă vreme vă pot utiliza în mod eficient. Nouă, celorlalţi, minciunile dvs ne sunt băgate cu forţa pe gât, devenind astfel o nemaipomenită formă de sfidare şi dispreţ. „Îţi baţi joc de mine?, se spune. Mă minţi de la obraz?” Minţind în mod public şi de la obraz, dvs ne dispreţui şi pe toţi.

Felul dvs de a minţi a devenit legendar. „Minte şi când îl întrebi cât e ceasul”, mi-a spus despre dvs un prieten după vara lui 2012. Ceea ce-nseamnă că prezentarea distorsionată a lucrurilor a devenit la dvs un reflex. Minţiţi şi când nu e necesar, ca să fiţi sigur că veţi minţi cu rost dacă la o adică va fi necesar. Iarăşi, acest tip de a minţi nu face parte dintr-un sistem, aşa cum se-ntâmpla în comunism. Acolo politicienii minţeau solemn şi uniform, de la nivelul unei minciuni colective şi impersonale care, ca ideologie, îi îngloba pe toţi ţi-i străjuia de undeva de deasupra capetelor lor. Pentru că toţi minţeau la fel, minciuna lor nici nu mai avea relief.

Dvs practicaţi minciuna oportună, ocazională, la firul ierbii. La dvs, minciuna are personalitate. Minţiţi numai pe cont propriu, nu inspirat de vreo mare minciună colectivă. Minţiţi după cum vă bate vântul minciunii, după cum cad zarurile în ziua aceea, după ce potlogărie sau minciună anterioară trebuie să cârpiţi. Rezultatul? O suită de afirmaţii punctuale care nu se adună în caracterul unificator al unei linii. Comportamentul dvs nu poate depăşi nivelul punctului, nu poate deveni liniar, ca să nu mai vorbim că nu poate alcătui harta cu contururi ferme care e necesară pentru naşterea unui caracter. Fiind făcut din milioanele de puncte dipersate ale minciunilor dvs, aşadar neputând oferi garanţia unei coerenţe morale, dvs nu aveţi, obiectiv vorbind, caracter. E, şi acesta, un viciu de construcţie, o malformaţie, un handicap din naştere. Cum naiba să vrei să conduci o ţară în felul ăsta? Gândiţi-vă că, sculându-se dimineaţa, românii nu vor şti niciodată în ce punct al minciunilor dvs se află în ziua aceea. Or, e extrem de neliniştitor, de inconfortabil şi de văduvitor de proiecte să nu ştii niciodată exact pe ce lume eşti. Cu dvs ne putem culca seara în Europa şi trezi a doua zi în China.

Incompetenţa

Nimeni nu ar putea spune ce anume ştiţi să faceţi. Cred că nici dvs nu ştiţi. Formal vorbind, aţi făcut studii juridice. Formal vorbind, aţi dat şi un doctorat în drept penal, dar, ţinând cont că un sfert din lucrare este un plagiat, adică un furt, faptul de a-ţi atesta calificarea în  penal recurgând la un gest infracţional (plagiatul este o infracţiune) a reuşit să împingă, în România, paradoxul pe culmi. Iarăşi, deşi o vreme aţi fost procuror  în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie („secţia Anticorupţie, Urmărire Penală şi Criminalistică”), ba chiar, se zice, aţi fost trimis în Italia pentru a studia obiceiurile mafiei, România nu a beneficiat cu nimic de pe urma acestor funcţii şi experienţe. Aţi fi avut din plin ce face în anii aceia, odată revenit în ţară. Erau anii în care în România se năşteau şi începeau să se organizeze „grupuri infracţionale”. Nici unul dintre borfaşii politici care şi-au început cariera atunci, marea majoritate din PSD, şi care de câţiva ani trec pe bandă pe la DNA nu apare în palmaresul dvs profesional. V-aţi remarcat în schimb, odată ajuns şef al PSD-ului, prin zidul de protecţie pe care l-aţi ridicat în jurul colegilor dvs de partid trimişi în judecată, al urmăriţilor  şi al condamnaţilor penal. Aţi pus astfel în circulaţie un nou paradox: un procuror care conduce un partid de infractori şi care ţine, public, partea infractorilor!

