Deşi nu obişnuiesc să postez păreri ale altora, de data aceasta o să fac
o excepţie. O să fac pentru că într-adevăr sunt de acord cu spusele lui Gabriel
Liiceanu, în ceea ce îl priveşte pe unul dintre principalii candidaţi la şefia
ţării, aş putea spune chiar pe cel cu şansele cele mai mari.
Sincer să fiu, m-am cam săturat să văd pe la televizor tot felul de
agramaţi şi şmecheraşi de doi lei care ştiu de toate şi nu fac nimic altceva
decât să se îmbogăţească pe spinarea noastră. Situaţia este cu atât mai gravă
cu cât, de cei despre care scriu sunt cei care decid destinele ţării şi nu sunt
actori proşti de comedie, care încearcă şi ei să facă un ban de pâine ca să nu
moară de foame.
Acum câteva zile am decis să-mi încalc promisiunea de a nu scrie despre
politică sau actori politici din ţară şi să fac o astfel de scrisoare. Numai că
se pare că mi-au luat-o alţii înainte şi neputându-mă compara cu ei, am decis
să redau integral scrierile lor – cu menţiunea că subscriu acestora.
Într-o
postare ulterioară o să explic şi de ce am decis să scriu şi despre astfel de
subiecte, până atunci vă recomand să citiţi integral această scrisoare a lui
Gabriel Liiceanu şi să vedeţi dacă vă regăsiţi în aceste rânduri şi dacă veţi
lua poziţie
GabrielLiiceanu
21 octombrie 2014
21 octombrie 2014
Portret
„fenomenologic” (în formă de epistolă) al unui candidat la președinția
României
N-am
simțit
niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați,
cu șanse
mari se zice, la funcția de președinte
al țării.
Iar fiind și țara
mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați
ajuns în mod fatal interlocutor.
Nu știu
dacă m-am așezat
vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?)
să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți,
o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți
singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația,
începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă
singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de
inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa
cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat
de sală înainte de a începe spectacolul.
Aș
vrea să știți
de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu
de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele.
Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o
oglindă, în speranța că ați
putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți
în ea imaginea celui care, candidând, își
propune să conducă o țară. Vă las să judecați
apoi dacă, punându-vă în locul meu, v-ați
da sau nu pe mâna lui.
Limbajul
Înainte
de a deveni prim-ministru în urmă cu doi ani și jumătate, v-am remarcat
prin cele câteva intervenții din Parlament. Erau în linia maestrului
dvs într-ale politicii, Adrian Năstase. Împărtășeați cu el aroganța aceea neșlefuită caracteristică
indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul
cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic. Ați supralicitat cât ați putut stilistica aceea bășcălios-năstăsiană de genul
poantei cu număratul ouălor. Era de un prost gust desăvârșit. Pe dvs v-a cucerit. Și v-a provocat. Îmi amintesc
și-acum de scheciurile
vulgare pe care le compuneați acasă și pe care apoi le citeați, mândru de umorul lor
inexistent, amuzându-vă singur, de la tribuna Parlamentului.
O
să-mi răspundeți
poate că ăsta e un detaliu, care nu are nimic de-a face cu soarta țării și cu celelalte lucruri mărețe de care vorbim aici. Dar
nu e deloc așa și, nu întâmplător, trag
prima tușă a
portretului dvs începând cu acest „detaliu”: pe poarta „miștocărelii”, care, cu
aportul dvs deloc neglijabil, a devenit un loc comun al limbajului public de la
noi, a intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj,
înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făcea să crezi că ai
descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un
acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la
televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism,
amenințare,
jignire. Ați
transformat clovnii în vedete ale partidului și ați lăsat neamendate
înjurăturile lansate de la tribună la adresa procurorilor. Ați cauționat parlamentari PSD
agresivi care, în discursurile lor, se inspirau din biografia lui Nero (?!),
cerându-le colegilor de partid „să pună foc la toate județele din țară necolorate în roșu”. Pe scurt, ați reușit, prin propriile
performanțe
lingvistice (un fel de insolențe de puber devenite stil de exprimare), cât și prin oamenii pe care i-ați tras după dvs odată
ajuns prim-ministru, să degradați nu numai climatul public și starea noastră de spirit,
dar și
funcțiile
politice și
administrative cele mai importante ale țării. V-ați obligat adversarii
politici să folosească replici pe măsură și ați dus astfel la escaladarea fără precedent a
vulgarității
în viața
politică. Din acest punct de vedere, comparativ cu ce se întâmplă acum, primele
parlamente românești
de după 1990 semănau cu Camera Lorzilor. Ne-ați obligat pe toți să ne scăldăm zi de zi în
această mocirlă lingvistică și, astfel, să devenim în proporție de masă răi, agresivi și dureros de neciopliți.
