Românii vor putea scăpa de vizele pentru USA

Victoria Nuland şi ministrul de externe al României, Bogdan Aurescu, au purtat discuţii despre eventualitatea înlăturării regimului de vize pentru cetăţenii români care doresc să călătorească în USA în scop turistic sau afaceri.

Se pare totuşi că intrarea ţării noastre în Programul Visa Waiver depinde în mare măsură de Congresul USA, care trebuie să decidă dacă rămâne valabil pragul de 10% al cererilor respinse. În prezent, principala impunere a americanilor pentru ţările care doresc să elimine regimul de vize pentru proprii cetăţeni este ca gradul de respingere a solicitărilor de obţinere a vizelor să fie sub 10%. În anul fiscal 2013-2014 România a avut o rată a respingerilor de 9.8%, ceea ce i-ar permite să intre în acest program, numai că în prezent în Congres se discută ca acest plafon să ajungă la 3%, ceea ce ne-ar face munca mai grea.

Oricum ar fi trebuie remarcat faptul că România a făcut progrese importante în ceea ce priveşte relaţia cu USA, reuşind să devină unul dintre cei mai stabili parteneri strategici din această regiune şi chiar la nivel mondial. Pot părea cuvinte pompoase aruncate aiurea, dar realitatea ne arată altceva, faptul că ţara noastră a fost prezentă alături de armata USA în conflictele din Afganistan, Irak şi faptul că a susţinut ferm toate propunerile americanilor în ceea ce priveşte politicile strategice mondiale.

Nu este puţin lucru să rămâi ferm pe poziţii în actualul context  global, iar acest lucru a fost reuşit de către România.

Trebuie să spunem că în ceea ce priveşte înlăturarea vizelor, beneficiem de un lobby extrem de puternic, cei 17 membrii ai Consiliului de Afaceri Româno-American, din care fac parte şi companii ca Chevron, ExxonMobil sau Cargill, companii care fac parte din planurile strategice economice ale americanilor.

În cazul în care România va reuşi să acceadă în Programul Visa Waiver va avea o companie selectă, din rândul celor mai dezvoltate state din lume: Andorra, Australia, Austria, Belgia, Brunei, Cehia, Coreea de Sud, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Monaco, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Portugalia, San Marino, Singapore, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria.

2015 - anul crizelor economice?

Deşi susţineam în articole precendente că anul 2015 poate reprezenta anul ieşirii din amorţeală a României, se pare că sunt păreri şi nu puţine, care susţin contrariul.

Nu este vorba că argumentele aduse de mine anterior nu ar fi corecte sau superficiale, ci doar că ele ar putea fi anulate de altele mult mai puternice ca efecte. Ar fi două principale contra-argumente, a ceea ce susţineam cu ceva timp în urmă: posibila criză economică globală ce va putea apărea din 2015 şi lipsa unor măsuri solide, sustenabile de către mediul politic românesc.

În ceea ce priveşte primul punct, legat de posibila  criză globală din 2015, ea are ca principale fundamente jocurile geo-strategice ale marilor puteri, Federaţia Rusă şi USA, iar pe de altă parte lipsa unor politici şi reforme dure la nivel european.

Cunoaştem cu toţii prezentul conflict dintre lumea occidentală şi blocul est-european – Federaţia Rusă în special şi nou creata Uniune Euroasiatică. Acest conflict a dus la impunerea unor restricţii, de către ambele tabere,  menite să submineze acţiunile economice ale adversarilor. Deşi public se pune accentul pe faptul că Rusia a resimţit şocul cel mai puternic,  în realitate, jocurile acestea de-a şoarecele şi pisica, au afectat, aproape în proporţii egale, ambele tabere, ceea ce a adus la crearea premiselor pentru apariţia unei noi crize financiare la nivel global, mult mai  puternice decât cea din 2007. Un astfel de semn prevestitor este prăbuşirea în gol a preţului petrolului. În fapt semnele sunt mult mai numeroase şi evidente, dar pe care nu o să le expun, ci vă pot lăsa să le consultaţi fiecare în parte.

