Marți 10 mai, a fost desfășurat un eveniment, in
memoriam Patrel Berceanu, la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova.
Deși probabil v-ați aștepta ca evenimentul să fie unul
solemn și plin de gravitate, în realitate a fost mai degrabă o întâlnire, ca
între prieteni, cu cei care i-au fost apropiați scriitorului băileștean, care
și dedicat întreaga viață artei și poeziei. S-au spus povești, care mai de care
mai hazlii din timpul vieții lui Patrel (așa cum era numit de apropiați). Fiecare
dintre cei prezenți la eveniment avea de împărtășit cu ceilalți foarte multe
amintiri care-i legau de poet.
Din descrierile și poveștile celor din jur am înțeles
un singur lucru – aveam extrem de multe trăsături comune cu Patrel. Mă refer la
trăsăturile comportamentale, nu la talente, că în ceea ce privește aceste
ultime calități, sunt la ani lumină.
Cred că amândoi reprezentăm stilul olteanului autentic (Subțire-n umeri și schimbător din fire...) care nu știe să se ascundă după cuvinte și spune lucrurilor pe nume, mai ales
acele lucruri care nu sunt tocmai confortabile pentru cel ce le ascultă sau
pentru cel ce face subiectul criticii. O altă trăsătură este legată de spiritul
mereu tânăr și liber, ce nu poate fi supus de nimeni și nimic și care dăinuie
chiar și după …
Vorbind de artiști și de poeți, cred că nu-și pot
desăvârși opera dacă nu reușesc să fie liberi, să fie contra curentului și să
aibă ceva pătimaș, de neînțeles pentru ceilalți.
Evenimentul, așa cum era de așteptat, a fost presărat
și cu poezii recitate de către actori ai Teatrului Național craiovean – foști colegi
ai poetului, care și-a dedicat mulți ani din viață celor două teatre reprezentative
pentru Craiova: Teatrul Național Marin Sorescu și Teatrul de Păpuși (care și-a
trăit apogeul sub conducerea lui Patrel).
Nefiind mare amator și consumator de poezie, pot spune
însă că modul în care au recitat foștii colegi ai lui Patrel Berceanu, dar și
versurile poeziilor în sine, mi-au stimulat neuronii și m-au introdus într-o
stare aparte de meditare și contemplare, mai ales că pe alocuri, poeziile erau
însoțite și de câteva note de violoncel, cântate în surdină.
Prin
flori, în trap mărunt
spunem
că noaptea are ochii mari
dar
Doamne numai atât să fi învăţat ea
din
viaţa asta a noastră
dacă
face loc zorilor fără luptă
de
aceea să nu mă întrebaţi ce mai visez
prefer
un coşmar în locul unui vis
care-mi
intră în cameră
pe
scara de serviciu
de
aceea n-am cuvinte de milă pentru tei
dacă
se lasă turnat în flacoane de parfum
fără
să încerce un gest de împotrivire acolo
pentru
crizantema care nu-şi face din petale
uşi
groase capitonate în care
să
nu se mai zărească
butonul
soneriei
doar
ştiţi se mai intră în flori călare
ca
într-o catedrală cu uşile vraişte
sub
pretextul
schimbului
de experienţă.