PSD NE VREA ALĂTURI DE RUSIA, ÎNAPOI ÎN COMUNISM

Citeam reacțiile unora și altora după alegerile locale de duminica trecută și constat că tabăra câștigătoare a început să-și arate adevărata față. Unul dintre articole mi-a atras atenția în mod special și asta dintr-un singur motiv – de mult timp bănuiam că partidele de stânga din Europa, inclusiv România, sunt plătite din bani proveniți dinspre Federația Rusă, iar dacă acest lucru nu este demonstrat decât în puține situații (este cazul lui Marine Le Pen din Franța), ele, partidele, sunt simpatizante ale politicii rușilor de azi și de acum zeci de ani când exista URSS-ul.

Nu ar fi nicio problemă dacă ar exista păreri și păreri și ar fi vot democratic cu adevărat, dar nu este așa. Voturile sunt furate pe față, oamenii sunt forțați să voteze cu X pentru că patronul are afaceri cu statul și trebuie câștige PSD-ul. A forța oamenii să te voteze nu este democrație, astea sunt metode staliniste – acum rebranduite. Pericolul nu vine din faptul că a câștigat X sau Y și a pierdut Z, ci din faptul că X sau Y apelează la metode care nu sunt din sfera democrației.

Revenind la articolul de care vă vorbeam, se pare că acesta a fost postat și pe pagina de FB a actualului primar de Craiova, dar șters între timp, scris de unul care se pretinde artist. Este libertatea fiecăruia să aibă ce părere dorește, dar problema apare atunci când pretinzi că ești mielușel, când tu de fapt ești lup. Lupul poate pretinde că este ce dorește ca să-și atingă scopul – de a-l mânca pe mielușel, dar victima nu are nicio scuză dacă-l crede pe prădător și este nimicit. În situația asta este acum România, lupul este PSD, iar mielușelul este poporul. PSD-ul mimează democrația, iar mieii îl cred și sar în gura prădătorului.

Ca să mă fac mai bine înțeles, când fac astfel de afirmații, vă spun pe scurt – Rusia (URSS) = comunism, conducători impuși cu pistolul (armata), averi și bunuri ale oamenilor de rând confiscate (naționalizarea), oameni închiși în pușcării pentru că nu aveau opinii și rădăcini sănătoase (deținuții politici din perioada comunistă – de ex. Coposu), iar exemplele pot continua la infinit. Aș mai adăuga și foametea din anii 80, când se stătea la rând cu orele pentru lapte, ouă, salam cu soia, adidași (copite de porc), că de carne nici nu se punea problema. România este dată drept exemplu ca PRIMA ȚARĂ ÎN FALIMENT ECONOMIC CARE DECIDE SĂ-ȘI PLĂTEASCĂ DATORIILE EXTERNE (asta s-a făcut în dauna oamenilor care mureau de foame pentru un ideal aberant).

În contrapondere, avem lumea Occidentală (criticată în articol), în care oamenii își permit să trăiască decent, să nu ducă grija zilei de mâine, în care își pot face concediile în străinătate etc. Într-adevăr la ora actuală această lume este într-o criză acută, nu de resurse, ci de lideri, de modele care să grupeze în jurul lor masele care să lupte pentru valori comune. Faptul că lumea Occidentală nu mai are lideri adevărați, nu înseamnă că ea trebuie denigrată și abandonată, ci trebuie păstrăm valorile reale ale ei – libertatea omului, drepturile sale, proprietatea, posibilitatea de a avea un trai decent și de te plimba pe unde dorești. Acestea sunt lucruri la care nu trebuie să renunțăm, cu atât mai mult în favoarea unora care vor să reimpună un model care a dat faliment peste tot în lume, ultimul exemplu este Venezuela care a ajuns mai rău decât era România în anii de tristă amintire. Privind lucrurile astfel putem să înțelegem de ce majoritatea liderilor de dreapta vin în alegeri cu slogane – să nu iasă PSD-ul, pentru că PSD-ul = foame și sărăcie, zonele patronate de ștabii lor sunt la nivelul de acum 100-200 de ani, consumul de alcool este record, violența domestică asemenea, infrastructura lipsește, iar locurile de muncă sunt inexistente (dacă nu faci parte din partid te-ai lins pe bot de a-ți mai găsi un job).