Tupeul
În
materie de cutezanță
impudică ce depășește orice limită, sunteți în clipa de față un performer. Cel mai
mare. Sunteți
campionul. Ați
mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenția că vă mai poate urma în
planul cuvintelor. Pe scurt, ne-ați condamnat la Inexprimabil. Când e vorba de
comportamentul dvs, pentru a-l descrie, nu ne-a rămas decât interjecția. Cam toți cei care ne pierdem
timpul scriind am simțit
că, în fața
libertăților
pe care vi le luați,
puterea noastră de a formula intră în criză. Nu există în clipa de față un om al condeiului
capabil să vă „cânte” insolențele de pe scena publică, comportamentul
discreționar
scăldat în dispreț, așa cum, pe vremuri,
cronicarii reușeau
să dea o narațiune
convenabilă a isprăvilor pe care le făcea câte un personaj pitoresc scăpat la
cârma țării.
Așa
încât, nu pot decât să enumăr, fad formulate pe lângă formidabila lor suculență, câteva dintre „faptele
dvs de arme”.
Să
luăm ca pildă pentru început – nu vă grăbiți să dați, sastisit, din mână! –
faimosul dvs plagiat. O, nu sperați că trecerea timpului îl va șterge din memoria celor
care contează! El vă însoțește ca o umbră și, la un moment dat, ea vă
va ajunge din urmă și
vă va înhăța.
Plagiatul ăsta face parte din arhivele eterne ale lumii românești. Nu și dacă ați fi stat pitit prin nu știu ce cută a societății. Dar așa, ați ieșit pe scenă și ați început să faceți bezele cu aceeași mână cu care vă trecuserăți în cont, printr-un
simplu copy paste, aproape o sută de pagini. Chiar nu înțelegeți că nu puteți defila fălos, la nesfârșit, ca procuror,
prim-ministru și
ca eventual președinte,
cu o asemenea mârșăvie
în portofoliul vieții
dvs? Ceea ce ne-a stupefiat pe toți cei care înțelegeam caracterul
scandalos al faptei dvs (în epocă, Dan Tăpălagă și-a încercat primul forțele în lupta cu punerea în
cuvinte a acestei escrocherii – vezi articolul antologic De ce furi,
procurorule?) a fost că ați putut, psihic și omenește vorbind, să țineți piept acestei grozăvii
date pe față.
Faptul că ați
reușit
nu e un motiv de mândrie, ci mai degrabă un simptom îngrijorător. Orice om
sănătos, după ce pățește o poveste ca asta, moare
de rușine,
dispare o vreme, se duce acasă și se bagă sub plapumă.
Îmi
amintesc prima conferință
de presă după declanșarea
scandalului, când le arătați ziariștilor cartea născută din furt. O tot răsfoiați sub ochii camerelor și, încolăcindu-vă în
minciuni puerile, cu o mină senină, explicați de zor inexplicabilul.
Doi ani mai târziu, ați
avut tupeul să readuceți
singur vorba despre „chestia aia” și să spuneți că până și o crimă se prescrie,
darămite „așa
ceva”. Ei bine, cred că ar fi cazul să știți că un plagiat n-are cum să se prescrie,
nici măcar dacă, așa
cum v-a sugerat recent dna Alina Mungiu, ați mai da un doctorat „pe
bune”, sub privirea ei exigentă.
Ce
n-ați
făcut atunci ca să ștergeți de pe podeaua vieții dvs petele astea de
sânge care nu se lasă șterse?
Ați
desființat
comisii academice constituite anume pentru acreditarea titlurilor universitare.
V-ați
pus mercenarii să le stingă membrilor comisiei lumina, în timp ce deliberau. Ați înființat alte comisii, mamut, de
câte patruzeci de oameni, ca rușinea participării la acoperirea unei crimei
să se distribuie, verhovenskian, pe cât mai multe capete și verdictul să se piardă în
anonimat. Ne-ați
explicat, lăsându-ne perplecși, că în anul susținerii,
2003, nu existau reguli ferme pentru punerea ghilimelelor (?!), ca și
cum, în lumea modernă, regulile citării sunt perisabile și
ar putea evolua (sau s-ar negocia) de la un secol la altul. Ați
pus un coleg de partid, ministru și el, să ne explice (nouă!)
că plagiatul face parte, de la Aristotel încoace, din obiceiurile academice ale
Europei. Ce energie, ce armate de oameni ați
pus în mișcare, ca să ne convingeți
că de fapt nu vă văzuserăm toți în pielea goală, ci bine
îmbrăcat, în complet, de la chiloți la șubă!
Vi s-a atras atenția că, de-acum înainte, toți șefii
de state, dând mâna cu dvs, vor ști mereu cu cine au de-a face
și
că hoția asta se va rabate asupra imaginii
poporului român: popor de hoți, vor spune, de vreme ce și-a
ales un hoț să-l reprezinte.
Totul
a fost în zadar! Ați fost, de fapt, redutabil!
V-ați bazat oare pe faptul că 90% din poporul
român nu știe ce-i un plagiat? (Asta
e prima întrebare pe care, de doi ani încoace, i-o pun fiecărui șofer
deîndată ce mă urc într-un taxi. Și, spre bucuria mea, am
constatat că toți știau.