În ceea ce priveşte lipsa reformelor din statele Uniunii Europene, este la fel de evident că nu s-a făcut mai nimic la nivel macro, ci conducătorii majorităţii statelor au aşteptat să treacă de la sine criza economică începută în 2007, simulând doar o implicare reală în rezolvarea problemelor de fond şi de structură, care au cauzat implozia economică.

În privinţa României, lucrurile sunt oarecum în cursul european, ne prefacem că facem reforme, că restructurăm şi că revoluţionăm economia şi o putem pe roate, iar în realitate mergem pe aceleaşi principii arhaice şi falimentare pe care le-a implementat timp de 25 de ani. Reformele care se anunţau în domeniul sănătăţii, învăţământului sau fiscalităţii sunt în continuare în stand-by, iar recent pe ordinea de zi sunt aruncate o serie de alte subiecte: strategia de securitate, de infrastructură etc.

Nu zic că acestea nu sunt importante,  ci doar că reformele la noi se fac doar pe hârtie în cel mai bun caz, dacă nu cumva doar din vorbă.

În loc să le ia pe rând, dacă nu au resurse pentru a le face pe toate odată, şi să le ducă până la capăt, de fiecare dată le cârpim pe cele anterioare şi nu facem altceva decât să punem în cârca generaţiilor viitoare neputinţa şi delăsarea noastră.

În prezent, actualii guvernanţi se laudă cu performaţele economice ale măsurilor lor, de genul: inflaţia anuală de 0,83%, cu deficitul în limitele stabilite la nivel european, creşterea economică de 1,8% (după unele analize). Toţi aceşti indicatori i-au făcut pe politrucii de la guvernare să ia măsuri populiste în 2014, an cu două rânduri de alegeri, ceea ce a făcut ca deficitul să crească şi creşterea economică să scadă comparativ cu capacitatea reală.

Deşi o inflaţie sub-unitară poate părea un semn bun, mai ales dacă o comparăm cu din 1993 când se apropia de 300%, în realitate nu este aşa. BNR-ul se vede pus în situaţia de a lupta acum cu deflaţia (inversul inflaţiei), după ce aproape un sfert de veac s-a luptat să ţină preţurile cât de cât stabile.

O inflaţie mică, de genul celei din România din 2014, este semnul unei depresiuni economice ce anunţă o posibilă contractare bruscă a economiei – pe scurt – criză economică. Economiştii susţin că deflaţia este mult mai perversă şi mai periculoasă decât inflaţia mare.

Dacă atunci când este inflaţie, cumpărătorii se înghesuie să cumpere, să prindă preţuri mai mici, în deflaţie efectul este invers – cumpărătorii aşteaptă preţuri mai mici pentru a cumpăra. Prin această spirală a deflaţiei se crează un vid al lichidităţilor din piaţă, ceea ce generează criza. Fără lichidităţi pieţele economice nu-şi pot reveni, pentru că nu au resurse, e ca şi cum am aştepta ca un bolnav în comă să-şi revină după ce i-am scot tot sângele din el.

Dacă e să  analizăm creşterea economică anunţată cu surle şi trânbiţe de către Guvern, de 1,8%, putem, la fel, spune că este un semn bun, mai ales că în luna august 2014 se anunţase că România a reintrat în recensiune. Este totuşi un lucru bun să avem creştere economică în locul recensiunii. Dacă ne uităm mai atent, la cum s-a obţinut creşterea economică, lucrurile nu mai sunt aşa de roze. Creşterea încasărilor bugetare a venit din mărirea numărului de taxe şi impozite (ex. celebra taxă pe stâlp), din tăierea sumelor alocate investiţiilor şi din faptul că am beneficiat de un an agricol bun – cu alte cuvinte – creşterea nu a fost creştere reală, ci una fabricată să dea bine. Oricum am analiza, o creştere de 1,8 în cazul României este egală cu ZERO, ea nu se resimte real în economie sau în buzunarele cetăţenilor.