Pe de altă parte și liderii PSD au dreptate când afirmă că votanții de dreapta îi desconsideră pe cei care aleg PSD. Este oarecum îndreptățit acela care, plătind din munca lui lenea și prostia altuia, să-l critice. Poate că cei cu viziuni de dreapta nu au făcut multe pentru cei săraci, din mediul rural și analfabeți, dar nici PSD-ul nu a făcut nimic pentru ei. Ba, dacă analizăm mai atent, putem spune că cei care sunt în antreprenoriat plătesc ajutoarele sociale ale celor care votează PSD.

Singurul păcat substanțial al celor de dreapta este acela că sunt autiști când vine vorba de a știi cum se face politica. Nu trebuie să vii doar cu slogane – nu PSD, ci trebuie să spui foarte clar de ce nu PSD, trebuie să-i atragi pe oameni către tine, să-ți susțină proiectele/opiniile/inițiativele, altfel nu vei câștiga nimic la alegeri și te trezești cu PSD cu peste 60% , fără să înțelegi de ce.

Nici PSD-ul nu vine în alegeri cu proiecte, dar mesajele lui sunt clare, înțelese de orice individ (cu școală sau nu), se bazează pe o structură din vremuri…  În fața electoratului nu vii cu proiecte gen – pârtii de schi, autostrăzi (cum proceda Ion Rațiu în 1990), ci vii cu slogane ca ale lui Ion Iliescu: salam cu soia...

Omul de rând, grosul alegătorilor, nu înțelege mesajul abstract, mecanicist, ingineresc, de corporație, vrea mesaje simple pe care le poate interpreta ușor.

Până când dreapta nu va știi să-și traducă discursurile din limbajul de lemn, cu multe neologisme, cu termeni pretențioși preluați din limbi străine, în limbajul grobian de mahala, cu termeni ca pâine, mâncare, potol (a-ți astâmpăra foamea), nu vom avea în România o opoziție viabilă și vor câștiga alegerile cei cu „democrația” lor stalinistă, cu viziuni comuniste care ne vor duce la nivelul Venezuelei de astăzi.

Rusia vrea o Noua Ordine Mondială

Deşi în ultimele săptămâni conflictul din Ucraina pare să ia o turnură nefavorabilă, lăsând foarte puţine şanse păcii, în România posturile de ştiri şi media în general, par să fie încremenite în timp şi spaţiu. Pentru aceşti deontologi ai presei româneşti,  ceea ce se întâmplă în ţara vecină şi chiar în jurul României pare să fie de demeniul SF, este ceva ce nu poate fi redat in  prime-time. De ce? Asta nu ştiu, putem face doar speculaţii, dar înainte de asta să facem o scurtă trecere în revistă a evenimentelor, una chiar extrem de scurtă şi nu neapărat în urdine cronologică:

-          Ξ Recent s-a încheiat un nou Pact de Pace la Minsk, denumit în puţinele articole – Minsk 2, care, la fel ca şi Minsk 1, nu a fost respectat. Acest lucru era de aşteptat, de mai toţi analiştii serioşi ai lumii, aşa că urmările nu au surprins pe nimeni. Se pune întrebarea – de ce s-a mai semnat, dacă se ştia că nu va fi respectat? Şi mai ales – de ce s-au dus liderii Franţei şi Germaniei acolo, în numele cui au negociat – neexistând un mandat din partea Uniunii ca cei doi (Holande şi Merkel), să reprezinte UE la negocieri. De ce cei doi au stat la masă cu Putin, care a susţinut sus şi tare că Rusia nu are niciun amestec în Ucraina (nu că l-ar fi crezut cineva), şi de ce cei doi nu au căutat să impună punctele de vedere ale aliaţilor principali, NATO şi SUA. O să expun la finalul articolului care este părere mea în ceea ce priveşte aceste evenimente.

-          Ξ Apar din ce în cemai multe informaţii despre o posibilă invazie a Rusiei asupra unui stat membru NATO, aflat în estul Europei – cele mai multe indică una dintre ţările baltice, dar nu sunt excluse România sau Polonia – toate aceste state având un istoric nu tocmai fericit al relaţiilor cu Federaţa Rusă.