Aşadar, ce ştiţi să faceţi? Sigur este că ştiţi să-i jigniţi pe cei care nu fac parte din lumea dvs. „Fascişti” i-aţi numit pe câţiva dintre intelectualii de seamă ai ţării, folosind cuvinte al căror sens vă scapă. ştiţi, aşadar, să criminalizaţi opţiunile politice care nu vă convin. Deţi oficial trăim într-o democraţie care garantează libertatea alegerii, v-am auzit în mai multe rânduri ameninţând cu o justiţie viitoare care, reglându-ţi conturile cu actualul preşedinte, ar urma să şi-o regleze şi cu cei care au optat, politic, pentru el („O să dea ei seama!”).

Însă efectele incompetenţei (şi nepăsării) dvs care au lovit ţara vor apărea din plin la anul, când se va face bilanţul celor doi ani şi jumătate de guvernare. Deja de-acum, pentru un ochi avizat, situaţia este alarmantă. E al treilea trimestru (neîncheiat) în care, pe fondul unei economii emergente, România se află în recesiune tehnică. Cu felul în care cheltuiţi banii era firesc să ajungem aici. Nu vă pasă de unde se vor putea umple găurile finaciare apărute prin cheltuielile de la buget menite să vă atragă un capital de simpatie. Uluitoare este generozitatea electorală cu care împărţi şi alocaţii şi subvenţii de stat, fără să ştiţi din ce vor fi acoperite în viitor datoriile făcute în numele lor. Când mai aruncaţi cu câte o pomană în stânga şi-n dreapta, folosiţi cuvântul magic „sustenabil”. Spuneţi: e „sustenabilă” pomana. Dar n-aţi explicat niciodată cum anume „se susţine” ea şi nici cu ce drept o faceţi, din banii noştri, tocmai în campania electorală.

Două sunt lucrurile pe care, cred, ştiţi să le faceţi cu adevărat. Primul: aveţi în mod cert vocaţie de arivist. V-aţi căţărat atât de tenace pe scara vieţii încât iată, deşi „cârlan” încă (vorba „bunicului” dvs Ion Iliescu), sunteţi gata-gata să ajungeţi la vârf. Aţi făcut-o cu o năucitoare lipsă de scrupule şi cred că atunci când culisele acestei ascensiuni vor fi date complet pe faţă, lumea, ameţită până acum de „comedia Spânului”, se va trezi în cele din urmă, îngrozită de anvergura mistificării. Deocamdată, din trusa dvs de căţărător, fac parte şi tehnicile pentru secretizarea culiselor urcării.

Al doilea lucru pe care-l practicaţi cu voluptate sunt giumbuşlucurile. Le faceţi în şedinţele de guvern, la televizor, în public, deîndată ce vă pomeniţi în faţa microfoanelor. Giumbuşlucuri, glumiţe, bănculeţe, băşcăliuţe, miştocăreli, răspunsuri în doi peri peste tot… Măşti, mascarale şi mascarade. Şi totul cu o mină zâmbăreaţă şi trădând o nemăsurată încântare de sine.

Dar până la urmă, toate astea nu vă conferă decât pitorescul punctual al unui personaj. În fond, în spaţiul diversiunii, al populismului şi al tehnicilor acaparării, n-aţi inventat nimic nou. Până la urmă, nu sunteţi decât un urmaş: nu faceţi decât să duceţi mai departe ceea ce aţi primit de la înaintaşii dvs.

Moştenirea primită de la bunicul

Bunicul dvs politic, Ion Iliescu, s-a pomenit, la sfârşitul lui ’89, cu un popor bolnav în braţe. După patruzeci şi cinci de ani de comunism, pacientul avea febră peste 40 de grade. Orice bun patriot ajuns în locul primului preşedinte liber ales ar fi încercat să joace rolul medicului. I-ar fi predat bolnavului primele lecţii de democraţie, l-ar fi învăţat primele noţiuni de piaţă liberă şi ar fi încercat să-l facă să se obişnuiască, încet-încet, cu lumina, prea tare după atâţia ani de umilinţă, a libertăţii. L-ar fi integrat, pe scurt, într-un vast program de recuperare.

