EUROPA ÎNTRE CRIZĂ ȘI INVAZII - partea a doua

Nu știu cât de clar am fost în postarea precedentă și cât de mult ați înțeles de ce nu sunt de acord cu venirea în România și în Europa a imigranților din țările arabe, dar o să mai încerc odată să vă conving, sper ca de data aceasta cu mult mai multe argumente.

Vorbeam inițial despre ceea ce ne este prezentat la TV – mase de oameni care încearcă cu disperare să ajungă în Occident, în speranța că aici vor găsi o lume mai bună. În primul rând presa, atât cea internațională, cât și cea din România, caută să distorsioneze realitatea în speranța că vor găsi subiectul care să incite, să sensibilizeze cetățeanul de rând și să-l determine pe acesta să stea lipit de TV, ziar sau laptop și să înghită pe nemestecate știrile. Nu știu dacă cineva are de câștigat pe alte paliere de pe urma acestor știri distorsionate și nici nu vreau să dezbatem pe marginea acestui subiect. Tot ceea ce doresc, este să încerc să vă arăt că lucrurile nu stau nici pe departe așa cum sunt prezentate în media – oameni cu copii, oameni disperați să fuga din calea teroriștilor din zonele lor.

Poate aceste lucruri ar părea credibile dacă printre imaginile prezentate cu copii murdari care iau față de milogi (ca să ne sensibilizeze), nu s-ar strecura și imagini cu adulți în toată regula, în deplinătatea forțelor fizice, care stau cu tablete și smartphon-uri în mână. Mai mult, unii susțin că au plătit sume imense ca să ajungă în Europa, s-au vehiculat sume cuprinse între 10.000 și 40.000 de euro de persoană. Această informație a fost prezentată inițial ca să ne sensibilizeze și să ne determine să-i acceptăm pe imigranți. Un singur detaliu le-a scăpat – nu toate țările Uniunii Europene sunt foarte bogate, între există și țări mult mai sărace cum este cazul României și Bulgariei, unde majoritatea populației nu are habar cum arată 10.000 de euro, darămite 40.000. Păi atunci îmi pun firesc întrebarea – DE UNDE AU NIȘTE AMĂRÂȚI DIN BANGLADESH SAU SIRIA ATÂȚIA BANI, CÂND ÎN UNELE DINTRE ACESTE ȚĂRI OAMENII TRĂIESC CU 5 DOLARI PE LUNĂ (este cazul Bangladesh-ului sau  Afganistanului)???

Poate mulți ar răspunde că – bine domne, dar or fi avut și ei o casă, un cățel, o capră, pe care le-au vândut. Bun. Să luăm în calcul această variantă. Dar totuși aceste sume par imense, eu dacă ar fi să vând acum apartamentul cu 3 camere în care stau în Craiova, pisica și peștii de acvariu, nu cred că strâng 40.000 de euro. Păi atunci, de unde dracului au aia atâția bani??? Cât de mult să fi muncit aia din Afganistan, cât de mult au răbdat de foame, ei și familia lor, ca să-și permită smartphone (eu cu salariu peste medie în România, nu am așa ceva) și să mai și strângă 40.000 de euro. Este extrem de ciudat!

Lucrurile stau în felul următor: toți acești imigranți provin din zonele controlate de către ISIS (cel puțin oficial), sunt musulmani, majoritatea vorbesc extrem de bine franceza și engleza (cu accent), au bani, chiar foarte mulți.

Dacă sunt om cu capul pe umeri și am capacitatea să-mi pun și niște întrebări logice, caut niște răspunsuri și nu iau pe nemestecate toate informațiile din presă și nu dau apă la șoricei când îi văd la TV pe ăștia care invadează Europa și nu fac scandal (fie și pe feisbuc) că de ce nu îi lăsă anumite țări, gen Ungaria, să intre pe săracii oameni, că europenii au o obligație morală, de creștini să-i ajutăm pe acei sărmani. Păi, în primul rând ăia nu sunt sărmani, sunt mai bogați ca mine – eu n-am 40.000 de euro cash și nici smartphone de ultimă generație.

Pentru ăștia care încă îi vor pe acești refugiați pe teritoriul țării lor, fără să ia în calcul argumentele celor ca mine, care încearcă să vadă lucrurile puțin, doar puțin mai altfel și nu care nu înghit tot ce li se aruncă în față, cei care se numesc creștini, dar nu iau în calcul faptul că pentru mulți acești musulmani creștinii sunt considerați dușmanii poporului și credinței lor – le spun un singur lucru: luați-i voi acasă și să nu-i lăsați pe stradă, pentru că există riscul ca majoritatea dintre cei veniți în primele valuri de imigranți să fie extremiști, să fi plecat din Europa să lupte pentru ISIS, care acum se întorc (după ce au fost instruiți în tabere de antrenament speciale) pregătiți să săvârșească atentate, să arunce oameni nevinovați (creștini, musulmani, chinezi) în aer, doar pentru că vor să găsească în Rai 70 de virgine, (vreau să subliniez un lucru – nu denigrez religia musulmană și nu cred că aceasta este problema acum, ci analfabetismul generalizat și extremismul religios – care n-au legătură cu religia islamică, în esența ei).