Păstrarea deficitului în parametrii estimaţi este, probabil, cea mai perversă măsură luată de guvernanţii politruci de care beneficiem. Acest lucru s-a realizat prin tăierea drastică a banilor destinaţi investiţiilor, adică banii care puteau aduce mai mulţi bani la buget. Singurele cheltuieli masive au fost în diferitele măsuri sociale, denumite popular pomeni electorale – adică bani duşi pe Apa Sâmbetei.

Pentru a putea spera ca România să nu fie grav avariată economic de către mişcările mondiale în contextul noilor conflicte geo-strategice, va trebui să demareze în trombă reformele deja întârziate şi să le facă AŞA CUM TREBUIE, să investească mult mai mult în infrastructură – în proiecte mari/stretgice, chiar dacă deficitul va creşte- aceste cheltuieli se vor întoarce în economie, multiplicate, ceea ce va duce în final la o creştere sănătoasă a economiei, care va putea fi resimţită şi de către cetăţeni şi  nu vor mai reprezenta doar nişte cifre pe o hârtie cu care suntem aburiţi în preajma alegerilor.

Feriţi-vă de muncă! Mai bine pensionar decât salariat

Cred că majoritatea dintre noi simţim un sentiment de neîncredere când ne gândim la stat, cu tot ceea ce reprezintă el: servici medicale, învăţământ, siguranţă naţională şi mai ales sistemul de taxe şi impozite. Faptul că avem printre cele mai mari taxe şi impozite din Uniunea Europeană, raportat la venituri contribuie în mare măsură la crearea acestui sentiment, care este amplificat şi de situaţia precară a veniturilor unei familii obişnuite.

Ei bine, dacă până acum doar credeaţi acest lucru, acum avem şi dovada. O analiză recentă a datelor oficiale în ceea ce priveşte creşterea pensiilor şi a salariilor pe ultimii 7 ani,  ne arată că statul român încurajază nemunca şi îi obligă pe cetăţeni să caute să se pensioneze mai devreme.

Deşi au fost numeroase discuţii, cu precădere în campaniile electorale, că guvernele din perioada de criză au tăiat pensiile şi salariile, în realitate datele ne arată că acestea au crescut, cu procente diferite, în favoarea pensionariilor.

În ultimii 7 ani pensia medie în România a crescut cu 112%, de la doar 399 lei în 2007 la 845 lei în 2014. Evident că nu putem spune că pensionarii trebuiesc invidiaţi, nivelul lor de trai este în continuare printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană.

Lucrurile nu stau la fel de bine şi pentru cei care lucrează, salariul mediu net lunar a crescut cu doar 61% în aceeaşi perioadă, de la 1042 de lei în 2007,  la 1684 lei în anul 2014.

Dacă facem o analiză, de nespecialişti într-ale economiei, ne putem da totuşi seama că ritul de creştere al veniturilor pensionarilor a crescut mult mai mult comparativ cu cel al salariaţilor, în ultimii 7 ani, fiind procentual vorbind, dublu.

Încercarea de a „se trezii din somn” a românilor

Deşi pare paradoxal, avem un imn naţional, Deşteaptă-te, române!,  ne-a trebuit aproximativ un sfert de secol să dăm măcar impresia că înţelegem mesajul şi că dorim să ne trezim din amorţeala şi din letargia în care ne-am afundat în perioada comunistă.

