Crizele fără sfârşit din Europa

Deşi criza economică globală a trecut se pare că Europa încă se mai zbate în incertitudini şi crize de tot soiul. Asta o arată şi evenimentele petrecute în anul 2014 şi care se pare că vor continua şi în 2015.

Anul 2014 a fost marcat printre altele de două referendumuri publice (cel din Ucraina legat de trecerea peninsulei Crimea la Federaţia Rusă nu îl iau în considerare din motive foarte clare – evenimentele petrecute anterior, precum şi cele care au succedat, lasă serioase semne de întrebare privind corectitudinea sa), privind scindarea unor ţări, ruperea unor teritorii de ţara mamă. Cu toate că ambele au fost fără efectele scontate de către iniţiatorii lor, ele arată o tendinţă clară a separatismului în întregul continent, pe criterii, în  special legate de apartenenţa etnică.

În întreaga Uniune Europeană, pentru că doar la ea voi face referire, există o serie de tensiuni, legate de dorinţa unor lideri locali de rupe bucăţi din diferite ţări, pe care să le controleze deplin. Pe lângă cele două situaţii la care am făcut referire anterior, (referendumurile din Scoţia şi Catalunia), în europa sunt presărate o serie de conflicte care au ca fundament argumente asemănătoare – autodeterminarea unor regiuni. Cu alte cuvinte, crearea unor state noi din vechile regiuni ale unor ţări. Astfel de conflicte mocnite sunt şi în alte state, cum ar fi Italia – cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Franţa cu Corsica şi Bretania; Belgia cu Flandra şi Valonia; Spania cu Catalunia şi Ţara Bascilor; aici am putea pune şi România cu aşa-zisul Ţinut Secuiesc.

Aceste conflicteîşi au baza în nemulţumirile oamenilor legate de problemele economice cu care se confruntă şi în lipsa unor viziuni pe termen lung ale liderilor naţionali şi locali. În lipsa unor viziuni reale, care să ducă la propăşire, sunt inventate tot felul de astfel de conflicte, care sunt alimentate artificial de către principalii beneficiari de pe urma consecinţelor acestor fricţiuni – liderii formali regionali.

Niciunul dintre aceste teritorii separatiste (ca să folosim un  astfel de termen mult uzitat în presă), nu se va putea guverna singur, fără ajutor extern solid (ne referim la un tip de guvernare care să aducă bunăstare şi progres).

           Şi de ce se merge în continuare pe aţâţarea acestor conflicte, dacă ele nu aduc  bunăstare cetăţenilor? Pentru că ele aduc profit celor care le provoacă, şi odată cu acesta şi putere; oricunde există un conflict-o criză va exista cineva care să exploateze această situaţie şi să fie beneficiarul direct.

Evident că oamenilor de rând nu li se spun lucrurile în faţă, ci li se aruncă tot felul de argumente, care mai decare mai alambicate, în ideea că acestea vor găsi adepţi care vor susţine cauza, fără ca beneficiarii să  împartă din câştig.

Pentru a putea înţelege mai bine situaţia, o să luăm un  exemplu, oarecare, pe care să-l analizăm în câteva cuvinte. Să luăm spre analiză, Ţinutul Secuiesc/ România. Principalii susţinători ai autonomiei/ sau chiar a independenţei acestui teritoriu sunt liderii maghiari, care argumentează demersul lor prin faptul că în zonă există o majoritate care la nivel naţional este o minoritate, care foloseşte altă limbă. În ultima perioadă aceşti aşa-zis lideri, au încercat să arunce şi argumente economice, dar care au picat repede unei analize ceva mai riguroase şi au fost abandonate pe parcurs. În primul rând acestă regiune este slab dezvoltată economic, are o infrastructură precară şi nu ar putea supravieţui unei ruperi de Bucureşti. Celălalt argument, legat de limbă şi cultură este unul real, dar care s-a datorat în primul rând liderilor locali care au încurajat populaţia să refuze să înveţe limba română şi astfel i-a forţat pe cetăţenii Ţinutului Secuiesc să se izoleze de restul cetăţenilor ţării din pricina neînţelegrii limbii. Oricum ar fi, o autonomie sporită sau obţinerea independenţei acestei zone nu va duce decât la afundarea economică a zonei, situaţie în care cel mai mult vor avea de suferit cetăţenii de rând. Situaţii asemănătoare sunt şi în celelalte cazuri din Europa.