Personal, pot spune cu tărie, că mă opun și asta voi face în continuare, venirii valurilor de imigranți în Europa, din motive pe care le-am enumerat în acest articol și în cel precedent și nu consider că UE și România sunt datoare și obligate să-i primească pe aceștia. Ce ne-am face dacă în anii următori chiar ne vom trezi la granițe cu adevărații refugiați, care nu mai sunt sute de mii, ci milioane? Îi vom primii pe toți? Le vom acorda ajutor social și îi vom întreține din banii noștri ca să stea departe de haosul pe care tot ei l-au creat?

Toată această situație din Europa este cauzată de criza sistemului de valori, de lipsa liderilor adevărați capabili să-și asume riscuri și să ne spună clar care sunt riscurile unei astfel de invazii și care să fie capabili să ia decizii prompte și să respecte legile pe care tot ei le-au creat. Legea europeană prevede ca orice imigrant ilegal ajuns pe teritoriul unui stat membru, să fie întors din drum, până pe teritoriul statului nemembru UE de unde a intrat. De ce nu se respectă aceste legi? Unde sunt ăia care ne dădeau nou lecții că nu suntem capabili să intrăm în Shengen, că nu suntem capabili să ne apărăm granițele, de ce nu mai ies să ne spună ce fac acum, cum acționează la repararea situației?

Evident că tac, în criză ei stau la cutie, nu vor să riște să nu mai prindă un nou mandat și să le fie luat cașcavalul de la bot. Europa colcăie în prezent de corupție și de politruci care au numai de câștigat de pe urma acestor crize (câștiguri materializate prin funcții și bani de la stat), în prezent și-au făcut apariția tot felul de extremiști care susțin dezmembrarea UE care câștigă capital electoral de pe urma discursurilor xenofobe și alții, politruci de doi bani, care câștigă cu mesaje pentru drepturile minorităților și care sunt votați de imigranții cu drept de vot. Europa nu are cum să evolueze într-un astfel de context, cum o serie de minorități care cer drepturi suplimentare, veșnic nemulțumiți, cu asistați social (număr record la nivelul Uniunii) și cu măsuri populiste și/sau xenofobe. Ni se sustrage atenția de la problemele reale – lipsa locurilor de muncă, șomajul record, lipsa unor viziuni concrete de ieșire din criză.

Pe final vă recomand un articol – care vine oarecum în susținerea celor afirmate de mine mai sus, articolul îl găsiți aici.

Sper că unii dintre voi să caute articole sau să se informeze mai bine pe tema valurilor de imigranți și să nu mai ia de-a gata orice li se servește, căutați informații, analizați ți procesați – este cea mai bună soluție!

  (aceștia sunt imigranți care au trăit cu 5 dolari pe lună în țările lor)

EUROPA ÎNTRE CRIZĂ ȘI INVAZII

Probabil ați auzit cu toții, mai ales în ultimele săptămâni, despre criza imigranților din Europa.

Contextul este următorul: celebrele Revoluții ce aparțin Primăverii Arabe (așa cum au fost ele numite în presa internațională), au adus haos și anomie socială în câteva țări musulmane, care în ciuda faptului că aveau regimuri dictatoriale, erau sigure și relativ pașnice (comparativ cu situația actuală). Regimurile respective au fost înlăturate prin mișcări populare încurajate, mai mult sau mai puțin, de către Occident, în frunte cu SUA, care susțineau implementarea democrației în aceste zone.

În loc să aducă democrația, stabilitatea și bunăstarea în țările atinse de astfel de mișcări, în realitate a fost adusă ANOMIA SOCIALĂ – criză acută a sistemului social, cauzată de lipsa reperelor și a liderilor în care populația să aibă încredere și care să e apere interesele. Noii lideri, de cele mai multe ori susținuți de către Occident, nu au făcut altceva decât să apere interesele marilor companii internaționale (cu precădere din sectorul exploatării resurselor de subsol – petrol, gaze, minereuri, etc.), în dauna intereselor populației care cu toate că trăia la limita sărăciei, a sărăcit continuu.

Cine are interesul real ca în aceste zone ale planetei să existe în permanență conflicte civile sau războaie? Puteți să vă dați singuri seama sau vă puteți găsi anumite răspunsuri. Cert este că în acest moment soluțiile nu sunt găsite, soluții care să fie sustenabile și care să producă efecte pentru populația acestor zone.

După ce am trasat în linii extrem de largi contextul, acum vedem și care sunt efectele: Europa, aflată în plină criză – pe toate sectoarele economic, politic, de viziune, moral etc. frământată de propriile neputințe și atacată din toate părțile de politruci și grupuri de interese, este acum luată cu asalt de grupuri enorme de imigranți proveniți din țările africane și asiatice, acolo unde avusese loc și Primăvara Arabă, care văd în UE un El Dorado.

Ceea ce surprinde în toată această situație – nu că Europa este în criză sau că sunt valuri enorme de imigranți, ci lipsa de reacție a Occidentului, a țărilor implicate în această realitate. Tot ce a putut face o țară ca Germania a fost să accepte valurile de imigranți și a încercat să le impună și celorlalte state să primească imigranți pe teritoriul lor. Reacția liderilor UE lasă enorm de mult de dorit. În loc să caute măsuri de prevenire și de împiedicare  a imigranților să între pe teritoriu european, se limitează doar la declarații inutile și la măsuri de întârziere a imigranților.

