Europa - Între secesiune şi criza a valorilor

De ceva vreme observăm cum apar tot felul de ştiri care prezintă o serie de mişcări identitare în toată Europa, atât în interiorul Uniunii Europene, cât şi în zonele spaţiului ex-sovietic.

Într-adevăr la nivelul întregii Europe există o adevărată criză identitară, ce se manifestă sub diferite forme care duc ăn cele din urmă la tendinţe secesioniste. Însă aceste mişcări de natură identitară au cauze oarecum diferite în estul Europei, decât zona Uniunii. În ceea ce priveşte spaţiul ex-sovietic situaţia actuală pleacă de la faptul că după destrămarea URSS diferite regiuni au ajuns să fie administrate de către state care, de-a lungul istoriei, au avut mai multe lucruri divergente decât cele care să le apropie. Este vorba îm primul rând de aşa-zisele conflicte îngheţate din jurul Mării Negre, care au început să fie din ce în ce mai vizibile odată cu conflictul din Ucraina. Dar despre situaţia acestor regiuni autonome cu tendinţe secesioniste din zona est-europeană voi vorbi mai pe larg în articole ulterioare.

Voi încerca să prezint, pe scurt, cum stau lucrurile în ceea ce priveşte regiunile cu o autonomie sporită sau care doresc acest lucru şi care acum doresc independenţa.

Cunoaştem cu toţii, cel puţin din ultimele evenimente prezentate la mai toate buletinele de ştiri, situaţia din câteva zone ale Europei unde au început să escaladeze o serie de mişcări identitare cu aspecte secesioniste. Astfel de exemple avem în Spania cu regiunile – Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa – Corsica şi Bretania, Regatul Unit cu Scoţia, Italia cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Belgia cu problemele dintre Valonia şi Flandra.

Deşi par a se afla în colţuri diferite ale continentului, aceste mişcări identitare au în comun câteva aspecte, pe care le voi prezenta în continuare.

Majoritatea regiunilor ce se doresc independente au în general o situaţie economică bună şi chiar foarte bună, comparativ cu celelalte regiuni ale statelor de care doresc să se desprindă. Acest lucru se datorează resurselor naturale extrem de bogate, industrializării dezvoltate sau a eficienţei muncii.

Din pricina acestei situaţii, a unei economii mai prolifice, se nasc aceste mişcări identitare. Majoritatea locuitorilor acestor regiuni doresc o independenţă totală faţă de statul central pentru a reuşi să păstreze resursele economice la nivel local, fără să le mai trimită la centru, care să le împartă mai apoi şi cu regiunile mai puţin eficente economic. Raţionamentul pare logic până într-un punct, de ce aş dori eu să îi dau din ceea ce muncesc eu şi celui care nu produce la fel de mult.

În majoritatea acestor situaţii se marşează pe următorul considerent: un viitor mai prosper în afara statului central. Se merge pe ideea că dacă s-ar desprinde total de centru, resursele nu ar mai fi dispersate ci ar rămâne la nivel regional, stimulând si mai mult economia. Aceste mit pare să funcţioneze în continuare, în ciuda faptului că nu există garanţii totale că acest lucru s-ar putea întâmpla.  Faptul că încă se merge pe astfel de argumente, pentru obţinerea independenţei, se datorează în primul rând lipsei unor politicieni puternici, reali, care să stimuleze masele pentru o cauză sau alta – a lipsei de repere reale (asupra acestui aspect voi reveni într-un subpunct următor).

Spun că este un MIT, acela al unei vieţi mai bune în urma obţinerii independenţei, pentru că omite din analiză principalul factor care a dus la crearea statului central de care aparţin (unele dintre aceste teritorii au fost cucerite militar, dar formarea statului central a avut alte fundamente), şi anume SIGURANŢA.  

Un stat mic, dar bogat este vulnerabil şi va fi mereu ţinta unora mai puţin bogate care vor dori să beneficieze şi ele de pe urma acestor resurse. Aceste lucruri s-au tot întâmplat de-a lungul istoriei omenirii, chiar dacă au avut diferite pretexte, la bază au stat tot cele pur economice.

Cunoaşteţi cumva vreun stat puternic, bogat care a dus un razboi de cucerire cu unul sărac, atât în resurse cât şi economic? Personal nu cunosc un astfel de exemplu.

Ei bine, tocmai astfel de argumente ar trebui să stea la baza aplanării tendinţelor secesioniste. Regiunile bogate se pot apăra de atacuri de cucerire tocmai prin existenţa lor cu zone mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a părea mai mari şi mai puternice. În fapt nu doar par, ci chiar sunt puternice, în primul rând pot controla, economic, resurse umane mult mai importante decât dacă ar fi singure. În fapt acest lucru se întâmplă peste tot în natură, când un animal este atacat de un prădător, prada se va putea apăra prin a părea mai mare decât este descurajând astfel un atac care l-ar nimicii. Ca să dăm şi exemple: peştele balon când este atacat înghite multă apă şi astfel devine mult mai voluminos şi imposibil de înghiţit de către prădător.