Ignoranţa liderilor naţionali şi europeni în ceea ce priveşte rezolvarea acestor probleme separatiste, nu face altceva decât să lase focul să ardă mocnit. Foc care macină continuu şi care poate izbucnii oricând într-un incendiu mistuitor. A ignora o criză, nu face altceva decât să creeze premisele unei crize extinse.

O altă problemă acută a Europei este legată de faptul că multe state încă se mai luptă cu criza economică şi asta datorită liderilor populişti care au amânat sau au refuzat să ia măsurile necesare salvării. Cu toţii au crezut că această situaţie se va rezolva de la sine, fără să facă eforturi şi să ia masuri nepopulare, care i-ar fi dus la pierderea puterii.

Şi totuşi problema nu ar fi chiar atât de grea dacă ar fi fost vorba de state mici, cu pondere nesemnificativă în bugetul Uniunii. Dar dacă este să privim peste lista acestor state, care încă se mai luptă să iasă din criză, situaţia devine chiar dramatică: Italia, Spania şi mai ales Grecia; Portugalia, Irlanda şi România au reuşit să iasă cu greu din  recensiune, dar la orice seism economic riscă să reintre în categoria junk. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că nici al doilea motor economic european nu se simte prea bine, Franţa, iar principalul motor, Germania, începe să dea semne de oboseală, situaţia devine cu adevărat dramatică.

Nu poţi avea pretenţia să poţi zbura cu un avion ale cărui motoare nu funcţionează.

Dacă nu se vor lua măsuri drastice şi într-un timp cât mai scurt, situaţia se va agrava şi va tinde să degenereze în haos. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât Rusia începe să-şi arate muşchii şi va începe să emită din ce în ce mai multe pretenţii, şi va juca dur, extrem de dur, încercând să muşte cât mai adânc din animalul rănit – Uniunea Europeană.

Europa - Între secesiune şi criza a valorilor

De ceva vreme observăm cum apar tot felul de ştiri care prezintă o serie de mişcări identitare în toată Europa, atât în interiorul Uniunii Europene, cât şi în zonele spaţiului ex-sovietic.

Într-adevăr la nivelul întregii Europe există o adevărată criză identitară, ce se manifestă sub diferite forme care duc ăn cele din urmă la tendinţe secesioniste. Însă aceste mişcări de natură identitară au cauze oarecum diferite în estul Europei, decât zona Uniunii. În ceea ce priveşte spaţiul ex-sovietic situaţia actuală pleacă de la faptul că după destrămarea URSS diferite regiuni au ajuns să fie administrate de către state care, de-a lungul istoriei, au avut mai multe lucruri divergente decât cele care să le apropie. Este vorba îm primul rând de aşa-zisele conflicte îngheţate din jurul Mării Negre, care au început să fie din ce în ce mai vizibile odată cu conflictul din Ucraina. Dar despre situaţia acestor regiuni autonome cu tendinţe secesioniste din zona est-europeană voi vorbi mai pe larg în articole ulterioare.

Voi încerca să prezint, pe scurt, cum stau lucrurile în ceea ce priveşte regiunile cu o autonomie sporită sau care doresc acest lucru şi care acum doresc independenţa.

Cunoaştem cu toţii, cel puţin din ultimele evenimente prezentate la mai toate buletinele de ştiri, situaţia din câteva zone ale Europei unde au început să escaladeze o serie de mişcări identitare cu aspecte secesioniste. Astfel de exemple avem în Spania cu regiunile – Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa – Corsica şi Bretania, Regatul Unit cu Scoţia, Italia cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Belgia cu problemele dintre Valonia şi Flandra.

Deşi par a se afla în colţuri diferite ale continentului, aceste mişcări identitare au în comun câteva aspecte, pe care le voi prezenta în continuare.