Deși ocolită de valurile masive de imigranți, România pare să fi intrat și ea în joaca politrucilor europeni, semn că ai noștri nu sunt mai deștepți ca ai lor, ci chiar că sunt mai proști – s-au băgat într-o horă proastă care nici măcar nu e a noastră (privind lucrurile doar la nivel național). Mergând pe principiul ajutorului reciproc, România trebuia să vină cu soluții, nu să le accepte pe cele mai aberante, doar din simplul fapt că ele au venit de la Bruxelles sau de la Berlin.

După ce că Europa nu a reușit să rezolve problema propriilor grupuri etnice defavorizate – romii, acum se leagă la cap inutil, accentuând chiar problemele pe care le are în prezent. De ce ar face cineva așa ceva, de ce ar sacrifica binele propriilor cetățeni, ajutând alți cetățeni, străini, care au și altă mentalitate și care nu de puține ori aduc și haos.

Un exemplu în acest sens, pe care o să-l tot dau, este cel al capitalei UE, Bruxelles, unde populația de origini musulmane a depășit o treime din populația totală a orașului. Asta nu ar reprezenta în sine o problemă, dacă nu ar veni la pachet cu alte probleme.  Acum câțiva ani în acest oraș a existat o răzmeriță a celor de origine musulmană, care solicitau drepturi suplimentare – gen, dreptul de a le fi respectată religia (nimic rău în asta), însemnând practic călcarea în picioare a tradițiilor majorității – împodobirea bradului de Crăciun. Adică, în piețele publice ale Bruxelles-ului nu trebuie împodobiți brazi, deoarece acest lucru înseamnă pentru ei o ofensă adusă religiei lor. Personal am stat de vorbă cu mulți cetățeni musulmani (de altă origine decât cea română), care mi-au confirmat că religia lor nu interzice împodobirea brazilor și că doar unii imami propun acest lucru (mai ales cei din Arabia Saudită). Cu alte cuvinte – eu te ajut să îți găsești o viată mai bună, iar ca răsplată mă calci în picioare.

Astfel de situații se pot repeta și în alte orașe ale Europei. Departe de mine să fiu un bisericos, dar nu vreau să schimb aberațiile religiei creștine cu cele cretine ale anumitor imami. Dacă țin atât de mult la valorile religiei lor și dacă vor să trăiască într-o lume care respectă ad-litteram cuvântul Coranului și interpretările aberante ale extremiștilor musulmani, de ce nu au rămas în țările lor, de ce au ajuns în sărăcie lucie, de ce există țări cu peste 98% din populație analfabeți (Yemen, Oman), și mai ales DE CE NU AU EMIGRAT ÎN ALTE ȚĂRI ARABE/MUSULMANE ÎN CARE NU ESTE RĂZBOI ȘI CARE ECONOMIC STAU MAI BINE CA MULTE ȚĂRI EUROPENE??? Răspunsul este extrem de greu de dat. însă un lucru este cert – NE VA AȘTEPTA O PERIOADĂ LUNGĂ DE CRIZE, INVAZII ȘI RĂZMERIȚE CAUZATE DE POPULAȚIILE DE ORIGINE MUSULMANĂ. Nu întrevăd nicio speranță de îndreptare a  lucrurilor, cu atât mai mult cu cât nu există niciun lider european care să propună o soluție tranșantă.

Ar mai fi vreo întrebări esențiale, la care voi încerca să ofer un răspuns într-o altă postare: de ce Europa și America nu atacă ISIS? Și  ce garanții avem că în valurile de imigranți nu sunt și sandilăi de la ISIS?

2015 - anul crizelor economice?

Deşi susţineam în articole precendente că anul 2015 poate reprezenta anul ieşirii din amorţeală a României, se pare că sunt păreri şi nu puţine, care susţin contrariul.

Nu este vorba că argumentele aduse de mine anterior nu ar fi corecte sau superficiale, ci doar că ele ar putea fi anulate de altele mult mai puternice ca efecte. Ar fi două principale contra-argumente, a ceea ce susţineam cu ceva timp în urmă: posibila criză economică globală ce va putea apărea din 2015 şi lipsa unor măsuri solide, sustenabile de către mediul politic românesc.

În ceea ce priveşte primul punct, legat de posibila  criză globală din 2015, ea are ca principale fundamente jocurile geo-strategice ale marilor puteri, Federaţia Rusă şi USA, iar pe de altă parte lipsa unor politici şi reforme dure la nivel european.

Cunoaştem cu toţii prezentul conflict dintre lumea occidentală şi blocul est-european – Federaţia Rusă în special şi nou creata Uniune Euroasiatică. Acest conflict a dus la impunerea unor restricţii, de către ambele tabere,  menite să submineze acţiunile economice ale adversarilor. Deşi public se pune accentul pe faptul că Rusia a resimţit şocul cel mai puternic,  în realitate, jocurile acestea de-a şoarecele şi pisica, au afectat, aproape în proporţii egale, ambele tabere, ceea ce a adus la crearea premiselor pentru apariţia unei noi crize financiare la nivel global, mult mai  puternice decât cea din 2007. Un astfel de semn prevestitor este prăbuşirea în gol a preţului petrolului. În fapt semnele sunt mult mai numeroase şi evidente, dar pe care nu o să le expun, ci vă pot lăsa să le consultaţi fiecare în parte.

În ceea ce priveşte lipsa reformelor din statele Uniunii Europene, este la fel de evident că nu s-a făcut mai nimic la nivel macro, ci conducătorii majorităţii statelor au aşteptat să treacă de la sine criza economică începută în 2007, simulând doar o implicare reală în rezolvarea problemelor de fond şi de structură, care au cauzat implozia economică.