Unul dintre ei mi-a spus: „Sigur că știu: îi furi unuia în cinci
minute munca lui de un an-doi”.) S-ar putea să fie așa.
Poate că 90% dintre români nu știu, și
prea puțin le pasă, de plagiatul
dvs. Da, dar alde noi (plus șoferii de taxi!) și
străinii pe care-i întâlniți – știu. Și-atunci,
dacă aș vrea să mă exprim prețios,
v-aș spune că vă ascundeți
după o judecată cantitativă, acolo unde e nevoie de una de esență.
Aș
mai pomeni încă vreo două-trei din recentele dvs isprăvi. Legate tot de tupeu.
Prima: în 2010, l-ați numit pe Mircea
Cărtărescu „intelectualul Führer-ului”. Acum, pe 8 octombrie, în preajma anunțării
câștigătorului Nobel pentru Literatură, i-ați
transmis că-i țineți
pumnii pentru a doua zi, „ca să ne bucure cu un nou laureat”. Un adevărat salt
mortal pe care, privindu-l, Cărtărescu s-a mărginit să spună că „respinge cu
dezgust” urările pe care i le făceaţi. Nu v-a dat mai multă importanţă. Nu a
scos din recuzita scrisului său cuvinte pompoase pentru a-ţi exprima
perplexitatea şi sila.
Iarăşi,
recent, v-aţi purtat faţă de ruşi, cum bine s-a spus, ca un avocat al lor, căci
aţi intervenit în treburile justiţiei şi aţi cerut procurorilor să ridice
sechestrul pus pe stocurile de la Lukoil pentru fraudarea banilor poporului
român. După care v-aţi grăbit să-l denunţaţi pe Băsescu ambasadelor din România
că atentează la independenţa justiţiei!
Românii
n-au mai avut parte, în ţara lor, de un spectacol de contorsionism de o
asemenea anvergură. Patentul este sovietic. Hruşciov se ducea să instaleze
rachete în Cuba, după care declara că marele popor sovietic luptă pentru pace.
Astăzi, Putin ocupă teritorii ucrainiene, după care îi acuză pe ucrainieni de
agresivitate. Nu vreau să spun că tupeul dvs e cultivat sau că are surse de
inspiraţie răsăritene. Sunt convins, dimpotrivă, că are puritatea unui zăcământ
autohton. Şi că ar putea să fie un dar al lui Dumnezeu făcut, prin dvs,
poporului român: o terapie de şoc, „terapia Ponta”. Încep să cred că prin dvs
lucrurile sunt împinse hăt-departe, până în punctul-limită al degradării lor. Şi
că, odată ajunse acolo, ele se vor retrage, cu maxima viteză de recul, într-un
„înapoi” salvator. Iar în acel „înapoi” – către care ne îndreptăm dramatic cu
ajutorul „terapiei Ponta” – vom redescoperi poate cândva tot ceea ce dvs ne-aţi
furat: decenţa, pudoarea, bunul simţ şi locul pe care fiecare dintre noi se
cuvine să-l ocupe în societate. Şi asta pentru motivul simplu că nimic nu poate
stărui la nesfârşit în inomabil.
Aş
mai spune că, înnăscut fiind, tupeul dvs s-a manifestat de fiecare dată în
forme compatibile cu vârsta. Dar de-abia din clipa în care aţi intrat în viaţa
politică, el şi-a găsit debuşeul, a devenit vizibil, nociv şi a început
să înflorească cu adevărat, atingând, în ultimii doi-trei ani, formele
lui de exprimare mature. Asta a fost pentru dvs politica românească de la ora
actuală: debuşeul pentru un viciu. Iar viaţa politică de la noi s-a rostogolit
atât de jos în aceşti 25 de ani, încât s-a dovedit pregătită pentru a-l primi şi
pentru a vi-l cultiva.
Minciuna
Este
de fapt o componentă a tupeului dvs. Pentru că e minciună împotriva
evidenţelor. Dvs, de pildă, dacă aţi fi pe jos, în ţărână, aţi susţine sus şi
tare că sunteţi în şa şi călăriţi voios. Minciuna are sens câtă vreme induce în
eroare, câtă vreme îţi păstrează forţa de desfigurare. Dar minciuna dvs nu
păcăleşte pe nimeni (mă rog, pe nimeni dintre cei care au ieşit din minoratul
mental). Cei care v-au împins înainte vă acceptă aşa cum sunteţi şi consideră
pesemne că minciunile fac parte din „arsenalul” dvs, că asta e arma pe care o
preferaţi. Oricum pe ei nu-i afectează, câtă vreme vă pot utiliza în mod
eficient. Nouă, celorlalţi, minciunile dvs ne sunt băgate cu forţa pe gât,
devenind astfel o nemaipomenită formă de sfidare şi dispreţ. „Îţi baţi joc de
mine?, se spune. Mă minţi de la obraz?” Minţind în mod public şi de la obraz,
dvs ne dispreţui şi pe toţi.