Majoritatea regiunilor ce se doresc independente au în general o situaţie economică bună şi chiar foarte bună, comparativ cu celelalte regiuni ale statelor de care doresc să se desprindă. Acest lucru se datorează resurselor naturale extrem de bogate, industrializării dezvoltate sau a eficienţei muncii.

Din pricina acestei situaţii, a unei economii mai prolifice, se nasc aceste mişcări identitare. Majoritatea locuitorilor acestor regiuni doresc o independenţă totală faţă de statul central pentru a reuşi să păstreze resursele economice la nivel local, fără să le mai trimită la centru, care să le împartă mai apoi şi cu regiunile mai puţin eficente economic. Raţionamentul pare logic până într-un punct, de ce aş dori eu să îi dau din ceea ce muncesc eu şi celui care nu produce la fel de mult.

În majoritatea acestor situaţii se marşează pe următorul considerent: un viitor mai prosper în afara statului central. Se merge pe ideea că dacă s-ar desprinde total de centru, resursele nu ar mai fi dispersate ci ar rămâne la nivel regional, stimulând si mai mult economia. Aceste mit pare să funcţioneze în continuare, în ciuda faptului că nu există garanţii totale că acest lucru s-ar putea întâmpla.  Faptul că încă se merge pe astfel de argumente, pentru obţinerea independenţei, se datorează în primul rând lipsei unor politicieni puternici, reali, care să stimuleze masele pentru o cauză sau alta – a lipsei de repere reale (asupra acestui aspect voi reveni într-un subpunct următor).

Spun că este un MIT, acela al unei vieţi mai bune în urma obţinerii independenţei, pentru că omite din analiză principalul factor care a dus la crearea statului central de care aparţin (unele dintre aceste teritorii au fost cucerite militar, dar formarea statului central a avut alte fundamente), şi anume SIGURANŢA.  

Un stat mic, dar bogat este vulnerabil şi va fi mereu ţinta unora mai puţin bogate care vor dori să beneficieze şi ele de pe urma acestor resurse. Aceste lucruri s-au tot întâmplat de-a lungul istoriei omenirii, chiar dacă au avut diferite pretexte, la bază au stat tot cele pur economice.

Cunoaşteţi cumva vreun stat puternic, bogat care a dus un razboi de cucerire cu unul sărac, atât în resurse cât şi economic? Personal nu cunosc un astfel de exemplu.

Ei bine, tocmai astfel de argumente ar trebui să stea la baza aplanării tendinţelor secesioniste. Regiunile bogate se pot apăra de atacuri de cucerire tocmai prin existenţa lor cu zone mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a părea mai mari şi mai puternice. În fapt nu doar par, ci chiar sunt puternice, în primul rând pot controla, economic, resurse umane mult mai importante decât dacă ar fi singure. În fapt acest lucru se întâmplă peste tot în natură, când un animal este atacat de un prădător, prada se va putea apăra prin a părea mai mare decât este descurajând astfel un atac care l-ar nimicii. Ca să dăm şi exemple: peştele balon când este atacat înghite multă apă şi astfel devine mult mai voluminos şi imposibil de înghiţit de către prădător.

Ca să dăm şi un alt exemplu, mult mai edificator, pentru a înţelege mult mai bine acest aspect expus mai sus, să analizăm situaţia Kuweit-ului la începutul anilor 90. Un stat mic, extrem de bogat în resurse de hidrocarburi, dezvoltat economic care a fost atacat de către un vecin mai mare, Iraq, dar care nu era foarte dezvoltat. Deznodământul micului stat era altul dacă nu era sprijinit de către USA, un aliat mult mai mare. Alianţa făcută nu a fost fără implicaţii economice.

Cu alte cuvinte: nu te poţi dezvolta ca ţară şi să rămâi la acest nivel, dacă eşti un stat mic – atât geografic, cât şi ca număr al populaţiei. Succesul acestor state mici este unul de conjunctură, neputând păstra această situaţie de fapt, fără a intra în alianţe (cel puţin) cu parteneri statali mult mai mari.

De foarte multe ori, cei care conduc aceste regiuni, omit să prezinte lucrurile astfel, ci preferă doar discursuri populiste, în care le prezintă cetăţenilor doar argumente sterile şi marşează pe argumente insuficiente, ascunzând contra-argumentele sau argumentele împotriva autonomiei.