În privinţa României, lucrurile sunt oarecum în cursul european, ne prefacem că facem reforme, că restructurăm şi că revoluţionăm economia şi o putem pe roate, iar în realitate mergem pe aceleaşi principii arhaice şi falimentare pe care le-a implementat timp de 25 de ani. Reformele care se anunţau în domeniul sănătăţii, învăţământului sau fiscalităţii sunt în continuare în stand-by, iar recent pe ordinea de zi sunt aruncate o serie de alte subiecte: strategia de securitate, de infrastructură etc.

Nu zic că acestea nu sunt importante,  ci doar că reformele la noi se fac doar pe hârtie în cel mai bun caz, dacă nu cumva doar din vorbă.

În loc să le ia pe rând, dacă nu au resurse pentru a le face pe toate odată, şi să le ducă până la capăt, de fiecare dată le cârpim pe cele anterioare şi nu facem altceva decât să punem în cârca generaţiilor viitoare neputinţa şi delăsarea noastră.

În prezent, actualii guvernanţi se laudă cu performaţele economice ale măsurilor lor, de genul: inflaţia anuală de 0,83%, cu deficitul în limitele stabilite la nivel european, creşterea economică de 1,8% (după unele analize). Toţi aceşti indicatori i-au făcut pe politrucii de la guvernare să ia măsuri populiste în 2014, an cu două rânduri de alegeri, ceea ce a făcut ca deficitul să crească şi creşterea economică să scadă comparativ cu capacitatea reală.

Deşi o inflaţie sub-unitară poate părea un semn bun, mai ales dacă o comparăm cu din 1993 când se apropia de 300%, în realitate nu este aşa. BNR-ul se vede pus în situaţia de a lupta acum cu deflaţia (inversul inflaţiei), după ce aproape un sfert de veac s-a luptat să ţină preţurile cât de cât stabile.

O inflaţie mică, de genul celei din România din 2014, este semnul unei depresiuni economice ce anunţă o posibilă contractare bruscă a economiei – pe scurt – criză economică. Economiştii susţin că deflaţia este mult mai perversă şi mai periculoasă decât inflaţia mare.

Dacă atunci când este inflaţie, cumpărătorii se înghesuie să cumpere, să prindă preţuri mai mici, în deflaţie efectul este invers – cumpărătorii aşteaptă preţuri mai mici pentru a cumpăra. Prin această spirală a deflaţiei se crează un vid al lichidităţilor din piaţă, ceea ce generează criza. Fără lichidităţi pieţele economice nu-şi pot reveni, pentru că nu au resurse, e ca şi cum am aştepta ca un bolnav în comă să-şi revină după ce i-am scot tot sângele din el.

Dacă e să  analizăm creşterea economică anunţată cu surle şi trânbiţe de către Guvern, de 1,8%, putem, la fel, spune că este un semn bun, mai ales că în luna august 2014 se anunţase că România a reintrat în recensiune. Este totuşi un lucru bun să avem creştere economică în locul recensiunii. Dacă ne uităm mai atent, la cum s-a obţinut creşterea economică, lucrurile nu mai sunt aşa de roze. Creşterea încasărilor bugetare a venit din mărirea numărului de taxe şi impozite (ex. celebra taxă pe stâlp), din tăierea sumelor alocate investiţiilor şi din faptul că am beneficiat de un an agricol bun – cu alte cuvinte – creşterea nu a fost creştere reală, ci una fabricată să dea bine. Oricum am analiza, o creştere de 1,8 în cazul României este egală cu ZERO, ea nu se resimte real în economie sau în buzunarele cetăţenilor.

Păstrarea deficitului în parametrii estimaţi este, probabil, cea mai perversă măsură luată de guvernanţii politruci de care beneficiem. Acest lucru s-a realizat prin tăierea drastică a banilor destinaţi investiţiilor, adică banii care puteau aduce mai mulţi bani la buget. Singurele cheltuieli masive au fost în diferitele măsuri sociale, denumite popular pomeni electorale – adică bani duşi pe Apa Sâmbetei.

Pentru a putea spera ca România să nu fie grav avariată economic de către mişcările mondiale în contextul noilor conflicte geo-strategice, va trebui să demareze în trombă reformele deja întârziate şi să le facă AŞA CUM TREBUIE, să investească mult mai mult în infrastructură – în proiecte mari/stretgice, chiar dacă deficitul va creşte- aceste cheltuieli se vor întoarce în economie, multiplicate, ceea ce va duce în final la o creştere sănătoasă a economiei, care va putea fi resimţită şi de către cetăţeni şi  nu vor mai reprezenta doar nişte cifre pe o hârtie cu care suntem aburiţi în preajma alegerilor.

Crizele fără sfârşit din Europa

Deşi criza economică globală a trecut se pare că Europa încă se mai zbate în incertitudini şi crize de tot soiul. Asta o arată şi evenimentele petrecute în anul 2014 şi care se pare că vor continua şi în 2015.

Anul 2014 a fost marcat printre altele de două referendumuri publice (cel din Ucraina legat de trecerea peninsulei Crimea la Federaţia Rusă nu îl iau în considerare din motive foarte clare – evenimentele petrecute anterior, precum şi cele care au succedat, lasă serioase semne de întrebare privind corectitudinea sa), privind scindarea unor ţări, ruperea unor teritorii de ţara mamă. Cu toate că ambele au fost fără efectele scontate de către iniţiatorii lor, ele arată o tendinţă clară a separatismului în întregul continent, pe criterii, în  special legate de apartenenţa etnică.

