Economia României făcută ţăndări

      V-aţi întrebat vreodată de ce tot auzim pe la buletinele de ştiri: nu se face cutare investiţie, pentru că nu sunt bani; nu avem şcoli dotate sau măcar cu wc normal, nu în fundul curţii – pentru că nu avem bani de investiţii?

      Personal mi-am oferit un răspuns: se încearcă să se ascundă incompetenţa politrucilor, iar argumentele o să încerc să le concentrez mai departe în articol. Dar până atunci să încercăm să ne răspundem şi la o altă întrebare: noi restul, ce facem, de ce stăm cu mâinile în sân???

     Despre mecanismele inginereşti financiare la care se apelează în prag de campanie electorală, pentru că trebuie să ţinem cont şi de acest aspect (deşi nu vreau să transform acest blogg, într-unul politic, dar nu putem omite anumite aspecte care ne afectează pe fiecare în parte), s-a mai tot vorbit, cum apar anumite taxe peste noapte – pentru că nu sunt bani, iar tot peste noapte aceleaşi taxe se reduc – ca să ne arate ei nouă, cât de mult ne iubesc şi  ne vor binele. Dar în schimb nu văd reacţii, absolut deloc, în care să se ridice măcar întrebări de genu: de ce aţi mai pus încă o taxă sau de ce nu a fost impusă la un anumit nivel de la început??       Un astfel de exemplu este şi ceea ce se numeşte Taxa pe stâlp, apărută peste noapte, fără să fie consultat mediul de afaceri (principalul sector atins de această porcărie de taxă), care a fost scăzută de la 1,5 la 1% şi anunţată  ca un eveniment major, această scădere.

    S-a mers pe principiul golănesc: ia dă încoa' 100 de lei, ca taxă de şmecher, după care la o lună şmecherul îţi zice *pentru că îmi pasă de tine şi pentru că te iubesc îmi dai doar 50 de lei* tot taxă de şmecher bine-înteles. Iar noi stăm şi ne uităm contemplativi la tembelizor care ne seduce şi ne paralizează în acelaşi timp.

    Într-un articol postat de către Moise Guran, se menţiona foarte clar care sunt consecinţele noilor rectificări bugetare în prag de campanie electorală. În primul rând s-au făcut tăieri drastice de la investiţii, mai exact din banii destinaţi co-finanţarii proiectelor de infrastructură, acolo unde puteau veni şi câteva miliarde de euro din partea Uniunii Europene. Cu alte cuvinte nu s-au adus bani europeni şi nu s-au creat locuri de muncă pentru ca banii să se ducă în teritoriu la primarii care urmează să se implice masiv în campania electorală. Banii respectivi se vor regăsi în mare parte în pomenile electorale. Ca să traduc pentru cei mai puţin cunoscători: ţi se va da un kg de ulei sau de zahăr, o găleată şi o ţuică, după care vei fi prădat până la ultimul cent, pentru că, nu-i aşa, trebuie reîntregit bugetul.

    Prin această inginerie financiară, bugetul de stat a fost prădat de 6 miliarde de euro (2 miliarde euro care se duc către primari + aproximativ 4 miliarde euro din fondurile europene care nu mai intră în ţară) şi peste 20.000 de locuri de muncă dispărute în urma sistării lucrărilor de infrastructură şi investiţii. În realitate impactul pe buget este unul infinit mai mare şi cu repercursiuni pe termen lung.

    La toate acestea se mai adaugă şi faptul că reacţia politrucilor la problemele reale ale economiei este sublimă şi lipseşte cu desăvârşire. 
    Nu sunt luate măsuri pentru corelarea programelor de studiu din licee şi facultăţi cu cererea de forţă de muncă. Prin simpla dispariţie a şcolilor profesionale a apărut în piaţă un deficit de forţă de muncă de peste 200.000 de muncitori. În prezent există un număr mare de antreprenori care se plâng că nu-şi pot dezvolta afacerile din pricina lipsei forţei de muncă specializate în meserii ca: sudori, electricieni, matriţeri etc.