-          Ξ Recent Grecia s-a arătat deschisă unei infuzii de capital provenit din partea Rusiei, punând astfel presiune pe partenerii europeni şi americani. După ce acordurile pe care Grecia le-a semnat pe timpul crizei economice, pentru a se salva de la colaps, au eşuat, în primul rând din cauza demagogiei politicienilor de la Atena şi a lipsei reformelor reale ale economiei, banii veniţi dinspre est par acum  Mină de Aur, mai ales că nu vin însoţiţi şi de politici de austeritate, luptă împotriva corupţiei etc. Banii veniţi astfel, nu ar aduce nimic real pentru cetăţenul de rând, pentru că ei ar alimenta în continuare conturile politicienilor corupţi şi incapabili. Dar se pare grecii sunt deschişi acestei finanţări lipsite de condiţii prea multe.

-          Ξ Cazul Greciei nu este unic în Europa, situaţii asemănătoare existând şi în cazul Ungariei, Ciprului, Serbiei şi Bulgariei. Toate aceste ţări au o istorie strâns legată de Rusia, fie ca limbă, cultură (Serbia şi Bulgaria), fie prin parteneriatele semnate de-a lungul secolelor – cum este cazul Ungariei. Aceste state au semnat recent contracte de construcţii de infrastructură macro (centrale atomo-electrice, rafinării, gazoducte etc), în care principalul partener este Federaţia Rusă care şi finanţează în parte aceste lucrări. Acest lucru nu ar fi unul negativ, dacă nu ar fi în actuaşul context geo-politic. În plus ar reprezenta şi mite date către oficialii acestor ţări pentru a juca rolul de cal trioan în interiorul UE

-          Ξ Escaladarea unor mişcări şi frământări revizioniste pe tot cuprinsul estului Europei – aşa-zisul Ţinut Secuiesc, este doar un exemplu, însă revizionismul priveşte graniţele tuturor statelor blocului de este al Bătrânului Continent. Pentru a putea înţelege acest aspect ar trebui să facem o scurtă trecere în revistă a graniţelor acestor state în ultima sută de ani. Evident că la nivelul mentalului colectiv au rămas încă răni nevindecate. Exact acest lucru exploatează şi ruşii,  alimentează aceste orgolii  pentru a inflama întreaga zonă, destabilizând astfel ordinea locală.

Ţelul final al Rusiei nu este destabilizarea şi mai apoi alipirea acestor state estice, ci alipirea în final a întregii Europe recent createi Uniuni Euro-Asiatice. Practic acest lucru ar însemna că politica întregii Europe să fie dictată de la Moscova.

Şi poate că pentru un simplu cititor al acestor rânduri, faptul că Moscova ar dicta politica Europei, nu ar fi neapărat un lucru negativ, că până la urmă el ar fi tot un om de rând. Ei bine, dacă te afli într-o astfel de situaţie, cititorule, dă-i te rog un search pe Google şi caută să vezi cu cine te-ai înfrăţii într-un scenariu ca cel propus de ruşi – care este nivelul de trai în Rusia, Kazahstan, ce popor civilizator au fost ruşii pe unde s-au dus, faptul că economia lor a duduit secole de-a rândul, marile descoperiri ale lumii au venit de la Răsărit, iar ruşii nu au strămutat popoare întregi şi nu au falsificat istoria pentru a arăta cât de bravi sunt.

Dacă ai înţeles esenţa paragrafului anterior şi tot îi crezi pe rusnaci cei mai tari, eşti invitatul/a meu să te cari în Pustiul Siberian, acolo unde luxul şi bunăstarea sunt la ele acasă (conform gândirii tale).

Cu alte cuvinte – fraţilor căscaţi ochii la informaţiile care vă mai parvin cu ţârâita şi puneţi-le cap la cap şi nu mai puneţi botul la informaţiile deontologilor din media românească, care încearcă să muşamalizeze sitaţia de fapt şi în ceea ce priveşte Ucraina  (pentru că s-ar putea să ne privească direct), şi în ceea ce priveşte realitatea cu rusul, ca istoric vorbind, el nu a demonstrat că este capabil să facă altceva decât să subjuge, să lenevească, să distrugă şi să violeze.