Dar bunicul dvs (ales în mod liber de bolnavul febril) a preferat să-i crească bolnavului febra şi să-i sporească delirul. Singurul lucru care l-a interesat a fost să le asigure celor care ne inoculaseră virusul înainte de 1990 o aterizare lină pe celălalt mal al istoriei. Avea nevoie în continuare de febra noastră. Cu un popor incult politic, ţinut decenii la rând departe de orice decizie, poţi face orice. şi mai ales, vei fi sigur că-l va vota ani la rând, ca salvator, pe cel care nu va face decât să-l îmbolnăvească mai rău.

Aşadar, „bunicul” n-a vrut să facă din poporul român o societate de alegători liberi într-o democraţie matură, ci o masă de manevră în mâna unui partid unic, dusă cu zăhărelul pomenii de la un ciclu electoral la altul. Ce nu face un om sărac pentru un litru de ulei, pentru o masă în curtea bisericii, pentru un bal al primăriei cu mici şi sarmale? Sărăcia este un ingredient esenţial în scenariul manipulării. Oamenii săraci nu pot gândi dincolo de ziua de mâine, nu fac planuri, nu caută soluţii. Oamenii săraci pot fi lesne introduşi în ecuaţia lui „a cere” şi „a primi”.

Aşadar, bunicul dvs i-a crescut bolnavului febra, i-a cultivat maladia, a continuat să-l ţină cu minţile sucite. Şi toate astea spunând că, „om de stânga” fiind (inexact: un comunist nu e niciodată om de stânga, ci de extrema-stângă),  moare de dragul poporului. A dat drumul peste ţară armatei de activişti şi securişti ajunse cu bine, cum spuneam, pe noul ţărm al istoriei. S-au uitat o vreme, temători, în jur, ţi-au pus o vreme piciorul în ghips, s-au lămurit cum stau lucrurile, apoi ţi-au aruncat vechile uniforme de „activişti” şi au reapărut radioşi la rampă: acum purtau costume de „democraţi” şi „oameni de afaceri”.

Primul lucru pe care l-au făcut: preluând canalele de comunicare ale societăţii, au folosit sistematic sofismul ca mod de manipulare. Orice tentativă de lustraţie a fost denunţată ca „vânătoare de vrăjitoare”. Le-au creat investitorilor  străini, concurenţi nedoriţi, portretul de „capitalişti rapace” şi au ridicat împotriva lor scutul demagogic al formulei „nu ne vindem ţara!”. Aceste cuvinte magice le-au permis s-o acapareze ei şi, obiectiv vorbind, au condamnat la subdezvoltare economia României. Împotriva celor care ar fi putut juca rolul de medic al societăţii, au pus „masele muncitoare” să strige „moarte intelectualilor!”. Sub pulpana lungii  guvernări iliesciene a înflorit corupţia şi s-a născut baronetul României, „capitalismul de cumetrie”, cum l-a botezat atât de inspirat dl Iliescu însuşi, tot el, apoi, asigurându-i toate condiţiile ca să se dezvolte. Au pus, şi au ţinut sub control politic până în ultima clipă, justiţia ţării. Au pronat cu toţii pacea socială („un preşedinte pentru liniştea noastră”), care nu era altceva decât privilegiul acordat noului activ de partid de a fura în linişte şi impunitate.

Pe această temelie a aşezat „bunicul” dvs tranziţia. Cine ar putea să numere exact deceniile cu care a întârziat el România să  apuce pe drumul bunăstării şi al civilizaţiei? Cine ar putea să măsoare întinderea răului inaugural pe care ni l-a făcut?