Felul
dvs de a minţi a devenit legendar. „Minte şi când îl întrebi cât e ceasul”,
mi-a spus despre dvs un prieten după vara lui 2012. Ceea ce-nseamnă că
prezentarea distorsionată a lucrurilor a devenit la dvs un reflex. Minţiţi şi
când nu e necesar, ca să fiţi sigur că veţi minţi cu rost dacă la o adică va fi
necesar. Iarăşi, acest tip de a minţi nu face parte dintr-un sistem, aşa cum
se-ntâmpla în comunism. Acolo politicienii minţeau solemn şi uniform, de la
nivelul unei minciuni colective şi impersonale care, ca ideologie, îi îngloba
pe toţi ţi-i străjuia de undeva de deasupra capetelor lor. Pentru că toţi minţeau
la fel, minciuna lor nici nu mai avea relief.
Dvs
practicaţi minciuna oportună, ocazională, la firul ierbii. La dvs, minciuna are
personalitate. Minţiţi numai pe cont propriu, nu inspirat de vreo mare minciună
colectivă. Minţiţi după cum vă bate vântul minciunii, după cum cad zarurile în
ziua aceea, după ce potlogărie sau minciună anterioară trebuie să cârpiţi.
Rezultatul? O suită de afirmaţii punctuale care nu se adună în caracterul
unificator al unei linii. Comportamentul dvs nu poate depăşi nivelul punctului, nu
poate deveni liniar, ca să nu mai vorbim că nu poate alcătui harta
cu contururi ferme care e necesară pentru naşterea unui caracter.
Fiind făcut din milioanele de puncte dipersate ale minciunilor dvs, aşadar
neputând oferi garanţia unei coerenţe morale, dvs nu aveţi, obiectiv vorbind,
caracter. E, şi acesta, un viciu de construcţie, o malformaţie, un handicap din
naştere. Cum naiba să vrei să conduci o ţară în felul ăsta? Gândiţi-vă că,
sculându-se dimineaţa, românii nu vor şti niciodată în ce punct al minciunilor
dvs se află în ziua aceea. Or, e extrem de neliniştitor, de inconfortabil şi de
văduvitor de proiecte să nu ştii niciodată exact pe ce lume eşti.
Cu dvs ne putem culca seara în Europa şi trezi a doua zi în China.
Incompetenţa
Nimeni
nu ar putea spune ce anume ştiţi să faceţi. Cred că nici dvs nu ştiţi. Formal
vorbind, aţi făcut studii juridice. Formal vorbind, aţi dat şi un doctorat în
drept penal, dar, ţinând cont că un sfert din lucrare este un plagiat, adică un
furt, faptul de a-ţi atesta calificarea în penal recurgând la un gest
infracţional (plagiatul este o infracţiune) a reuşit să împingă, în România,
paradoxul pe culmi. Iarăşi, deşi o vreme aţi fost procuror în cadrul
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie („secţia Anticorupţie,
Urmărire Penală şi Criminalistică”), ba chiar, se zice, aţi fost trimis în
Italia pentru a studia obiceiurile mafiei, România nu a beneficiat cu nimic de
pe urma acestor funcţii şi experienţe. Aţi fi avut din plin ce face în anii
aceia, odată revenit în ţară. Erau anii în care în România se năşteau şi
începeau să se organizeze „grupuri infracţionale”. Nici unul dintre borfaşii
politici care şi-au început cariera atunci, marea majoritate din PSD, şi care
de câţiva ani trec pe bandă pe la DNA nu apare în palmaresul dvs profesional.
V-aţi remarcat în schimb, odată ajuns şef al PSD-ului, prin zidul de protecţie
pe care l-aţi ridicat în jurul colegilor dvs de partid trimişi în judecată, al
urmăriţilor şi al condamnaţilor penal. Aţi pus astfel în circulaţie un
nou paradox: un procuror care conduce un partid de infractori şi care ţine,
public, partea infractorilor!
Aşadar,
ce ştiţi să faceţi? Sigur este că ştiţi să-i jigniţi pe cei care nu fac parte
din lumea dvs. „Fascişti” i-aţi numit pe câţiva dintre intelectualii de seamă
ai ţării, folosind cuvinte al căror sens vă scapă. ştiţi, aşadar, să
criminalizaţi opţiunile politice care nu vă convin. Deţi oficial trăim într-o
democraţie care garantează libertatea alegerii, v-am auzit în mai multe rânduri
ameninţând cu o justiţie viitoare care, reglându-ţi conturile cu actualul preşedinte,
ar urma să şi-o regleze şi cu cei care au optat, politic, pentru el („O să dea
ei seama!”).
Însă
efectele incompetenţei (şi nepăsării) dvs care au lovit ţara vor apărea din
plin la anul, când se va face bilanţul celor doi ani şi jumătate de guvernare.