    Venirea crizei în România a dus la dispariţia a peste 640.000 de locuride muncă cu impact în economie de peste 10 miliarde de euro. Aceste efecte perverse ale unei crize globale ce ne-a afectat şi pe noi, nu au fost combătute cu nicio altă măsură economică viabilă, ci doar cu unele care au accentuat efectele negative.

    Pierderea acestor locuri de muncă şi nerecuperarea lor în timp util s-a transformat într-o veritabilă bombă cu ceas, care va exploda în următoarea perioadă şi ale cărei efecte se vor vedea în plan economic, dar mai ales social, prin migrarea masivă a locuritorilor către occident, către centrele urbane mai dezvoltate sau, ce este cel mai rău, către sate acolo unde nu vor mai munci şi vor îngroşa rândurile asistaţilor sociali. Cu alte   cuvinte avem o depopulare masivă a oraşelor mici de provincie şi chiar a unor regiuni întregi, cum este cazul Olteniei şi Moldovei.

    Dacă ne raportăm la aceste două regiuni constatăm o accentuată discrepanţă economică în raport cu Bucureştiul şi Transilvania.

    Revenind la întrebarea de început: ce facem noi ceilalţi, adică cei care formăm poporul??? Răspunsul meu este foarte clar: suntem complicii politrucilor cu menţiunea că doar noi suntem cei care suferă, dar asta nu ne face mai puţin vinovaţi. Vinovăţia noastră constă în simplul fapt că suntem lipsiţi de reacţie şi ne complacem în mocirlă. Cel care închide ochii când vede o crimă, nu este mai puţin vinovat decât cel care a săvârşit-o.

    Avem datoria morală faţă de cei ce vor venii pe lumea asta după noi, să le oferim un mediu mai bun, dar vor sfârşii prin a ne condamna pentru lipsa de reacţie, atunci când poate se mai putea face ceva.

Cauze ale crizei agriculturii româneşti

Pe zi ce trece, cu precădere în timpul verii se întâmplă acest lucru, aud din diferite surse, cum că satul românesc este la pământ şi că nimeni nu-i dă prea multe şanse să iasă din acestă stare de degradare continuă de câteva decenii la rând.

Sunt multe păreri, dintre cele mai diverse, referitoare la cauzele acestui declin.  Personal inclin să cred că lovitura de graţie la ceea ce înseamna satul românesc a fost dată de către regimul comunist. Acesta a reuşit să producă acea ruptură a ţăranului de pământul său. Această legătură a fost sfăşiată odată cu începerea colectivizării, când oamenilor li s-au luat averile pentru a se crea un aşa-zis bun colectiv, bunurile erau ale tuturor şi ale nimănui în fapt. Ţăranii au fost făcuţi muncitori pe şantierele patriei, iar cei care aveau mai multe pământuri au fost declaraţi cheaburi şi aruncaţi în temniţe, acolo unde şi-au găsit sfărşitul.

Este greu să-l faci pe un om să muncească pentru ceva ce nu este al lui şi astfel a apărut o categorie a celor care în mod practic tăiau frunză la câini. Nu o să stau acum să explic fenomenul care stă la baza celor afirmate mai sus, de ce oamenii nu pot produce eficient pentru ceva ce nu este al lor, este în primul rând legat de mental, dar şi de faptul că şi dacă munceai mai cu spor, aveai la fel de mult ca cel care stătea cele opt ore de lucru. Asupra acestui aspect s-au scris multe cărţi, unele chiar încă din perioada interbelică, atunci când comunismul şi colectivizarea nu ajunseseră în România, o astfel de lucrare este şi cea a lui Ioan N. Boiangiu - Studiu Comparat asupra Dreptului de Proprietate în legislaţia individualistă şi comunistă, 1929 .

În fine, acest fenomen s-a accentuat şi după 1989, odată cu trecerea la un nou tip de societate, în care, cel puţin teoretic, ţăranii şi-au primit pământurile înapoi. Acest fapt poate părea uşor ambigu dacă nu se analizează şi alte elemente. În primul rând trebuie văzut cine au fost cei care au primit pământurile. Nu au fost în mare parte cei care le avuseseră înainte de colectivizare, ci urmaşii lor, care nu mai ştiau să facă agricultură, ci doar să muncească pe şantierele patriei. Mai există totuşi o categorie, majoritară, de oameni care nu au reuşit să-şi preia averile confiscate de colectivizare, decât după 10-15 ani sau niciodată. Cauzele sunt iarăşi multiple:

-          Nu mai existau titlurile de proprietate,

-          Nu existau acte oficiale doveditoare care să ateste care este adevăratul moştenitor, în foarte multe cazuri existând doar acte notariale sau scrise de mână,

-          Au fost tergiversate procesele de restituire de către factori politici şi/sau grupuri de interese meschine.