Şi totuşi se pare că a venit şi această vreme, în care românii vor să fie trataţi şi priviţi altfel, atât de către conducătorii lor, cât şi în exteriorul graniţelor.  Un prim semn major în acest sens a fost dat în noiembrie 2014, când prezenţa la vot a fost mult peste estimări. Cel mai important este că diferenţa a fost făcută de către categoriile sociale cel mai puţin implicate până în acel moment în viaţa publică, categorii cel mai afectate de măsurile şi indiferenţa politrucilor. A fost un fel de răbufnire de orgoliu a acestor oameni, care au dat semnalul schimbării, reuşind să arunce în aer previziunile şi estimările privind rezultatele alegerilor, trăgând o palmă serioasă întregii clase politice. Şocul a fost atât de mare încât efectele au început să se vadă începând cu a doua zi de după alegeri.

Cerinţele tinerilor ieşiţi în stradă, printre care m-am numărat, de a fi respinsă legea amnistiei şi graţierii (aşa cum esta ea cunoscută publicului larg), susţinerea DNA – principalul instrument de luptă împotriva corupţiei şi singurul care şi-a făcut simţită prezenţa prin deciziile şi condamnările făcute şi cel mai important – apărarea dreptului cetăţenilor din afara graniţelor ţării de a vota; drept ce le fusese încălcat (cu bună ştiinţă zic eu), de către organizatorii alegerilor, care susţinau un alt candidat, cel al sistemului.

Semnalul dat de către societatea civilă, nou formată şi neaservită sistemului, formată în principal din oameni independenţi financiar, de antreprenori sau din tineri şcoliţi, a fost unul extrem de puternic, care arată că românii doresc şi altceva decât vorbe goale şi măsuri luate pe picior, care nu fac altceva decât să apere interesele personale ale clicii politrucilor transpartinici.

Rămâne de văzut cât va dura această stare şi presiune publică asupra clasei politice, de a forţa schimbarea – schimbarea în bine, prin luarea unor măsuri care să apere în primul rând interesele naţiunii şi mai puţin pe cele ale clicilor şi clanurilor din politichia românească. Cu toate că evenimentele din noiembrie 2014 au produs efecte imediat – prin respingerea legii amnistiei şi graţierii (care prevedea scoaterea din puşcărie a politicienilor condamnaţi pentru fapte de corupţie), prin retragerea imunităţii mai multor politicieni şi încuvinţarea urmăririi penale a acestora; în ultima vreme observăm că s-a cam aşternut tăcerea peste subiectele de interes naţional, rămase nerezolvate de multă vreme: reformarea sistemului de taxe şi impozite, a sistemului sanitar şi de învăţământ, ca să nu mai vorbim de altele mult mai complicate, cum ar fi sistemul naţional de apărare sau continuarea reformelor din justiţie. Evident că se încearcă să se adoarmă, iarăşi, populaţia, pentru că interesele clicilor de politruci să primeze. De aceea este extrem de important cum vom reacţiona în continuare, noi ca oameni de rând, şi sum vom şti să ne luptăm pentru drepturile şi libertăţile noastre şi cum vom şti să le băgăm, iarăşi, gimpele în coaste conducătorilor acestei ţări. Cu alte cuvinte: trebuie să înţelegem că lupta trebuie să continue, nu trebuie să ne culcăm pe o ureche că lucrurile vor merge de le sine către ceea ce ne dorim cu toţii. Ceea ce s-a întâmplat în noiembrie a fost doar primul pas, doar prima bătălie câştigată, dar mai este mult până la posibila câştigare a luptei şi înlăturarea grupurilor de interese obscure.

Dacă este să analizăm cele 100 de previziuni pentru anul2015, dacă este să observăm puţin mai atent contextul internaţional în care ne aflăm, chiar dacă cele două articole postate anterior Încodareamuşchilor de către Federaţia Rusă şi Crizele fărăsfârşit din Europa, la o primă vedere nu par foarte optimiste, în realitate ele ne arată cu exactitate drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a avea un viitor mult mai bun şi pentru a le putea oferii generaţiilor viitoare o şansă în plus faţă de cea pe care noi am avut-o. Orice criză reprizintă o oportunitate, pentru cei care ştiu să profite de ea. Tot ceea ce va trebui să facem este să ne concentrăm şi mai mult pe reformele începute, pe accelerarea lor şi pe investirea de resurse suplimentare pentru realizarea lor şi continuarea pe drumul către integrarea deplină în Uniunea Europeană şi consolidarea parteneriatelor strategice cu NATO, UE şi USA.