Deja de-acum, pentru un ochi avizat, situaţia este alarmantă. E al treilea
trimestru (neîncheiat) în care, pe fondul unei economii emergente, România se
află în recesiune tehnică. Cu felul în care cheltuiţi banii era firesc să
ajungem aici. Nu vă pasă de unde se vor putea umple găurile finaciare apărute
prin cheltuielile de la buget menite să vă atragă un capital de simpatie.
Uluitoare este generozitatea electorală cu care împărţi şi alocaţii şi subvenţii
de stat, fără să ştiţi din ce vor fi acoperite în viitor datoriile făcute în
numele lor. Când mai aruncaţi cu câte o pomană în stânga şi-n dreapta, folosiţi
cuvântul magic „sustenabil”. Spuneţi: e „sustenabilă” pomana. Dar n-aţi
explicat niciodată cum anume „se susţine” ea şi nici cu ce drept o faceţi, din
banii noştri, tocmai în campania electorală.
Două
sunt lucrurile pe care, cred, ştiţi să le faceţi cu adevărat. Primul: aveţi în
mod cert vocaţie de arivist. V-aţi căţărat atât de tenace pe scara
vieţii încât iată, deşi „cârlan” încă (vorba „bunicului” dvs Ion Iliescu),
sunteţi gata-gata să ajungeţi la vârf. Aţi făcut-o cu o năucitoare lipsă de
scrupule şi cred că atunci când culisele acestei ascensiuni vor fi date complet
pe faţă, lumea, ameţită până acum de „comedia Spânului”, se va trezi în cele din
urmă, îngrozită de anvergura mistificării. Deocamdată, din trusa dvs de căţărător,
fac parte şi tehnicile pentru secretizarea culiselor urcării.
Al
doilea lucru pe care-l practicaţi cu voluptate sunt giumbuşlucurile.
Le faceţi în şedinţele de guvern, la televizor, în public, deîndată ce vă
pomeniţi în faţa microfoanelor. Giumbuşlucuri, glumiţe, bănculeţe, băşcăliuţe,
miştocăreli, răspunsuri în doi peri peste tot… Măşti, mascarale şi mascarade. Şi
totul cu o mină zâmbăreaţă şi trădând o nemăsurată încântare de sine.
Dar
până la urmă, toate astea nu vă conferă decât pitorescul punctual al unui
personaj. În fond, în spaţiul diversiunii, al populismului şi al tehnicilor
acaparării, n-aţi inventat nimic nou. Până la urmă, nu sunteţi decât un urmaş:
nu faceţi decât să duceţi mai departe ceea ce aţi primit de la înaintaşii dvs.
Moştenirea
primită de la bunicul
Bunicul
dvs politic, Ion Iliescu, s-a pomenit, la sfârşitul lui ’89, cu un popor bolnav
în braţe. După patruzeci şi cinci de ani de comunism, pacientul avea febră
peste 40 de grade. Orice bun patriot ajuns în locul primului preşedinte liber
ales ar fi încercat să joace rolul medicului. I-ar fi predat bolnavului primele
lecţii de democraţie, l-ar fi învăţat primele noţiuni de piaţă liberă şi ar fi
încercat să-l facă să se obişnuiască, încet-încet, cu lumina, prea tare după
atâţia ani de umilinţă, a libertăţii. L-ar fi integrat, pe scurt, într-un vast
program de recuperare.
Dar
bunicul dvs (ales în mod liber de bolnavul febril) a preferat să-i crească
bolnavului febra şi să-i sporească delirul. Singurul lucru care l-a interesat a
fost să le asigure celor care ne inoculaseră virusul înainte de 1990 o
aterizare lină pe celălalt mal al istoriei. Avea nevoie în continuare de febra
noastră. Cu un popor incult politic, ţinut decenii la rând departe de orice
decizie, poţi face orice. şi mai ales, vei fi sigur că-l va vota ani la rând,
ca salvator, pe cel care nu va face decât să-l îmbolnăvească mai rău.
Aşadar, „bunicul” n-a vrut să
facă din poporul român o societate de alegători liberi într-o democraţie matură, ci o masă de
manevră în mâna unui partid unic, dusă cu zăhărelul pomenii de la un ciclu
electoral la altul. Ce nu face un om sărac pentru un litru de ulei, pentru o
masă în curtea bisericii, pentru un bal al primăriei cu mici şi sarmale? Sărăcia este un
ingredient esenţial
în scenariul manipulării. Oamenii săraci nu pot gândi dincolo de ziua de mâine,
nu fac planuri, nu caută soluţii. Oamenii săraci pot fi lesne introduşi în ecuaţia lui „a cere” şi „a primi”.
Aşadar, bunicul dvs i-a
crescut bolnavului febra, i-a cultivat maladia, a continuat să-l ţină cu minţile sucite. Şi toate astea spunând că,
„om de stânga” fiind (inexact: un comunist nu e niciodată om de stânga, ci de
extrema-stângă), moare de dragul poporului. A dat drumul peste ţară armatei de activişti şi securişti ajunse cu bine, cum
spuneam, pe noul ţărm
al istoriei. S-au uitat o vreme, temători, în jur, ţi-au pus o vreme piciorul
în ghips, s-au lămurit cum stau lucrurile, apoi ţi-au aruncat vechile uniforme
de „activişti”
şi au reapărut radioşi la rampă: acum purtau
costume de „democraţi” şi „oameni de afaceri”.