Exploatarea febrei pacientului

Trecând la conducerea  PSD-ului, aţi preluat această moştenire. În fapt, un imperiu al corupţiei şi furtului organizat, producând pentru populaţia României, „ceas de ceas şi clipă de clipă”, sărăcie şi dezolare. Fiul spiritual al dlui Iliescu şi tatăl dvs politic, Adrian Năstase, i-a întărit graniţele, punând la punct tehnicile profesioniste de drenare ale banului public în buzunare particulare. Aţi preluat bolnavul bine îmbolnăvit. Aveaţi de făcut două lucruri. Mai întâi, trebuia să-i administraţi în continuare drogul febrei, al pomenii şi al minciunii. Dar, mai ales – şi asta vă punea de la început o uriaşă răspundere pe umeri – să le redaţi jefuitorilor de bugete aflaţi în vârful ierarhiei, pe lângă certitudinea conservării surselor de îmbogăţire, şi siguranţa că se vor bucura, netulburaţi de justiţie, de rodul furturilor trecute, prezente şi viitoare.

Şi prilejul nu s-a lăsat aşteptat. Ne pregăteam să ieşim din criză. Eram cu toţii la greu. Fără „măsuri de austeritate” se pare că nu prea aveam cum s-o scoatem la capăt. Ştiaţi şi dvs prea bine că altă soluţie nu exista. Ar fi fost – momentul acesta de opintire pentru o ţară întreagă – o minunată ocazie de conciliere politică a societăţii şi un început de reconstrucţie a României. Într-un context ca acela, adversităţile politice ar fi trebuit să amuţească o vreme. Dar, în loc să vă pese de noi, aţi mai crescut febra pacientului cu un grad. Aţi aţâţat în mod cinic şi sălbatic populaţia împotriva celor care, pentru a ne scoate întregi la mal, se văzuseră constrânşi să ia măsuri nepopulare. Au făcut-o ştiind foarte bine că opoziţia îi poate transforma  în victima unui populism la îndemână. Aţi avut lipsa de fair playsă recurgeţi la el. I-aţi demonizat pe cei care, alegând să scoată ţara la liman, ştiau prea bine că riscă să se înece ei. Din acel moment, eliminarea lui Traian Băsescu, tăietorul-de-pensii-şi-salarii, a devenit şi a rămas singurul punct în programul dvs politic. N-aţi pierdut ocazia să-i daţi în cap adversarului când era cu mâinile legate. Încercarea disperată de a-l da jos nu era altceva decât un mod de a împacheta în „bine naţional” spaimele care vă bântuiau fără încetare. Eraţi terorizat pur şi simplu de gândul unei justiţii scăpate total de sub control politic. În locul unei solidarizări politice la greu, care v-ar fi legitimat pentru prima oară după 1990 ca un „partid pentru ţară”, şi nu ca unul al răului organizat, aţi preferat să sădiţi, în minţile noastre febrile, fantasma dictatorului. De fapt, n-aţi făcut decât să lipsiţi România de punctul ei intern de echilibru. De când aţi preluat guvernul, România nu mai e guvernată. Combinaţiile de gaşcă, pe care le numiţi „politică”, vă acaparează tot timpul. Iar pe noi ne ţin cu sufletul la gură şi ne dau senzaţia că ne aflăm în epicentrul unui cutremur perpetuu.  Ne-aţi furat direcţia în care trebuia să mergem. Ce s-a petrecut în vara lui 2012 reprezintă, după mineriadele „bunicului”, cel mai neprietenos act la adresa poporului român. Aţi fost atunci leit băieţilor răi din Portocala mecanică. Păreaţi un huligan adolescent scăpat în magazinul de porţelanuri al fragilei noastre democraţii. Aţi spart cu bâta obiecte preţioase, arse la foc mocnit, ani la rând, în cuptoarele renaşterii chinuite ale acestui popor. Tot ce se căznise să iasă cu greu la lumină – Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Institutul Cultural Român, Parlamentul însuţi (aţi încurajat migrarea subvenţionată a politicienilor de la un partid la altul) – a fost făcut zob în câteva zile.

