NEAMȚUL DE LA NAȚIONALĂ ȘI PENALII FOTBALULUI ROMÂNESC

După cum probabil ați aflat, începând de joi echipa națională a României la fotbal are un nou selecționer și nu unul oarecare, ci un neamț. Nu este singurul antrenor de origine germană al naționalei – în 1934 România a fost condusă de către un austriac.

Încă de la anunțarea listei de nominalizați au început criticile  din toate direcțiile. Pe această listă nu a fost niciun antrenor român, președintele FRF anunțând că cel care-l va înlocui pe Iordănescu va fi un străin.

S-a dorit în primul rând ca viitorul antrenor să fie unul străin de interesele meschine ale celor care au prădat sportul românesc și care s-au îmbogățit vânzând jucători, făcând tot felul de aranjamente. Se pare că persoana potrivită pentru a ocupa acest post, conform conducerii federației, este Christoph Daum – un antrenor german, cu experiență vastă și cu multe trofee în palmares. Deși este un antrenor cotat între primii 10 din Germania (lucru deloc de neglijat), este și un personaj controversat -  trecutul său fiind marcat de scandaluri de consum de droguri și participare la orgii sexuale (ceea ce l-a și împiedicat să devină selecționerul nemților, la începutul anilor 2000). Personajul este catalogat ca fiind un profesionist desăvârșit de către toți foștii lui colaboratori, fiind caracterizat ca un apropiat al jucătorilor, dar care se impune în fața acestora – vezi 10 motive pentru care Daum  este o soluție bună la naționala de fotbal.

Nu o să batem apa în piuă cu argumentele pro sau contra acestui antrenor, tot ceea ce doresc sa facem este să scoatem în evidență un lucru extrem de interesant pentru naționala de fotbal a României – este pentru prima dată când cineva ia decizia de a reforma din temelii ceea ce se numește în termeni destul de pompoși – fotbalul românesc. Rezultatele din domeniul fotbalului, în România, fie că vorbim de echipele de club sau de națională, s-au lăsat de foarte mulți ani așteptate. De fiecare dată s-a venit cu argumente: arbitrul ne-a furat, am avut accidentați, au stat mai bine fizic decât noi, nu am avut noroc etc. Deja sunt foarte mulți ani în care se tot așteaptă o schimbare în bine a acestui sport, considerat numărul 1 la români, iar rezultatele întârzie să apară. Nu poți reforma sau face schimbări mergând pe aceleași principii care au dus la faliment. Nu poți lăsa în continuare pe cei condamnați pentru fapte ilicite în sport și/sau în administrarea unor cluburi/federații să decidă în continuare. Undeva trebuia făcută o ruptură între trecutul mizer (cu mașinații) și viitorul ce se dorește prosper.

Un prim pas a fost făcut acum 2 ani când a fost ales Burleanu în locul lui Mircea Sandu ( alias Nașul), pasul doi a fost făcut prin condamnările date de DNA unor conducători din fotbal. Acum a venit timpul pentru pasul trei: schimbarea opticii și principiilor ce stau la baza sportului în general și a fotbalului în special – ruperea de practicile meschine și falimentare.

Acum s-a constatat că, indiferent ce antrenor român s-a adus la echipa națională, interesele unor așa-ziși oameni de afaceri primau și la prima selecționată ajungeau tot felul de jucători care nu activau la echipele de club sau a căror valoare nu îi recomanda pentru selecționare. Singurul lucru care se urmărea era acela de a le face un nume pentru a fi vânduți pe bani mulți în străinătate, acolo unde cei care ajungeau nu se conformau și se întorceau sau făceau tușa. Principalul câștigător era clubul Steaua (cu denumirile de rigoare) și Gigi Becali care își trimitea de fiecare dată jucători care nu aveau valoare și pe care reușea apoi să-i vândă pe bani foarte mulți. Și cu toate că se obțineau câștiguri enorme, în fotbal nu ajungeau deloc bani pentru finanțarea echipelor de club, centre de copii și juniori sau achiziționarea unor jucători de perspectivă.

Era evident că acest mecanism avea să moară la un moment dat, iar acum a venit acel moment, destul de târziu.

Așa cum era de așteptat, după anunțarea noului  selecționer, mulți dintre cei care au căpușat acest sistem au început să reacționeze că văd că-și pierd combinațiile de milioane, din care erau singurii care aveau de câștigat.