Primul
lucru pe care l-au făcut: preluând canalele de comunicare ale societăţii, au folosit sistematic
sofismul ca mod de manipulare. Orice tentativă de lustraţie a fost denunţată ca „vânătoare de
vrăjitoare”. Le-au creat investitorilor străini, concurenţi nedoriţi, portretul de „capitalişti rapace” şi au ridicat împotriva lor
scutul demagogic al formulei „nu ne vindem ţara!”. Aceste cuvinte magice
le-au permis s-o acapareze ei şi, obiectiv vorbind, au condamnat la
subdezvoltare economia României. Împotriva celor care ar fi putut juca rolul de
medic al societăţii,
au pus „masele muncitoare” să strige „moarte intelectualilor!”. Sub pulpana
lungii guvernări iliesciene a înflorit corupţia şi s-a născut baronetul
României, „capitalismul de cumetrie”, cum l-a botezat atât de inspirat dl
Iliescu însuşi,
tot el, apoi, asigurându-i toate condiţiile ca să se dezvolte. Au pus, şi au ţinut sub control politic
până în ultima clipă, justiţia ţării. Au pronat cu toţii pacea socială („un preşedinte pentru liniştea noastră”), care nu era
altceva decât privilegiul acordat noului activ de partid de a fura în linişte şi impunitate.
Pe
această temelie a aşezat
„bunicul” dvs tranziţia.
Cine ar putea să numere exact deceniile cu care a întârziat el România să
apuce pe drumul bunăstării şi al civilizaţiei? Cine ar putea să
măsoare întinderea răului inaugural pe care ni l-a făcut?
Exploatarea
febrei pacientului
Trecând
la conducerea PSD-ului, aţi preluat această moştenire. În fapt, un imperiu
al corupţiei
şi furtului organizat,
producând pentru populaţia
României, „ceas de ceas şi clipă de clipă”, sărăcie şi dezolare. Fiul spiritual
al dlui Iliescu şi
tatăl dvs politic, Adrian Năstase, i-a întărit graniţele, punând la punct
tehnicile profesioniste de drenare ale banului public în buzunare particulare.
Aţi
preluat bolnavul bine îmbolnăvit. Aveaţi de făcut două lucruri. Mai întâi, trebuia
să-i administraţi
în continuare drogul febrei, al pomenii şi al minciunii. Dar, mai ales – şi asta vă punea de la
început o uriaşă
răspundere pe umeri – să le redaţi jefuitorilor de bugete aflaţi în vârful ierarhiei, pe
lângă certitudinea conservării surselor de îmbogăţire, şi siguranţa că se vor bucura,
netulburaţi
de justiţie,
de rodul furturilor trecute, prezente şi viitoare.
Şi prilejul nu s-a lăsat aşteptat. Ne pregăteam să ieşim din criză. Eram cu toţii la greu. Fără „măsuri de
austeritate” se pare că nu prea aveam cum s-o scoatem la capăt. Ştiaţi şi dvs prea bine că altă
soluţie
nu exista. Ar fi fost – momentul acesta de opintire pentru o ţară întreagă – o minunată
ocazie de conciliere politică a societăţii şi un început de reconstrucţie a României. Într-un
context ca acela, adversităţile politice ar fi trebuit să amuţească o vreme. Dar, în loc
să vă pese de noi, aţi
mai crescut febra pacientului cu un grad. Aţi aţâţat în mod cinic şi sălbatic populaţia împotriva celor care,
pentru a ne scoate întregi la mal, se văzuseră constrânşi să ia măsuri nepopulare.
Au făcut-o ştiind
foarte bine că opoziţia
îi poate transforma în victima unui populism la îndemână. Aţi avut lipsa de fair
playsă recurgeţi
la el. I-aţi
demonizat pe cei care, alegând să scoată ţara la liman, ştiau prea bine că riscă să
se înece ei. Din acel moment, eliminarea lui Traian Băsescu,
tăietorul-de-pensii-şi-salarii,
a devenit şi a
rămas singurul punct în programul dvs politic. N-aţi pierdut ocazia să-i daţi în cap adversarului când
era cu mâinile legate. Încercarea disperată de a-l da jos nu era altceva decât
un mod de a împacheta în „bine naţional” spaimele care vă bântuiau fără
încetare. Eraţi
terorizat pur şi
simplu de gândul unei justiţii scăpate total de sub control politic. În
locul unei solidarizări politice la greu, care v-ar fi legitimat pentru prima
oară după 1990 ca un „partid pentru ţară”, şi nu ca unul al răului organizat, aţi preferat să sădiţi, în minţile noastre febrile,
fantasma dictatorului. De fapt, n-aţi făcut decât să lipsiţi România de punctul ei
intern de echilibru. De când aţi preluat guvernul, România nu mai e
guvernată. Combinaţiile
de gaşcă,
pe care le numiţi
„politică”, vă acaparează tot timpul. Iar pe noi ne ţin cu sufletul la gură şi ne dau senzaţia că ne aflăm în
epicentrul unui cutremur perpetuu. Ne-aţi furat direcţia în care trebuia să
mergem. Ce s-a petrecut în vara lui 2012 reprezintă, după mineriadele
„bunicului”, cel mai neprietenos act la adresa poporului român. Aţi fost atunci leit băieţilor răi din Portocala
mecanică. Păreaţi
un huligan adolescent scăpat în magazinul de porţelanuri al fragilei noastre
democraţii.