În întreaga Uniune Europeană, pentru că doar la ea voi face referire, există o serie de tensiuni, legate de dorinţa unor lideri locali de rupe bucăţi din diferite ţări, pe care să le controleze deplin. Pe lângă cele două situaţii la care am făcut referire anterior, (referendumurile din Scoţia şi Catalunia), în europa sunt presărate o serie de conflicte care au ca fundament argumente asemănătoare – autodeterminarea unor regiuni. Cu alte cuvinte, crearea unor state noi din vechile regiuni ale unor ţări. Astfel de conflicte mocnite sunt şi în alte state, cum ar fi Italia – cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Franţa cu Corsica şi Bretania; Belgia cu Flandra şi Valonia; Spania cu Catalunia şi Ţara Bascilor; aici am putea pune şi România cu aşa-zisul Ţinut Secuiesc.

Aceste conflicteîşi au baza în nemulţumirile oamenilor legate de problemele economice cu care se confruntă şi în lipsa unor viziuni pe termen lung ale liderilor naţionali şi locali. În lipsa unor viziuni reale, care să ducă la propăşire, sunt inventate tot felul de astfel de conflicte, care sunt alimentate artificial de către principalii beneficiari de pe urma consecinţelor acestor fricţiuni – liderii formali regionali.

Niciunul dintre aceste teritorii separatiste (ca să folosim un  astfel de termen mult uzitat în presă), nu se va putea guverna singur, fără ajutor extern solid (ne referim la un tip de guvernare care să aducă bunăstare şi progres).

           Şi de ce se merge în continuare pe aţâţarea acestor conflicte, dacă ele nu aduc  bunăstare cetăţenilor? Pentru că ele aduc profit celor care le provoacă, şi odată cu acesta şi putere; oricunde există un conflict-o criză va exista cineva care să exploateze această situaţie şi să fie beneficiarul direct.

Evident că oamenilor de rând nu li se spun lucrurile în faţă, ci li se aruncă tot felul de argumente, care mai decare mai alambicate, în ideea că acestea vor găsi adepţi care vor susţine cauza, fără ca beneficiarii să  împartă din câştig.

Pentru a putea înţelege mai bine situaţia, o să luăm un  exemplu, oarecare, pe care să-l analizăm în câteva cuvinte. Să luăm spre analiză, Ţinutul Secuiesc/ România. Principalii susţinători ai autonomiei/ sau chiar a independenţei acestui teritoriu sunt liderii maghiari, care argumentează demersul lor prin faptul că în zonă există o majoritate care la nivel naţional este o minoritate, care foloseşte altă limbă. În ultima perioadă aceşti aşa-zis lideri, au încercat să arunce şi argumente economice, dar care au picat repede unei analize ceva mai riguroase şi au fost abandonate pe parcurs. În primul rând acestă regiune este slab dezvoltată economic, are o infrastructură precară şi nu ar putea supravieţui unei ruperi de Bucureşti. Celălalt argument, legat de limbă şi cultură este unul real, dar care s-a datorat în primul rând liderilor locali care au încurajat populaţia să refuze să înveţe limba română şi astfel i-a forţat pe cetăţenii Ţinutului Secuiesc să se izoleze de restul cetăţenilor ţării din pricina neînţelegrii limbii. Oricum ar fi, o autonomie sporită sau obţinerea independenţei acestei zone nu va duce decât la afundarea economică a zonei, situaţie în care cel mai mult vor avea de suferit cetăţenii de rând. Situaţii asemănătoare sunt şi în celelalte cazuri din Europa.

Ignoranţa liderilor naţionali şi europeni în ceea ce priveşte rezolvarea acestor probleme separatiste, nu face altceva decât să lase focul să ardă mocnit. Foc care macină continuu şi care poate izbucnii oricând într-un incendiu mistuitor. A ignora o criză, nu face altceva decât să creeze premisele unei crize extinse.

O altă problemă acută a Europei este legată de faptul că multe state încă se mai luptă cu criza economică şi asta datorită liderilor populişti care au amânat sau au refuzat să ia măsurile necesare salvării. Cu toţii au crezut că această situaţie se va rezolva de la sine, fără să facă eforturi şi să ia masuri nepopulare, care i-ar fi dus la pierderea puterii.

Şi totuşi problema nu ar fi chiar atât de grea dacă ar fi fost vorba de state mici, cu pondere nesemnificativă în bugetul Uniunii. Dar dacă este să privim peste lista acestor state, care încă se mai luptă să iasă din criză, situaţia devine chiar dramatică: Italia, Spania şi mai ales Grecia; Portugalia, Irlanda şi România au reuşit să iasă cu greu din  recensiune, dar la orice seism economic riscă să reintre în categoria junk. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că nici al doilea motor economic european nu se simte prea bine, Franţa, iar principalul motor, Germania, începe să dea semne de oboseală, situaţia devine cu adevărat dramatică.

Nu poţi avea pretenţia să poţi zbura cu un avion ale cărui motoare nu funcţionează.

Dacă nu se vor lua măsuri drastice şi într-un timp cât mai scurt, situaţia se va agrava şi va tinde să degenereze în haos. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât Rusia începe să-şi arate muşchii şi va începe să emită din ce în ce mai multe pretenţii, şi va juca dur, extrem de dur, încercând să muşte cât mai adânc din animalul rănit – Uniunea Europeană.