De ce fac acest lucru? Răspunsul este simplu. Ei, conducătorii de regiuni, ar fi principalii beneficiari ai obţinerii independenţei respectivelor regiuni, pentru simplul fapt că ei ar gestiona toate resursele noului stat.

În cele mai multe cazuri, aceste regiuni cu puternice tendinţe secesioniste, au în cadrul statelor de care aparţin o autonomie sporită, ei îşi gestionează mare parte din resurse, ei îşi coodonează politicile publice în ceea ce priveşte locurile de muncă, obiectivele prioritare de investiţii etc.

Şi totuşi, ce-i face să-şi dorească mai multă autonomie-independenţă?

În primul rând, pentru majoritatea politicienilor, liderilor regionali puterea centrală este un Bau-Bau pe care-l prezintă drept Ţap Ispăşitor pentru a ascunde incompetenţele crase din administraţiile locale, dar şi pentru a ascunde lipsa de măsuri reale care să stimuleze economia sau care să rezolve diferitele probleme de la nivelul societăţii.

Pentru a înţelege mai mult acest lucru, ar trebui să ne uităm la cum reacţionează conducătorii statelor faţă de politicile impuse de la Bruxelles, pe care le prezintă drept principala piedică împotriva reformelor pe care doresc să le pună în aplicare, fără a prezenta concret acele reforme. Cu alte cuvinte, maniera în care dai vina pe alţii pentru a-ţi ascunde lipsa de activitate reală nu reprezintă în fapt decât praf în ochii cetăţeanului, pentru a nu putea vedea corupţia, furtul din banul public şi lipsa de soluţii reale de reformă.

Evident, există şi unele argumente REALE, care să susţină o formă mai ridicată de autonomie regională, în vederea unei dezvoltări socio-economice sustenabile. Nu poţi avea pretenţia ca de la centru, în cazul nostru – de la Bucureşti, să şti ce se intâmplă la periferie, în cazul nostru la Sighet, de ce au nevoie cei de acolo şi cand au nevoie. Pentru a rezolva acest lucru este nevoie de o descentralizare, de un transfer de putere către autorităţile locale, pentru a putea să intervină cu măsuri reale şi specifice.

Însă, pentru a putea evita situaţii neplăcute, trebuie ca anumite politici, de MACRO (politici de reper), să poată fi luate şi impuse de către centru, Bucureşti sau Bruxelles. Aceste politici sunt necesare sau mai corect spus imperios necesare, pentru a putea fi siguri că nu apar discrepanţe majore între politicile luate în diferite regiuni şi pentru a se putea crea o unitate mult mai mare, care să se poată mobiliza eficient, în timp util în caz de necesitate majoră.

Argumente istorico-culturale

Aceste argumente sunt invocate de foarte multe ori, de către cei care susţin diferite forme de independenţă faţă de puterea centrală, încercând să creeze sau să re-creeze o identitate diferită a regiunii în contextul statului central, pentru a adânci discrepanţele dintre regiuni, creând astfel o prăpastie de netrecut între acestea. Cu alte cuvinte am putea spune: că se încearcă să se rupă un teritoriu, cu tot cu resursele de care dispune, pentru a putea fi condusă de către grupuri de interese diferite de cele de la centru.

Analizând puţin acest aspect ne putem da seama mult mai repede, că aceste argumente legate de istoricul diferit al zonei faţă de celelalte, de specificitatea culturală diferită, nu sunt decât perdele de fum pentru a ascunde adevăratele  interese – cele economice.

Ca să concluzionăm, putem spune că adevărata cauză, care stă la baza numeroaselor mişcări secesioniste şi crizei economice este una a reperelor, a valorilor şi a liderilor capabili care să le impună la nivel social.

O societate care nu are un liant legat de valori şi repere se transformă în populaţie, care va fi incapabilă să vadă aspectele ce o aseamnă şi care va fi astfel extrem de vulnerabilă în faţă agenţilor externi – fie că este vorba de  dezastre naturale, molimi, războaie; fiind astfel incapabilă să evolueze.