Aţi
spart cu bâta obiecte preţioase, arse la foc mocnit, ani la rând, în
cuptoarele renaşterii
chinuite ale acestui popor. Tot ce se căznise să iasă cu greu la lumină –
Curtea Constituţională,
Avocatul Poporului, Institutul Cultural Român, Parlamentul însuţi (aţi încurajat migrarea subvenţionată a politicienilor de
la un partid la altul) – a fost făcut zob în câteva zile.
Vin
alegerile
Iar
acum suntem în preajma alegerilor prezidenţiale. Febra
pacientului trebuie exploatată din nou la maximum. O vreme, i se aduce acestuia
la pat pomană. „I se dă.” Ca şi pe vremuri. „Ce se dă aici?” era întrebarea
standard pe care o punea orice trecător când vedea o coadă. Şi dacă socotea că are vreo şansă „să primească”, se aşeza şi el la coadă „să i se
dea”. O, „se dădeau” de toate! Partidul, în grija şi iubirea lui pentru noi,
ne dădea când pâine, când ouă, când brânză, când schelete de pui. Câte puţin din toate, pentru ca
instinctul foamei şi
al vânătorii să fie mereu în alertă. Iar noi „primeam”, când primeam,
pâine, ouă, brânză, schelete de pui. În aceste condiţii, mărfurile încetaseră să
fie mărfuri, iar banii ajunseseră o formalitate. Se umbla cu banii într-un
buzunar, şi
cu punga de plastic pliată în celălalt buzunar. Esenţial era să poţi face ceva cu banii şi punga. Iar când făceai,
pentru că totul avea alura unui hazard binevoitor şi a unei generozităţi al cărei autor rămânea în
umbră (ştiai,
doar, că e „Partidul”), nu te puteai desprinde de senzaţia că şi „se dăduse” şi că „primiseţi”. Evident, ceea ce ni se
„dădea” şi
ceea ce „primeam” era o infimă parte din ceea ce ni se lua.
Şi dvs luaţi din banii noştri şi-i daţi fără să ne-ntrebaţi ce vrem să se facă cu ei.
Îi daţi
sub formă de „alocaţii”
lăcaşelor
de cult, primăriilor comunale, copiilor de etnie romă – toate astea în
plină campanie electorală. Evident, pentru toată acestă generozitate ţintită, practicată pe banii
noştri,
primiţi
voturi. În fapt, aţi
alocat o parte din banii noştri alegerii dvs ca preşedinte. Slujbaşii clerului sunt tranformaţi în agenţi electorali, primarii îţi conduc plutoanele rurale
la vot, etnia romă îşi
face peste noapte partid şi declară pe faţă că „vă aşteaptă la negocieri” şi vă „sprijină”. În preajma
alegerilor, folosind banii publici, v-aţi pus astfel la punct o adevărată armată
electorală făcută din preoţi, romi şi primari. Ce democraţie e asta şi ce „cursă electorală”,
când unul dintre candidaţii la prezidenţiale ia startul avantajat
de funcţia
de prim-ministru şi-ţi cumpără din bugetul de
rezervă al ţării
alegători şi
agenţi
electorali? Până şi
locuitorul ultimului cătun ar trebui să ţipe de indignare.
Dar
lucrul cel mai grav este că aţi ridicat la rang de politică de stat cea mai
teribilă formă a ne-patriotismului: populismul. „Mândri că suntem
români”? Într-un moment în care România se află în coada clasamentelor europene
la mai toate capitolele importante ale vieţii (civilizaţie, salarii, sănătate,
educaţie,
mediu, şosele…)?
Mândri că suntem români putem fi când ne gândim la domnitorul Cuza, la
Brătieni, la Carol I, la Spiru Haret, la Carol Davila, la Regina Maria, la
Eminescu şi
Caragiale, la Cioran şi
la Mircea Cărtărescu, dar nu la Ponta şi la guvernarea lui. Când unul dintre noi
ridică glasul să spună în ce hal ne-a adus ţara clasa politică a tranziţiei, e denunţat de corul huiduitorilor
de profesie ca nepatriot. Nu patriotismul de paradă e pus în discuţie. Nu participarea
ipocrită la hramuri şi
la plimbări de moaşte
e nepatriotică. Nu anexarea politică în emisiuni de televiziune a unor
copii medaliaţi
la concursuri de gimnastică sau la olimpiade de matematică e
nepatriotică. Nu menţinerea în analfabetism a populaţiei e nepatriotică. Nu
surparea permanentă a instituţiilor statului de drept şi oblăduirea borfaşilor sunt nepatriotice.