Economia României făcută ţăndări

      V-aţi întrebat vreodată de ce tot auzim pe la buletinele de ştiri: nu se face cutare investiţie, pentru că nu sunt bani; nu avem şcoli dotate sau măcar cu wc normal, nu în fundul curţii – pentru că nu avem bani de investiţii?

      Personal mi-am oferit un răspuns: se încearcă să se ascundă incompetenţa politrucilor, iar argumentele o să încerc să le concentrez mai departe în articol. Dar până atunci să încercăm să ne răspundem şi la o altă întrebare: noi restul, ce facem, de ce stăm cu mâinile în sân???

     Despre mecanismele inginereşti financiare la care se apelează în prag de campanie electorală, pentru că trebuie să ţinem cont şi de acest aspect (deşi nu vreau să transform acest blogg, într-unul politic, dar nu putem omite anumite aspecte care ne afectează pe fiecare în parte), s-a mai tot vorbit, cum apar anumite taxe peste noapte – pentru că nu sunt bani, iar tot peste noapte aceleaşi taxe se reduc – ca să ne arate ei nouă, cât de mult ne iubesc şi  ne vor binele. Dar în schimb nu văd reacţii, absolut deloc, în care să se ridice măcar întrebări de genu: de ce aţi mai pus încă o taxă sau de ce nu a fost impusă la un anumit nivel de la început??       Un astfel de exemplu este şi ceea ce se numeşte Taxa pe stâlp, apărută peste noapte, fără să fie consultat mediul de afaceri (principalul sector atins de această porcărie de taxă), care a fost scăzută de la 1,5 la 1% şi anunţată  ca un eveniment major, această scădere.

    S-a mers pe principiul golănesc: ia dă încoa' 100 de lei, ca taxă de şmecher, după care la o lună şmecherul îţi zice *pentru că îmi pasă de tine şi pentru că te iubesc îmi dai doar 50 de lei* tot taxă de şmecher bine-înteles. Iar noi stăm şi ne uităm contemplativi la tembelizor care ne seduce şi ne paralizează în acelaşi timp.

    Într-un articol postat de către Moise Guran, se menţiona foarte clar care sunt consecinţele noilor rectificări bugetare în prag de campanie electorală. În primul rând s-au făcut tăieri drastice de la investiţii, mai exact din banii destinaţi co-finanţarii proiectelor de infrastructură, acolo unde puteau veni şi câteva miliarde de euro din partea Uniunii Europene. Cu alte cuvinte nu s-au adus bani europeni şi nu s-au creat locuri de muncă pentru ca banii să se ducă în teritoriu la primarii care urmează să se implice masiv în campania electorală. Banii respectivi se vor regăsi în mare parte în pomenile electorale. Ca să traduc pentru cei mai puţin cunoscători: ţi se va da un kg de ulei sau de zahăr, o găleată şi o ţuică, după care vei fi prădat până la ultimul cent, pentru că, nu-i aşa, trebuie reîntregit bugetul.

    Prin această inginerie financiară, bugetul de stat a fost prădat de 6 miliarde de euro (2 miliarde euro care se duc către primari + aproximativ 4 miliarde euro din fondurile europene care nu mai intră în ţară) şi peste 20.000 de locuri de muncă dispărute în urma sistării lucrărilor de infrastructură şi investiţii. În realitate impactul pe buget este unul infinit mai mare şi cu repercursiuni pe termen lung.

    La toate acestea se mai adaugă şi faptul că reacţia politrucilor la problemele reale ale economiei este sublimă şi lipseşte cu desăvârşire. 
    Nu sunt luate măsuri pentru corelarea programelor de studiu din licee şi facultăţi cu cererea de forţă de muncă. Prin simpla dispariţie a şcolilor profesionale a apărut în piaţă un deficit de forţă de muncă de peste 200.000 de muncitori. În prezent există un număr mare de antreprenori care se plâng că nu-şi pot dezvolta afacerile din pricina lipsei forţei de muncă specializate în meserii ca: sudori, electricieni, matriţeri etc.

    Venirea crizei în România a dus la dispariţia a peste 640.000 de locuride muncă cu impact în economie de peste 10 miliarde de euro. Aceste efecte perverse ale unei crize globale ce ne-a afectat şi pe noi, nu au fost combătute cu nicio altă măsură economică viabilă, ci doar cu unele care au accentuat efectele negative.

    Pierderea acestor locuri de muncă şi nerecuperarea lor în timp util s-a transformat într-o veritabilă bombă cu ceas, care va exploda în următoarea perioadă şi ale cărei efecte se vor vedea în plan economic, dar mai ales social, prin migrarea masivă a locuritorilor către occident, către centrele urbane mai dezvoltate sau, ce este cel mai rău, către sate acolo unde nu vor mai munci şi vor îngroşa rândurile asistaţilor sociali. Cu alte   cuvinte avem o depopulare masivă a oraşelor mici de provincie şi chiar a unor regiuni întregi, cum este cazul Olteniei şi Moldovei.

    Dacă ne raportăm la aceste două regiuni constatăm o accentuată discrepanţă economică în raport cu Bucureştiul şi Transilvania.

