Deşi criza
economică globală a trecut se pare că Europa încă se mai zbate în incertitudini
şi crize de tot soiul. Asta o arată şi evenimentele petrecute în anul 2014 şi
care se pare că vor continua şi în 2015.
Anul 2014 a fost
marcat printre altele de două referendumuri publice
(cel din Ucraina legat de trecerea peninsulei Crimea la Federaţia Rusă nu îl iau
în considerare din motive foarte clare – evenimentele petrecute anterior, precum
şi cele care au succedat, lasă serioase semne de întrebare privind
corectitudinea sa), privind scindarea unor ţări, ruperea unor teritorii de ţara
mamă. Cu toate că ambele au fost fără efectele scontate de către iniţiatorii
lor, ele arată o tendinţă clară a separatismului în întregul continent, pe
criterii, în special legate de
apartenenţa etnică.
În întreaga Uniune
Europeană, pentru că doar la ea voi face referire, există o serie de tensiuni,
legate de dorinţa unor lideri locali de rupe bucăţi din diferite ţări, pe care
să le controleze deplin. Pe lângă cele două situaţii la care am făcut referire
anterior, (referendumurile din Scoţia şi Catalunia), în europa sunt presărate o
serie de conflicte care au ca fundament argumente asemănătoare –
autodeterminarea unor regiuni. Cu alte cuvinte, crearea unor state noi din
vechile regiuni ale unor ţări. Astfel de conflicte mocnite sunt şi în alte
state, cum ar fi Italia – cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Franţa cu
Corsica şi Bretania; Belgia cu Flandra şi Valonia; Spania cu Catalunia şi Ţara
Bascilor; aici am putea pune şi România cu aşa-zisul Ţinut Secuiesc.
Aceste conflicteîşi au baza în nemulţumirile oamenilor legate de problemele economice cu care
se confruntă şi în lipsa unor viziuni pe termen lung ale liderilor naţionali şi
locali. În lipsa unor viziuni reale, care să ducă la propăşire, sunt inventate
tot felul de astfel de conflicte, care sunt alimentate artificial de către
principalii beneficiari de pe urma consecinţelor acestor fricţiuni – liderii formali
regionali.
Niciunul dintre aceste
teritorii separatiste (ca să folosim
un astfel de termen mult uzitat în
presă), nu se va putea guverna singur, fără ajutor extern solid (ne referim la
un tip de guvernare care să aducă bunăstare şi progres).
Şi de ce se merge în continuare pe aţâţarea acestor
conflicte, dacă ele nu aduc bunăstare
cetăţenilor? Pentru că ele aduc profit celor care le provoacă, şi odată cu
acesta şi putere; oricunde există un conflict-o criză va exista cineva care să
exploateze această situaţie şi să fie beneficiarul direct.
Evident că
oamenilor de rând nu li se spun lucrurile în faţă, ci li se aruncă tot felul de
argumente, care mai decare mai alambicate, în ideea că acestea vor găsi adepţi
care vor susţine cauza, fără ca beneficiarii să
împartă din câştig.
Pentru a putea
înţelege mai bine situaţia, o să luăm un
exemplu, oarecare, pe care să-l analizăm în câteva cuvinte. Să luăm spre
analiză, Ţinutul Secuiesc/ România. Principalii susţinători ai autonomiei/ sau
chiar a independenţei acestui teritoriu sunt liderii maghiari, care
argumentează demersul lor prin faptul că în zonă există o majoritate care la
nivel naţional este o minoritate, care foloseşte altă limbă. În ultima perioadă
aceşti aşa-zis lideri, au încercat să arunce şi argumente economice, dar care
au picat repede unei analize ceva mai riguroase şi au fost abandonate pe
parcurs. În primul rând acestă regiune este slab dezvoltată economic, are o
infrastructură precară şi nu ar putea supravieţui unei ruperi de Bucureşti. Celălalt
argument, legat de limbă şi cultură este unul real, dar care s-a datorat în
primul rând liderilor locali care au încurajat populaţia să refuze să înveţe
limba română şi astfel i-a forţat pe
cetăţenii Ţinutului Secuiesc să se izoleze de restul cetăţenilor ţării din
pricina neînţelegrii limbii. Oricum ar fi, o autonomie sporită sau obţinerea
independenţei acestei zone nu va duce decât la afundarea economică a zonei,
situaţie în care cel mai mult vor avea de suferit cetăţenii de rând. Situaţii asemănătoare
sunt şi în celelalte cazuri din Europa.
Ignoranţa liderilor naţionali şi europeni în ceea ce
priveşte rezolvarea acestor probleme separatiste, nu face altceva decât să lase
focul să ardă mocnit. Foc
care macină continuu şi care poate izbucnii oricând într-un incendiu mistuitor.
A ignora o criză, nu face altceva decât
să creeze premisele unei crize extinse.
Şi totuşi problema
nu ar fi chiar atât de grea dacă ar fi fost vorba de state mici, cu pondere
nesemnificativă în bugetul Uniunii. Dar dacă este să privim peste lista acestor
state, care încă se mai luptă să iasă din criză, situaţia devine chiar
dramatică: Italia, Spania şi mai ales Grecia; Portugalia, Irlanda şi România au
reuşit să iasă cu greu din recensiune,
dar la orice seism economic riscă să reintre în categoria junk. Dacă mai punem
la socoteală şi faptul că nici al doilea motor economic european nu se simte prea bine, Franţa, iar
principalul motor, Germania, începe să dea semne de oboseală, situaţia devine
cu adevărat dramatică.
Nu poţi avea
pretenţia să poţi zbura cu un avion ale cărui motoare nu funcţionează.
Dacă nu se vor lua măsuri drastice şi într-un timp cât
mai scurt, situaţia se va agrava şi va tinde să degenereze în haos. Situaţia este
cu atât mai complicată cu cât Rusia începe să-şi arate muşchii şi va începe
să emită din ce în ce mai multe pretenţii, şi va juca dur, extrem de dur, încercând să muşte cât mai adânc din
animalul rănit – Uniunea Europeană.