Ca să dăm şi un alt exemplu, mult mai edificator, pentru a înţelege mult mai bine acest aspect expus mai sus, să analizăm situaţia Kuweit-ului la începutul anilor 90. Un stat mic, extrem de bogat în resurse de hidrocarburi, dezvoltat economic care a fost atacat de către un vecin mai mare, Iraq, dar care nu era foarte dezvoltat. Deznodământul micului stat era altul dacă nu era sprijinit de către USA, un aliat mult mai mare. Alianţa făcută nu a fost fără implicaţii economice.

Cu alte cuvinte: nu te poţi dezvolta ca ţară şi să rămâi la acest nivel, dacă eşti un stat mic – atât geografic, cât şi ca număr al populaţiei. Succesul acestor state mici este unul de conjunctură, neputând păstra această situaţie de fapt, fără a intra în alianţe (cel puţin) cu parteneri statali mult mai mari.

De foarte multe ori, cei care conduc aceste regiuni, omit să prezinte lucrurile astfel, ci preferă doar discursuri populiste, în care le prezintă cetăţenilor doar argumente sterile şi marşează pe argumente insuficiente, ascunzând contra-argumentele sau argumentele împotriva autonomiei.

De ce fac acest lucru? Răspunsul este simplu. Ei, conducătorii de regiuni, ar fi principalii beneficiari ai obţinerii independenţei respectivelor regiuni, pentru simplul fapt că ei ar gestiona toate resursele noului stat.

În cele mai multe cazuri, aceste regiuni cu puternice tendinţe secesioniste, au în cadrul statelor de care aparţin o autonomie sporită, ei îşi gestionează mare parte din resurse, ei îşi coodonează politicile publice în ceea ce priveşte locurile de muncă, obiectivele prioritare de investiţii etc.

Şi totuşi, ce-i face să-şi dorească mai multă autonomie-independenţă?

În primul rând, pentru majoritatea politicienilor, liderilor regionali puterea centrală este un Bau-Bau pe care-l prezintă drept Ţap Ispăşitor pentru a ascunde incompetenţele crase din administraţiile locale, dar şi pentru a ascunde lipsa de măsuri reale care să stimuleze economia sau care să rezolve diferitele probleme de la nivelul societăţii.

Pentru a înţelege mai mult acest lucru, ar trebui să ne uităm la cum reacţionează conducătorii statelor faţă de politicile impuse de la Bruxelles, pe care le prezintă drept principala piedică împotriva reformelor pe care doresc să le pună în aplicare, fără a prezenta concret acele reforme. Cu alte cuvinte, maniera în care dai vina pe alţii pentru a-ţi ascunde lipsa de activitate reală nu reprezintă în fapt decât praf în ochii cetăţeanului, pentru a nu putea vedea corupţia, furtul din banul public şi lipsa de soluţii reale de reformă.

Evident, există şi unele argumente REALE, care să susţină o formă mai ridicată de autonomie regională, în vederea unei dezvoltări socio-economice sustenabile. Nu poţi avea pretenţia ca de la centru, în cazul nostru – de la Bucureşti, să şti ce se intâmplă la periferie, în cazul nostru la Sighet, de ce au nevoie cei de acolo şi cand au nevoie. Pentru a rezolva acest lucru este nevoie de o descentralizare, de un transfer de putere către autorităţile locale, pentru a putea să intervină cu măsuri reale şi specifice.

Însă, pentru a putea evita situaţii neplăcute, trebuie ca anumite politici, de MACRO (politici de reper), să poată fi luate şi impuse de către centru, Bucureşti sau Bruxelles. Aceste politici sunt necesare sau mai corect spus imperios necesare, pentru a putea fi siguri că nu apar discrepanţe majore între politicile luate în diferite regiuni şi pentru a se putea crea o unitate mult mai mare, care să se poată mobiliza eficient, în timp util în caz de necesitate majoră.

Argumente istorico-culturale

Aceste argumente sunt invocate de foarte multe ori, de către cei care susţin diferite forme de independenţă faţă de puterea centrală, încercând să creeze sau să re-creeze o identitate diferită a regiunii în contextul statului central, pentru a adânci discrepanţele dintre regiuni, creând astfel o prăpastie de netrecut între acestea. Cu alte cuvinte am putea spune: că se încearcă să se rupă un teritoriu, cu tot cu resursele de care dispune, pentru a putea fi condusă de către grupuri de interese diferite de cele de la centru.

Analizând puţin acest aspect ne putem da seama mult mai repede, că aceste argumente legate de istoricul diferit al zonei faţă de celelalte, de specificitatea culturală diferită, nu sunt decât perdele de fum pentru a ascunde adevăratele  interese – cele economice.

Ca să concluzionăm, putem spune că adevărata cauză, care stă la baza numeroaselor mişcări secesioniste şi crizei economice este una a reperelor, a valorilor şi a liderilor capabili care să le impună la nivel social.

O societate care nu are un liant legat de valori şi repere se transformă în populaţie, care va fi incapabilă să vadă aspectele ce o aseamnă şi care va fi astfel extrem de vulnerabilă în faţă agenţilor externi – fie că este vorba de  dezastre naturale, molimi, războaie; fiind astfel incapabilă să evolueze.