Pe zi ce trece, cu
precădere în timpul verii se întâmplă acest lucru, aud din diferite surse, cum
că satul românesc este la pământ şi că nimeni nu-i dă prea multe şanse să iasă
din acestă stare de degradare continuă de câteva decenii la rând.
Sunt multe păreri,
dintre cele mai diverse, referitoare la cauzele acestui declin. Personal inclin să cred că lovitura de graţie la ceea ce înseamna
satul românesc a fost dată de către regimul comunist. Acesta a reuşit să
producă acea ruptură a ţăranului de
pământul său. Această legătură a fost sfăşiată odată cu începerea
colectivizării, când oamenilor li s-au luat averile pentru a se crea un aşa-zis
bun colectiv, bunurile erau ale tuturor şi ale nimănui în fapt. Ţăranii au fost
făcuţi muncitori pe şantierele patriei, iar cei care aveau mai multe pământuri
au fost declaraţi cheaburi şi aruncaţi în temniţe, acolo unde şi-au găsit
sfărşitul.
Este greu să-l faci
pe un om să muncească pentru ceva ce nu este al lui şi astfel a apărut o
categorie a celor care în mod practic tăiau
frunză la câini. Nu o să stau acum să explic fenomenul care stă la baza
celor afirmate mai sus, de ce oamenii nu pot produce eficient pentru ceva ce nu
este al lor, este în primul rând legat de mental, dar şi de faptul că şi dacă
munceai mai cu spor, aveai la fel de mult ca cel care stătea cele opt ore de
lucru. Asupra acestui aspect s-au scris multe cărţi, unele chiar încă din
perioada interbelică, atunci când comunismul şi colectivizarea nu ajunseseră în
România, o astfel de lucrare este şi cea a lui Ioan N. Boiangiu - Studiu Comparat asupra Dreptului de Proprietate în legislaţia individualistă şi comunistă, 1929 .
În fine, acest
fenomen s-a accentuat şi după 1989, odată cu trecerea la un nou tip de
societate, în care, cel puţin teoretic, ţăranii
şi-au primit pământurile înapoi. Acest fapt poate părea uşor ambigu dacă nu se
analizează şi alte elemente. În primul rând trebuie văzut cine au fost cei care
au primit pământurile. Nu au fost în mare parte cei care le avuseseră înainte
de colectivizare, ci urmaşii lor, care nu mai ştiau să facă agricultură, ci
doar să muncească pe şantierele patriei.
Mai există totuşi o categorie, majoritară, de oameni care nu au reuşit să-şi
preia averile confiscate de colectivizare, decât după 10-15 ani sau niciodată. Cauzele
sunt iarăşi multiple:
-
Nu
mai existau titlurile de proprietate,
-
Nu
existau acte oficiale doveditoare care să ateste care este adevăratul
moştenitor, în foarte multe cazuri existând doar acte notariale sau scrise de
mână,
-
Au
fost tergiversate procesele de restituire de către factori politici şi/sau
grupuri de interese meschine.
Chiar şi în
situaţiile în care posesorii de drept au intrat în posesia terenurilor, nu
le-au primit pe cele pe care le moşteneau/ primeau prin restituire, ci s-a
încercat să se fragmenteze pe cât posibil acest teren, astfel încât oamenii să
nu-l poată exploata în mod real şi eficient.
În situaţia
în care cei care trebuiau să se ocupe dupa 1989 de agricultură în România se
vedeau în imposibilitatea de a face acest lucru, fie că erau prea bătrâni, fie
că nu ştiau să facă acest lucru, iar
dacă vroiau să încerce să eficientizeze acest efort se loveau de lipsa unor
comasări a terenurilor astfel încât să fie fiabilă exploatarea lor.
În România
s-a acţionat total opus faţă de alte state est-europene, care se regăseau după
1990 în aceeaşi situaţie cu cea a ţării noastre. Diferenţele s-au făcut în
modul în care factorii de decizie au acţionat. Pe de o parte nu s-au desfiinţat
cooperativele agricole, ci ele au funcţionat mai departe cu noii proprietari pe
post de acţionari. Cu alte cuvinte nu şi-a luat fiecare bucătica de teren, ci a
păstrat-o în asociaţie. Nici factorii de decizie centrali, din fiecare stat nu au
căutat să pună beţe în roată celor care vroiau să se ocupe mai departe de
agricultură, subvenţionându-i chiar, spijinindu-i să-şi pună în practică
ideile, iar atunci când au venit bani de la Uniunea Europeană prin intermediul
unor programe de finaţare s-au mişcat mult mai repede decât statul român şi
antreprenorii au reuşit să creeze adevărate complexe economice, mai multe aici
Singura soluţie de
ieşire din această situaţie dezatruoasă a satul românesc, cu tot ceea ce este
legat de el, este că cei care locuiesc acolo să înţeleagă că nu pot supraviţui
de unii singuri, ci că vor trebui să se asocieze şi să lucreze la comun
terenurile şi să folosească la comun resurse de care dispun, pentru a putea
face faţă concurenţei agenţilor economici din Uniune şi chiar din exteriorul
ei.