Dacă la reacțiile lui Becali și camarila, foști conducători ai federației și ai ligii  în frunte cu Nașul Sandu și cu Mitică Dragomir ne așteptam, se pare că și mulți din presă și dintre suporterii care au mai rămas, au aderat la aceste mișcări de afront la adresa lui Burleanu, caracterizându-l drept copil tâmpit, obraznic și neștiutor de fotbal. Pai atunci ne putem firesc întrebarea: cei care au adus fotbalul românesc în mizerie, cu toate că au beneficiat de o infrastructură solidă, generații de copii și juniori de excepție, suporteri fanatici și numeroși și mult timp chiar de bani investiți, știau mai mult fotbal și administrație? Cred că nu. Sau cu siguranță nu și-au dorit decât să-și urmărească interesele de a se îmbogăți, fără să-i intereseze de soarta fotbalului ca sport sau ca fenomen de masă.

Am putea să-i întrebăm pe cei care îi susțin în continuare pe Mitică, pe Nașul Sandu, Becali și compania: câte stadioane au construit în 26 de ani, câte au renovat, câte echipe de copii și juniori au înființat, câți sponsori au adus și câți suporteri mai vin la stadioane? Răspunsurile le știți cu toții. Nu trebuie să conteze argumente de genul: sunt patriot, vreau antrenor român la națională. Evident că vrei, că îți aduce ciurucurile acolo pe care apoi le vinzi și te îmbogățești.

De ce nu se întreabă nimeni de ce trei din ultimele 4 campioane ale României sunt dispărute sau în insolvență (Oțelul Galați și Unirea Urziceni – desființate, iar CFR Cluj în insolvență), de ce echipe de tradiție au fost desființate (din faliment sau dezafiliate) – FC Argeș, Universitatea Craiova, Inter Sibiu, Politehnica Timișoara, Sportul Studențesc sau FC Național sunt doar câteva exemple de echipe dispărute recent din fotbal și nu în mandatul lui Burleanu, ci al lui Sandu și Mitică. De ce nu-i trage nimeni la răspundere pentru ce au făcut?

Când o să vedem limpede aceste lucruri și vom învăța să nu mai apărăm penalii și să-i lăsăm să fie șterși de istorie și când jocurile fotbalului nu o sa mai fie coordonate de către un cioban analfabet, doar pentru că a făcut bani din furtul unor terenuri de la stat, abia atunci vom avea parte de un mediu sănătos în care se vor putea dezvolta echipe și campionate puternice care să producă rezultate și să readucă suporterii pe stadioane și în piețe.

Back in control

Crizele fără sfârşit din Europa

Deşi criza economică globală a trecut se pare că Europa încă se mai zbate în incertitudini şi crize de tot soiul. Asta o arată şi evenimentele petrecute în anul 2014 şi care se pare că vor continua şi în 2015.

Anul 2014 a fost marcat printre altele de două referendumuri publice (cel din Ucraina legat de trecerea peninsulei Crimea la Federaţia Rusă nu îl iau în considerare din motive foarte clare – evenimentele petrecute anterior, precum şi cele care au succedat, lasă serioase semne de întrebare privind corectitudinea sa), privind scindarea unor ţări, ruperea unor teritorii de ţara mamă. Cu toate că ambele au fost fără efectele scontate de către iniţiatorii lor, ele arată o tendinţă clară a separatismului în întregul continent, pe criterii, în  special legate de apartenenţa etnică.

În întreaga Uniune Europeană, pentru că doar la ea voi face referire, există o serie de tensiuni, legate de dorinţa unor lideri locali de rupe bucăţi din diferite ţări, pe care să le controleze deplin. Pe lângă cele două situaţii la care am făcut referire anterior, (referendumurile din Scoţia şi Catalunia), în europa sunt presărate o serie de conflicte care au ca fundament argumente asemănătoare – autodeterminarea unor regiuni. Cu alte cuvinte, crearea unor state noi din vechile regiuni ale unor ţări. Astfel de conflicte mocnite sunt şi în alte state, cum ar fi Italia – cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Franţa cu Corsica şi Bretania; Belgia cu Flandra şi Valonia; Spania cu Catalunia şi Ţara Bascilor; aici am putea pune şi România cu aşa-zisul Ţinut Secuiesc.