Vin alegerile

Iar acum suntem în preajma alegerilor prezidenţiale. Febra  pacientului trebuie exploatată din nou la maximum. O vreme, i se aduce acestuia la pat pomană. „I se dă.” Ca şi pe vremuri. „Ce se dă aici?” era întrebarea standard pe care o punea orice trecător când vedea o coadă. Şi dacă socotea că are vreo şansă „să primească”, se aşeza şi el la coadă „să i se dea”. O, „se dădeau” de toate! Partidul, în grija şi iubirea lui pentru noi, ne dădea când pâine, când ouă, când brânză, când schelete de pui. Câte puţin din toate, pentru ca instinctul foamei şi al vânătorii să fie mereu în alertă. Iar noi „primeam”, când primeam,  pâine, ouă, brânză, schelete de pui. În aceste condiţii, mărfurile încetaseră să fie mărfuri, iar banii ajunseseră o formalitate. Se umbla cu banii într-un buzunar, şi cu punga de plastic pliată în celălalt buzunar. Esenţial era să poţi face ceva cu banii şi punga. Iar când făceai, pentru că totul avea alura unui hazard binevoitor şi a unei generozităţi al cărei autor rămânea în umbră (ştiai, doar, că e „Partidul”), nu te puteai desprinde de senzaţia că şi „se dăduse” şi că „primiseţi”. Evident, ceea ce ni se „dădea” şi ceea ce „primeam” era o infimă parte din ceea ce ni se lua.

Şi dvs luaţi din banii noştri şi-i daţi fără să ne-ntrebaţi ce vrem să se facă cu ei. Îi daţi sub formă de „alocaţii” lăcaşelor de cult,  primăriilor comunale, copiilor de etnie romă – toate astea în plină campanie electorală.  Evident, pentru toată acestă generozitate ţintită, practicată pe banii noştri, primiţi voturi. În fapt, aţi alocat o parte din banii noştri alegerii dvs ca preşedinte. Slujbaşii clerului sunt tranformaţi în agenţi electorali, primarii îţi conduc plutoanele rurale la vot, etnia romă îşi face peste noapte partid şi declară pe faţă că „vă aşteaptă la negocieri” şi vă „sprijină”. În preajma alegerilor, folosind banii publici, v-aţi pus astfel la punct o adevărată armată electorală făcută din preoţi, romi şi primari. Ce democraţie e asta şi ce „cursă electorală”, când unul dintre candidaţii la prezidenţiale ia startul avantajat de funcţia de prim-ministru şi-ţi cumpără din bugetul de rezervă al ţării alegători şi agenţi electorali? Până şi locuitorul ultimului cătun ar trebui să ţipe de indignare.

Dar lucrul cel mai grav este că aţi ridicat la rang de politică de stat cea mai teribilă formă a ne-patriotismului: populismul. „Mândri că suntem români”? Într-un moment în care România se află în coada clasamentelor europene la mai toate capitolele importante ale vieţii (civilizaţie, salarii, sănătate, educaţie, mediu, şosele…)? Mândri că suntem români putem fi când ne gândim la domnitorul Cuza, la Brătieni, la Carol I, la Spiru Haret, la Carol Davila, la Regina Maria, la Eminescu şi Caragiale, la Cioran şi la Mircea Cărtărescu, dar nu la Ponta şi la guvernarea lui. Când unul dintre noi ridică glasul să spună în ce hal ne-a adus ţara clasa politică a tranziţiei, e denunţat de corul huiduitorilor de profesie ca nepatriot. Nu patriotismul de paradă e pus în discuţie. Nu participarea ipocrită la hramuri şi la plimbări de moaşte e nepatriotică.  Nu anexarea politică în emisiuni de televiziune a unor copii medaliaţi la concursuri de gimnastică sau la olimpiade de matematică e nepatriotică.  Nu menţinerea în analfabetism a populaţiei e nepatriotică. Nu surparea permanentă a instituţiilor statului de drept şi oblăduirea borfaşilor sunt nepatriotice. Arătaţi cu degetul sunt cei care îndrăznesc să spună că se întâmplă toate astea. Şi care o fac pentru că sunt răniţi de moarte de imaginea unei populaţii care bântuie prin lume, fugind unde vede cu ochii de o ţară devastată de hoţie, circ şi minciună.