Evident că aceste lucruri nu sunt simple şi nu se pot realiza fără efortul colectiv al întregii naţiuni – cu tot cu clasa politică (nu neapărat cea actuală, ci eventual una reformată la rându-i), pentru că orice altă cale nu ne va aduce schimbările mult aşteptate, ci doar reîntoarcerea la situaţia din anii ’90, când haosul şi anomia socială erau cuvintele care defineau realitatea românească.

Până când ne vom vedea îndeplinite speranţele şi aşteptările, trebuie să credem cu ardoare în ele, să luptăm pentru ele şi să avem răbdare, pentru că viitorul poate suna bine pentru România. 

Crizele fără sfârşit din Europa

Deşi criza economică globală a trecut se pare că Europa încă se mai zbate în incertitudini şi crize de tot soiul. Asta o arată şi evenimentele petrecute în anul 2014 şi care se pare că vor continua şi în 2015.

Anul 2014 a fost marcat printre altele de două referendumuri publice (cel din Ucraina legat de trecerea peninsulei Crimea la Federaţia Rusă nu îl iau în considerare din motive foarte clare – evenimentele petrecute anterior, precum şi cele care au succedat, lasă serioase semne de întrebare privind corectitudinea sa), privind scindarea unor ţări, ruperea unor teritorii de ţara mamă. Cu toate că ambele au fost fără efectele scontate de către iniţiatorii lor, ele arată o tendinţă clară a separatismului în întregul continent, pe criterii, în  special legate de apartenenţa etnică.

În întreaga Uniune Europeană, pentru că doar la ea voi face referire, există o serie de tensiuni, legate de dorinţa unor lideri locali de rupe bucăţi din diferite ţări, pe care să le controleze deplin. Pe lângă cele două situaţii la care am făcut referire anterior, (referendumurile din Scoţia şi Catalunia), în europa sunt presărate o serie de conflicte care au ca fundament argumente asemănătoare – autodeterminarea unor regiuni. Cu alte cuvinte, crearea unor state noi din vechile regiuni ale unor ţări. Astfel de conflicte mocnite sunt şi în alte state, cum ar fi Italia – cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Franţa cu Corsica şi Bretania; Belgia cu Flandra şi Valonia; Spania cu Catalunia şi Ţara Bascilor; aici am putea pune şi România cu aşa-zisul Ţinut Secuiesc.

Aceste conflicteîşi au baza în nemulţumirile oamenilor legate de problemele economice cu care se confruntă şi în lipsa unor viziuni pe termen lung ale liderilor naţionali şi locali. În lipsa unor viziuni reale, care să ducă la propăşire, sunt inventate tot felul de astfel de conflicte, care sunt alimentate artificial de către principalii beneficiari de pe urma consecinţelor acestor fricţiuni – liderii formali regionali.

Niciunul dintre aceste teritorii separatiste (ca să folosim un  astfel de termen mult uzitat în presă), nu se va putea guverna singur, fără ajutor extern solid (ne referim la un tip de guvernare care să aducă bunăstare şi progres).

           Şi de ce se merge în continuare pe aţâţarea acestor conflicte, dacă ele nu aduc  bunăstare cetăţenilor? Pentru că ele aduc profit celor care le provoacă, şi odată cu acesta şi putere; oricunde există un conflict-o criză va exista cineva care să exploateze această situaţie şi să fie beneficiarul direct.

Evident că oamenilor de rând nu li se spun lucrurile în faţă, ci li se aruncă tot felul de argumente, care mai decare mai alambicate, în ideea că acestea vor găsi adepţi care vor susţine cauza, fără ca beneficiarii să  împartă din câştig.