    Revenind la întrebarea de început: ce facem noi ceilalţi, adică cei care formăm poporul??? Răspunsul meu este foarte clar: suntem complicii politrucilor cu menţiunea că doar noi suntem cei care suferă, dar asta nu ne face mai puţin vinovaţi. Vinovăţia noastră constă în simplul fapt că suntem lipsiţi de reacţie şi ne complacem în mocirlă. Cel care închide ochii când vede o crimă, nu este mai puţin vinovat decât cel care a săvârşit-o.

    Avem datoria morală faţă de cei ce vor venii pe lumea asta după noi, să le oferim un mediu mai bun, dar vor sfârşii prin a ne condamna pentru lipsa de reacţie, atunci când poate se mai putea face ceva.

Europa - Între secesiune şi criza a valorilor

De ceva vreme observăm cum apar tot felul de ştiri care prezintă o serie de mişcări identitare în toată Europa, atât în interiorul Uniunii Europene, cât şi în zonele spaţiului ex-sovietic.

Într-adevăr la nivelul întregii Europe există o adevărată criză identitară, ce se manifestă sub diferite forme care duc ăn cele din urmă la tendinţe secesioniste. Însă aceste mişcări de natură identitară au cauze oarecum diferite în estul Europei, decât zona Uniunii. În ceea ce priveşte spaţiul ex-sovietic situaţia actuală pleacă de la faptul că după destrămarea URSS diferite regiuni au ajuns să fie administrate de către state care, de-a lungul istoriei, au avut mai multe lucruri divergente decât cele care să le apropie. Este vorba îm primul rând de aşa-zisele conflicte îngheţate din jurul Mării Negre, care au început să fie din ce în ce mai vizibile odată cu conflictul din Ucraina. Dar despre situaţia acestor regiuni autonome cu tendinţe secesioniste din zona est-europeană voi vorbi mai pe larg în articole ulterioare.

Voi încerca să prezint, pe scurt, cum stau lucrurile în ceea ce priveşte regiunile cu o autonomie sporită sau care doresc acest lucru şi care acum doresc independenţa.

Cunoaştem cu toţii, cel puţin din ultimele evenimente prezentate la mai toate buletinele de ştiri, situaţia din câteva zone ale Europei unde au început să escaladeze o serie de mişcări identitare cu aspecte secesioniste. Astfel de exemple avem în Spania cu regiunile – Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa – Corsica şi Bretania, Regatul Unit cu Scoţia, Italia cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Belgia cu problemele dintre Valonia şi Flandra.

Deşi par a se afla în colţuri diferite ale continentului, aceste mişcări identitare au în comun câteva aspecte, pe care le voi prezenta în continuare.

Majoritatea regiunilor ce se doresc independente au în general o situaţie economică bună şi chiar foarte bună, comparativ cu celelalte regiuni ale statelor de care doresc să se desprindă. Acest lucru se datorează resurselor naturale extrem de bogate, industrializării dezvoltate sau a eficienţei muncii.

Din pricina acestei situaţii, a unei economii mai prolifice, se nasc aceste mişcări identitare. Majoritatea locuitorilor acestor regiuni doresc o independenţă totală faţă de statul central pentru a reuşi să păstreze resursele economice la nivel local, fără să le mai trimită la centru, care să le împartă mai apoi şi cu regiunile mai puţin eficente economic. Raţionamentul pare logic până într-un punct, de ce aş dori eu să îi dau din ceea ce muncesc eu şi celui care nu produce la fel de mult.

În majoritatea acestor situaţii se marşează pe următorul considerent: un viitor mai prosper în afara statului central. Se merge pe ideea că dacă s-ar desprinde total de centru, resursele nu ar mai fi dispersate ci ar rămâne la nivel regional, stimulând si mai mult economia. Aceste mit pare să funcţioneze în continuare, în ciuda faptului că nu există garanţii totale că acest lucru s-ar putea întâmpla.  Faptul că încă se merge pe astfel de argumente, pentru obţinerea independenţei, se datorează în primul rând lipsei unor politicieni puternici, reali, care să stimuleze masele pentru o cauză sau alta – a lipsei de repere reale (asupra acestui aspect voi reveni într-un subpunct următor).

Spun că este un MIT, acela al unei vieţi mai bune în urma obţinerii independenţei, pentru că omite din analiză principalul factor care a dus la crearea statului central de care aparţin (unele dintre aceste teritorii au fost cucerite militar, dar formarea statului central a avut alte fundamente), şi anume SIGURANŢA.  

Un stat mic, dar bogat este vulnerabil şi va fi mereu ţinta unora mai puţin bogate care vor dori să beneficieze şi ele de pe urma acestor resurse. Aceste lucruri s-au tot întâmplat de-a lungul istoriei omenirii, chiar dacă au avut diferite pretexte, la bază au stat tot cele pur economice.

Cunoaşteţi cumva vreun stat puternic, bogat care a dus un razboi de cucerire cu unul sărac, atât în resurse cât şi economic? Personal nu cunosc un astfel de exemplu.

Ei bine, tocmai astfel de argumente ar trebui să stea la baza aplanării tendinţelor secesioniste. Regiunile bogate se pot apăra de atacuri de cucerire tocmai prin existenţa lor cu zone mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a părea mai mari şi mai puternice. În fapt nu doar par, ci chiar sunt puternice, în primul rând pot controla, economic, resurse umane mult mai importante decât dacă ar fi singure. În fapt acest lucru se întâmplă peste tot în natură, când un animal este atacat de un prădător, prada se va putea apăra prin a părea mai mare decât este descurajând astfel un atac care l-ar nimicii. Ca să dăm şi exemple: peştele balon când este atacat înghite multă apă şi astfel devine mult mai voluminos şi imposibil de înghiţit de către prădător.