Aceste conflicteîşi au baza în nemulţumirile oamenilor legate de problemele economice cu care se confruntă şi în lipsa unor viziuni pe termen lung ale liderilor naţionali şi locali. În lipsa unor viziuni reale, care să ducă la propăşire, sunt inventate tot felul de astfel de conflicte, care sunt alimentate artificial de către principalii beneficiari de pe urma consecinţelor acestor fricţiuni – liderii formali regionali.

Niciunul dintre aceste teritorii separatiste (ca să folosim un  astfel de termen mult uzitat în presă), nu se va putea guverna singur, fără ajutor extern solid (ne referim la un tip de guvernare care să aducă bunăstare şi progres).

           Şi de ce se merge în continuare pe aţâţarea acestor conflicte, dacă ele nu aduc  bunăstare cetăţenilor? Pentru că ele aduc profit celor care le provoacă, şi odată cu acesta şi putere; oricunde există un conflict-o criză va exista cineva care să exploateze această situaţie şi să fie beneficiarul direct.

Evident că oamenilor de rând nu li se spun lucrurile în faţă, ci li se aruncă tot felul de argumente, care mai decare mai alambicate, în ideea că acestea vor găsi adepţi care vor susţine cauza, fără ca beneficiarii să  împartă din câştig.

Pentru a putea înţelege mai bine situaţia, o să luăm un  exemplu, oarecare, pe care să-l analizăm în câteva cuvinte. Să luăm spre analiză, Ţinutul Secuiesc/ România. Principalii susţinători ai autonomiei/ sau chiar a independenţei acestui teritoriu sunt liderii maghiari, care argumentează demersul lor prin faptul că în zonă există o majoritate care la nivel naţional este o minoritate, care foloseşte altă limbă. În ultima perioadă aceşti aşa-zis lideri, au încercat să arunce şi argumente economice, dar care au picat repede unei analize ceva mai riguroase şi au fost abandonate pe parcurs. În primul rând acestă regiune este slab dezvoltată economic, are o infrastructură precară şi nu ar putea supravieţui unei ruperi de Bucureşti. Celălalt argument, legat de limbă şi cultură este unul real, dar care s-a datorat în primul rând liderilor locali care au încurajat populaţia să refuze să înveţe limba română şi astfel i-a forţat pe cetăţenii Ţinutului Secuiesc să se izoleze de restul cetăţenilor ţării din pricina neînţelegrii limbii. Oricum ar fi, o autonomie sporită sau obţinerea independenţei acestei zone nu va duce decât la afundarea economică a zonei, situaţie în care cel mai mult vor avea de suferit cetăţenii de rând. Situaţii asemănătoare sunt şi în celelalte cazuri din Europa.

Ignoranţa liderilor naţionali şi europeni în ceea ce priveşte rezolvarea acestor probleme separatiste, nu face altceva decât să lase focul să ardă mocnit. Foc care macină continuu şi care poate izbucnii oricând într-un incendiu mistuitor. A ignora o criză, nu face altceva decât să creeze premisele unei crize extinse.

O altă problemă acută a Europei este legată de faptul că multe state încă se mai luptă cu criza economică şi asta datorită liderilor populişti care au amânat sau au refuzat să ia măsurile necesare salvării. Cu toţii au crezut că această situaţie se va rezolva de la sine, fără să facă eforturi şi să ia masuri nepopulare, care i-ar fi dus la pierderea puterii.

Şi totuşi problema nu ar fi chiar atât de grea dacă ar fi fost vorba de state mici, cu pondere nesemnificativă în bugetul Uniunii. Dar dacă este să privim peste lista acestor state, care încă se mai luptă să iasă din criză, situaţia devine chiar dramatică: Italia, Spania şi mai ales Grecia; Portugalia, Irlanda şi România au reuşit să iasă cu greu din  recensiune, dar la orice seism economic riscă să reintre în categoria junk. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că nici al doilea motor economic european nu se simte prea bine, Franţa, iar principalul motor, Germania, începe să dea semne de oboseală, situaţia devine cu adevărat dramatică.

Nu poţi avea pretenţia să poţi zbura cu un avion ale cărui motoare nu funcţionează.

Dacă nu se vor lua măsuri drastice şi într-un timp cât mai scurt, situaţia se va agrava şi va tinde să degenereze în haos. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât Rusia începe să-şi arate muşchii şi va începe să emită din ce în ce mai multe pretenţii, şi va juca dur, extrem de dur, încercând să muşte cât mai adânc din animalul rănit – Uniunea Europeană.