Final neaşteptat. Un prinţ shakespearian pe drumul Damascului

Am obosit să vă scriu. În momentele în care nu mai văd ieşire din urâţenia în care ne faceţi să trăim şi pe care vreţi s-o instalaţi de-acum în inima vieţilor noastre, îmi imaginez o miraculoasă convertire. Îmi spun că aveţi toate datele să faceţi cel mai formidabil salt: să deveniţi din persecutor al binelui – misionar al lui. Încerc să vă tentez, încerc să vă conving. Ascultaţi.

Cine serveşte răul în mod călduţ, meschin, nespectaculos nu are de unde se converti. În schimb, cine e instalat în epicentrul lui – cine minte la scară mare, fură doctorate, face zid în jurul jefuitorilor de ţară şi-ţi pricopseşte anturajul – are din plin terenul solid pentru a executa saltul mântuirii  sale. E nevoie de întreaga vizibilitate a răului, pentru ca binele să poată apărea la lumină prin contrast, ca forţă eliberată. I-am invidiat întotdeauna pe cei care au ajuns să păşească pe drumul Damascului. Pentru că acolo alchimia morală e mirifică. Noi, ceilalţi, trăim o viaţă întreagă zidiţi în mediocritatea păcatelor noastre, pe care încercăm s-o domolim din când în când cu câte o faptă bună la fel de mediocră. Măreţia binelui, în schimb, apare când ea se opune unui rău măreţ venit nu din afară, ci din chiar viscerele lui. Dinlăuntrul aceleiaşi persoane. Nu cred să existe fericire mai mare decât să trăieşti ziua în care simţi cum pleacă demonii din tine. Închipuiţi-vă cum arată o inimă care bate diavoleşte în slujba tuturor netrebniciilor lumii, schimbând deodată direcţia bătăilor, cu aceeaşi patimă şi forţă, întru alinarea suferinţelor omeneşti.

Dvs aveţi toate datele pentru a realiza o răsturnare de proporţii. Poporul român, când nu ştie să iasă din impas, aşteaptă o minune. Nu vreţi dvs să-i furnizaţi minunea asta şi să deveniţi opusul a ceea ce sunteţi? Nu vreţi să fiţi ca Henric, prinţ de Wales, fiul regelui Henric al IV-lea? Cel pe care prietenii de beţie şi de netrebnicii cu care se-nhăitase, burduhănosul Falstaff în primul rând, maestrul lui în stricăciune, lăudăroşenie, minciună şi depravare, îl numeau Hal?  Cel despre care regele se întreba de unde anume se adunaseră în fiul său „atâtea patimi josnice, nevrednice, murdare, deşănţate, de unde-atât noroi? De unde cârdăşia cu haimanale fără căpătâi”? Hal, cel care în preajma morţii tatălui devine opusul său, cel care se transformă în prinţul Henric, iar care din clipa în care îţi pune, ajungând Henric al V-lea, coroana pe cap, îi spune lui Falstaff, vechiului dascăl al depravărilor sale, ca „sub străşnicia morţii, să plece la zece mile” de palatul său? Povestea asta e una dintre cele mai frumoase din câte se află în piesele istorice ale lui Shakespeare.

Nu sunteţi tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prinţul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toţi aceşti ani, „la zece mile” de locuinţa dvs? Vă daţi seama ce show la scara istoriei aţi putea regiza? Sunt tentat să spun acum din nou, aşa cum am spus la capătul unui Apel pe care l-am scris în ultima zi a anului 1989: „Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi”.

Iar dacă nu puteţi, atunci nu-mi mai rămâne decât să vă rog să vă înduraţi de noi. Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Nu faceţi să vină năpasta peste România, ajungând dvs preţedinte al ei! Nu cred că în halul în care e acum, ţara noastră ar suporta lesne lespedea răului pe care vă pregătiţi să o aşezaţi, pentru câţiva ani buni, peste ea. Nu ne lăsaţi să apucăm pe drumul lung şi ocolit al „terapiei Ponta”, la capătul căreia, dacă am mai exista ca popor, nu ne-am putea vindeca decât după ce vom fi băut până la capăt din paharul tuturor amărăciunilor noastre.