Arătaţi
cu degetul sunt cei care îndrăznesc să spună că se întâmplă toate astea. Şi care o fac pentru că sunt
răniţi
de moarte de imaginea unei populaţii care bântuie prin lume, fugind unde vede
cu ochii de o ţară
devastată de hoţie,
circ şi
minciună.
Final
neaşteptat.
Un prinţ
shakespearian pe drumul Damascului
Am
obosit să vă scriu. În momentele în care nu mai văd ieşire din urâţenia în care ne faceţi să trăim şi pe care vreţi s-o instalaţi de-acum în inima vieţilor noastre, îmi imaginez
o miraculoasă convertire. Îmi spun că aveţi toate datele să faceţi cel mai formidabil salt:
să deveniţi
din persecutor al binelui – misionar al lui. Încerc să vă tentez, încerc să vă
conving. Ascultaţi.
Cine
serveşte
răul în mod călduţ,
meschin, nespectaculos nu are de unde se converti. În schimb,
cine e instalat în epicentrul lui – cine minte la scară mare, fură doctorate,
face zid în jurul jefuitorilor de ţară şi-ţi pricopseşte anturajul – are din plin
terenul solid pentru a executa saltul mântuirii sale. E nevoie de
întreaga vizibilitate a răului, pentru ca binele să poată apărea la lumină prin
contrast, ca forţă
eliberată. I-am invidiat întotdeauna pe cei care au ajuns să păşească pe drumul Damascului.
Pentru că acolo alchimia morală e mirifică. Noi, ceilalţi, trăim o viaţă întreagă zidiţi în mediocritatea
păcatelor noastre, pe care încercăm s-o domolim din când în când cu câte o
faptă bună la fel de mediocră. Măreţia binelui, în schimb, apare când ea se opune
unui rău măreţ
venit nu din afară, ci din chiar viscerele lui. Dinlăuntrul aceleiaşi persoane. Nu cred să
existe fericire mai mare decât să trăieşti ziua în care simţi cum pleacă demonii din
tine. Închipuiţi-vă
cum arată o inimă care bate diavoleşte în slujba tuturor netrebniciilor lumii,
schimbând deodată direcţia
bătăilor, cu aceeaşi
patimă şi
forţă,
întru alinarea suferinţelor
omeneşti.
Dvs
aveţi
toate datele pentru a realiza o răsturnare de proporţii. Poporul român, când nu ştie să iasă din impas, aşteaptă o minune. Nu vreţi dvs să-i furnizaţi minunea asta şi să deveniţi opusul a ceea ce sunteţi? Nu vreţi să fiţi ca Henric, prinţ de Wales, fiul regelui
Henric al IV-lea? Cel pe care prietenii de beţie şi de netrebnicii cu care
se-nhăitase, burduhănosul Falstaff în primul rând, maestrul lui în stricăciune,
lăudăroşenie,
minciună şi depravare, îl numeau Hal? Cel despre care regele se întreba
de unde anume se adunaseră în fiul său „atâtea patimi josnice, nevrednice,
murdare, deşănţate, de unde-atât noroi? De
unde cârdăşia
cu haimanale fără căpătâi”? Hal, cel care în preajma morţii tatălui devine opusul
său, cel care se transformă în prinţul Henric, iar care din clipa în care îţi pune, ajungând Henric al
V-lea, coroana pe cap, îi spune lui Falstaff, vechiului dascăl al depravărilor
sale, ca „sub străşnicia
morţii,
să plece la zece mile” de palatul său? Povestea asta e una dintre cele mai
frumoase din câte se află în piesele istorice ale lui Shakespeare.
Nu
sunteţi
tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prinţul Hal, pe poarta unei
miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării,
care v-au stat alături în toţi aceşti ani, „la zece mile” de locuinţa dvs? Vă daţi seama ce show la
scara istoriei aţi
putea regiza? Sunt tentat să spun acum din nou, aşa cum am spus la capătul
unui Apel pe care l-am scris în ultima zi a anului 1989: „Iar
dacă veţi
da curs acestei chemări, veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi”.
Iar
dacă nu puteţi,
atunci nu-mi mai rămâne decât să vă rog să vă înduraţi de noi. Fie-vă milă de
noi, domnule Ponta! Nu faceţi să vină năpasta peste România, ajungând dvs
preţedinte
al ei! Nu cred că în halul în care e acum, ţara noastră ar suporta
lesne lespedea răului pe care vă pregătiţi să o aşezaţi, pentru câţiva ani buni, peste ea. Nu
ne lăsaţi
să apucăm pe drumul lung şi ocolit al „terapiei Ponta”, la capătul
căreia, dacă am mai exista ca popor, nu ne-am putea vindeca decât după ce vom
fi băut până la capăt din paharul tuturor amărăciunilor noastre.