Ca să dăm şi un alt exemplu, mult mai edificator, pentru a înţelege mult mai bine acest aspect expus mai sus, să analizăm situaţia Kuweit-ului la începutul anilor 90. Un stat mic, extrem de bogat în resurse de hidrocarburi, dezvoltat economic care a fost atacat de către un vecin mai mare, Iraq, dar care nu era foarte dezvoltat. Deznodământul micului stat era altul dacă nu era sprijinit de către USA, un aliat mult mai mare. Alianţa făcută nu a fost fără implicaţii economice.

Cu alte cuvinte: nu te poţi dezvolta ca ţară şi să rămâi la acest nivel, dacă eşti un stat mic – atât geografic, cât şi ca număr al populaţiei. Succesul acestor state mici este unul de conjunctură, neputând păstra această situaţie de fapt, fără a intra în alianţe (cel puţin) cu parteneri statali mult mai mari.

De foarte multe ori, cei care conduc aceste regiuni, omit să prezinte lucrurile astfel, ci preferă doar discursuri populiste, în care le prezintă cetăţenilor doar argumente sterile şi marşează pe argumente insuficiente, ascunzând contra-argumentele sau argumentele împotriva autonomiei.

De ce fac acest lucru? Răspunsul este simplu. Ei, conducătorii de regiuni, ar fi principalii beneficiari ai obţinerii independenţei respectivelor regiuni, pentru simplul fapt că ei ar gestiona toate resursele noului stat.

În cele mai multe cazuri, aceste regiuni cu puternice tendinţe secesioniste, au în cadrul statelor de care aparţin o autonomie sporită, ei îşi gestionează mare parte din resurse, ei îşi coodonează politicile publice în ceea ce priveşte locurile de muncă, obiectivele prioritare de investiţii etc.

Şi totuşi, ce-i face să-şi dorească mai multă autonomie-independenţă?

În primul rând, pentru majoritatea politicienilor, liderilor regionali puterea centrală este un Bau-Bau pe care-l prezintă drept Ţap Ispăşitor pentru a ascunde incompetenţele crase din administraţiile locale, dar şi pentru a ascunde lipsa de măsuri reale care să stimuleze economia sau care să rezolve diferitele probleme de la nivelul societăţii.

Pentru a înţelege mai mult acest lucru, ar trebui să ne uităm la cum reacţionează conducătorii statelor faţă de politicile impuse de la Bruxelles, pe care le prezintă drept principala piedică împotriva reformelor pe care doresc să le pună în aplicare, fără a prezenta concret acele reforme. Cu alte cuvinte, maniera în care dai vina pe alţii pentru a-ţi ascunde lipsa de activitate reală nu reprezintă în fapt decât praf în ochii cetăţeanului, pentru a nu putea vedea corupţia, furtul din banul public şi lipsa de soluţii reale de reformă.

Evident, există şi unele argumente REALE, care să susţină o formă mai ridicată de autonomie regională, în vederea unei dezvoltări socio-economice sustenabile. Nu poţi avea pretenţia ca de la centru, în cazul nostru – de la Bucureşti, să şti ce se intâmplă la periferie, în cazul nostru la Sighet, de ce au nevoie cei de acolo şi cand au nevoie. Pentru a rezolva acest lucru este nevoie de o descentralizare, de un transfer de putere către autorităţile locale, pentru a putea să intervină cu măsuri reale şi specifice.

Însă, pentru a putea evita situaţii neplăcute, trebuie ca anumite politici, de MACRO (politici de reper), să poată fi luate şi impuse de către centru, Bucureşti sau Bruxelles. Aceste politici sunt necesare sau mai corect spus imperios necesare, pentru a putea fi siguri că nu apar discrepanţe majore între politicile luate în diferite regiuni şi pentru a se putea crea o unitate mult mai mare, care să se poată mobiliza eficient, în timp util în caz de necesitate majoră.

Argumente istorico-culturale

Aceste argumente sunt invocate de foarte multe ori, de către cei care susţin diferite forme de independenţă faţă de puterea centrală, încercând să creeze sau să re-creeze o identitate diferită a regiunii în contextul statului central, pentru a adânci discrepanţele dintre regiuni, creând astfel o prăpastie de netrecut între acestea. Cu alte cuvinte am putea spune: că se încearcă să se rupă un teritoriu, cu tot cu resursele de care dispune, pentru a putea fi condusă de către grupuri de interese diferite de cele de la centru.

Analizând puţin acest aspect ne putem da seama mult mai repede, că aceste argumente legate de istoricul diferit al zonei faţă de celelalte, de specificitatea culturală diferită, nu sunt decât perdele de fum pentru a ascunde adevăratele  interese – cele economice.

Ca să concluzionăm, putem spune că adevărata cauză, care stă la baza numeroaselor mişcări secesioniste şi crizei economice este una a reperelor, a valorilor şi a liderilor capabili care să le impună la nivel social.

O societate care nu are un liant legat de valori şi repere se transformă în populaţie, care va fi incapabilă să vadă aspectele ce o aseamnă şi care va fi astfel extrem de vulnerabilă în faţă agenţilor externi – fie că este vorba de  dezastre naturale, molimi, războaie; fiind astfel incapabilă să evolueze.