Chiar şi în situaţiile în care posesorii de drept au intrat în posesia terenurilor, nu le-au primit pe cele pe care le moşteneau/ primeau prin restituire, ci s-a încercat să se fragmenteze pe cât posibil acest teren, astfel încât oamenii să nu-l poată exploata în mod real şi eficient.

            În situaţia în care cei care trebuiau să se ocupe dupa 1989 de agricultură în România se vedeau în imposibilitatea de a face acest lucru, fie că erau prea bătrâni, fie că nu ştiau  să facă acest lucru, iar dacă vroiau să încerce să eficientizeze acest efort se loveau de lipsa unor comasări a terenurilor astfel încât să fie fiabilă exploatarea lor.

            În România s-a acţionat total opus faţă de alte state est-europene, care se regăseau după 1990 în aceeaşi situaţie cu cea a ţării noastre. Diferenţele s-au făcut în modul în care factorii de decizie au acţionat. Pe de o parte nu s-au desfiinţat cooperativele agricole, ci ele au funcţionat mai departe cu noii proprietari pe post de acţionari. Cu alte cuvinte nu şi-a luat fiecare bucătica de teren, ci a păstrat-o în asociaţie. Nici factorii de decizie centrali, din fiecare stat nu au căutat să pună beţe în roată celor care vroiau să se ocupe mai departe de agricultură, subvenţionându-i chiar, spijinindu-i să-şi pună în practică ideile, iar atunci când au venit bani de la Uniunea Europeană prin intermediul unor programe de finaţare s-au mişcat mult mai repede decât statul român şi antreprenorii au reuşit să creeze adevărate complexe economice, mai multe aici

Singura soluţie de ieşire din această situaţie dezatruoasă a satul românesc, cu tot ceea ce este legat de el, este că cei care locuiesc acolo să înţeleagă că nu pot supraviţui de unii singuri, ci că vor trebui să se asocieze şi să lucreze la comun terenurile şi să folosească la comun resurse de care dispun, pentru a putea face faţă concurenţei agenţilor economici din Uniune şi chiar din exteriorul ei.

Idei de afaceri 1

Mă tot gândeam acum ceva timp în urmă: dacă aş avea bani în ce aş investi? Evident poate, unii ar zice că ar pleca din ţară sau s-ar duce să se distreze. Dar nu, nu la asta mă refer când zic a investi, ci la acel tip de investitie care să aducă alţi bani, pe care sa-i rulezi mai departe. Şi tot gândindu-mă la asta am dat pe internet de tot felul de articole, pe unu din ele îl găsitţi aici.... o prima astfel de idee, că totuşi ele au venit multe, ca o tornadă, numai bani să ai, se referă la o CIUPERCĂRIE. Nu este o idee revoluţionară, dar mi-a atras atenţia prin simplul fapt că nu trebuie să ai foarte mulţi bani pentru investiţia iniţială.

Totuşi, trebuie precizat că în articolul prezentat mai sus, nu este specificat şi modul-costurile cu spaţiul în care desfăşori investiţia. Se presupune că deţi acel spaţiu şi astfel cheltuielile cu infiinţarea unei micro-ferme de acest fel se reduc semnificativ şi sunt amortizate rapid, în câteva luni.

Pe lângă detaliile obţinute şi prin intermediul urmatorului articol, cei interesaţi trebuie să înţeleagă următoarele aspecte:

-          Trebuie să găsească rapid şi o piaţă de desfacere, ciupercile fiind extrem de perisabile sau să găsească o modalitate de a le procesa, ridicând astfel costul investiţiei semnificativ, dar şi durata de viaţă a produsului.

-          Nu trebuie să se aştepte la caştiguri spectaculoase şi o imbogaţire peste noapte, ci doar un venit decent şi constant.