Pentru a putea înţelege mai bine situaţia, o să luăm un  exemplu, oarecare, pe care să-l analizăm în câteva cuvinte. Să luăm spre analiză, Ţinutul Secuiesc/ România. Principalii susţinători ai autonomiei/ sau chiar a independenţei acestui teritoriu sunt liderii maghiari, care argumentează demersul lor prin faptul că în zonă există o majoritate care la nivel naţional este o minoritate, care foloseşte altă limbă. În ultima perioadă aceşti aşa-zis lideri, au încercat să arunce şi argumente economice, dar care au picat repede unei analize ceva mai riguroase şi au fost abandonate pe parcurs. În primul rând acestă regiune este slab dezvoltată economic, are o infrastructură precară şi nu ar putea supravieţui unei ruperi de Bucureşti. Celălalt argument, legat de limbă şi cultură este unul real, dar care s-a datorat în primul rând liderilor locali care au încurajat populaţia să refuze să înveţe limba română şi astfel i-a forţat pe cetăţenii Ţinutului Secuiesc să se izoleze de restul cetăţenilor ţării din pricina neînţelegrii limbii. Oricum ar fi, o autonomie sporită sau obţinerea independenţei acestei zone nu va duce decât la afundarea economică a zonei, situaţie în care cel mai mult vor avea de suferit cetăţenii de rând. Situaţii asemănătoare sunt şi în celelalte cazuri din Europa.

Ignoranţa liderilor naţionali şi europeni în ceea ce priveşte rezolvarea acestor probleme separatiste, nu face altceva decât să lase focul să ardă mocnit. Foc care macină continuu şi care poate izbucnii oricând într-un incendiu mistuitor. A ignora o criză, nu face altceva decât să creeze premisele unei crize extinse.

O altă problemă acută a Europei este legată de faptul că multe state încă se mai luptă cu criza economică şi asta datorită liderilor populişti care au amânat sau au refuzat să ia măsurile necesare salvării. Cu toţii au crezut că această situaţie se va rezolva de la sine, fără să facă eforturi şi să ia masuri nepopulare, care i-ar fi dus la pierderea puterii.

Şi totuşi problema nu ar fi chiar atât de grea dacă ar fi fost vorba de state mici, cu pondere nesemnificativă în bugetul Uniunii. Dar dacă este să privim peste lista acestor state, care încă se mai luptă să iasă din criză, situaţia devine chiar dramatică: Italia, Spania şi mai ales Grecia; Portugalia, Irlanda şi România au reuşit să iasă cu greu din  recensiune, dar la orice seism economic riscă să reintre în categoria junk. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că nici al doilea motor economic european nu se simte prea bine, Franţa, iar principalul motor, Germania, începe să dea semne de oboseală, situaţia devine cu adevărat dramatică.

Nu poţi avea pretenţia să poţi zbura cu un avion ale cărui motoare nu funcţionează.

Dacă nu se vor lua măsuri drastice şi într-un timp cât mai scurt, situaţia se va agrava şi va tinde să degenereze în haos. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât Rusia începe să-şi arate muşchii şi va începe să emită din ce în ce mai multe pretenţii, şi va juca dur, extrem de dur, încercând să muşte cât mai adânc din animalul rănit – Uniunea Europeană.

Webstock 2014

        Pentru cei interesaţi de sectorul social-media, trebuie să ştiţi că în luna septembrie a acestui an, mai exact pe data de 26, se vor organiza o serie de conferinţe dedicate sectorului online.
        Evenimentul intitulat generic Webstock 2014 cuprinde pe lângă cele câteva conferinţe dedicate mediului internaut şi o serie de concursuri cu premii, dar si posibilitatea de a vă face cunoscute site-urile sau blogg-urile în rândul oamenilor din acest domeniu, putând lega atât prietenii, cât şi viitoare colaborări.
        Mai multe detalii la adresa Webstock 2014.