Iar cei care-l văd pe Putin mare om de stat şi le arată el americanilor, că-i pune cu botul pe labe, că merită; îi invit să emigreze la muncă în Federaţia Rusă şi Uniunea Euro-Asiatică, nu în Uniunea Europeană şi SUA.

Rusia sfidează lumea

Am vorbit în nenumărate rânduri despre gândurile necurate ale Rusiei. De obicei mă abţin să dau verdicte de genul: asta-i bună, asta-i rea, ci încerc pe cât posibil să prezint lucrurile cât pot de obiectiv. Dar în ceea ce priveşte Federaţia Rusă, lucrurile stau cu totul şi cu totul special. Recunosc, încă de la începutul articolului că am o antipatie în ceea ce priveşte vecinul de răsărit, colosul sau cum este numit de către popoarele din Estul Europei – Mama Rusie.

De unde am această antipatie? Sincer să fiu nu ştiu exact, pur şi simplu, poate din educaţia pe care am primit-o, mi-au fost inoculate anumite idei sau poate că nu pot fi orb, la toate mârşăviile ruşilor şi că am mai citit şi puţină istorie, pe lângă cea predată în şcolile româneşti de după 1989, cu o puternică influenţă comunistă.

Imi amintesc şi acum spusele bunicilor (din partea ambilor părinţi), legate de experienţele lor din cel de Al Doilea Război Mondial, îndeosebi cele legate de ruşi şi de comportamentul acestora. Tatăl maică-mi îmi povestea că după 23 august, după întoarcerea armelor, când au intrat ruşii în ţară, în toate satele erau ascunse fetele, femeile şi copiii, asta pe lângă bunurile de preţ ale fiecăruia, care dacă picau în mâinile aliaţiilor de la răsărit îţi puteai lua adio de la ele. În ceea ce priveşte femeile, acestea erau violate şi batjocorite de către fraţii estici. În fine, ca să închei cât mai repede povestea, mi-a fost relatată o întâmplare în care prin faţa casei  bunicilor au trecut câţiva soldaţi ruşi. În curte au văzut un cireş imens, în plin rod. Soldaţii l-au întrebat pe bunică-miu  dacă pot lua câteva, acesta le-a răspuns că pot să-şi ia; următoarea mişcare a ruşilor a fost să taie pomul cu totul.

Poate părea doar o poveste, dar în realitate ea arată adevărata  faţă a rusului, a modului grobian în care se raportează la realitate. Exemple de acest fel sunt multe, s-au scris cărţi şi mii de articole de acest fel.

De ce am făcut această introducere? Simplu. Pentru că de mai bine de un an la frontiera estică a României se petrec lucruri ciudate şi periculoase în acelaşi timp. Periculoase pentru noi ca ţară, dar şi pentru stabilitatea întregii lumi.

Războiul din estul Ucrainei arată noua faţă a Rusiei şi adevăratele intenţii ale acestui colos. Trăind într-o eră ceva mai modernă, decât cea din urmă cu 70 de ani, războiul nu se mai poate duce doar pe plan militar cu puşcoace şi cu tancuri, el are nenumărate alte feţe: se duce în plan economic (şi vedem sancţiunile impuse de vestici Rusiei şi vice-versa), mediatic – război informaţional, politic etc.

Despre acţiunile economice şi despre modul în care îşi câştigă şi adepţi din rândurile politicienilor aflaţi la conducerea unor state precum Ungaria, Bulgaria şi chiar din Franţa sau România, am mai scris, însă acum lupta se duce în plan mediatic, în încercarea de a atrage noi adepţi, dar de data aceasta din rândurile populaţiei civile, pentru a crea mişcări populare, frământări sociale capabile să destabilizeze o ţară, o economie şi astfel să vulnerabilizeze statul respectiv în faţa mişcarilor Federaţiei Ruse. De ce face Rusia acest lucru este uşor de observat. Şi-a pierdut influenţa asupra blocului estic european  şi îşi simte orgoliul rănit şi acum încearcă, prin orice mijloace să redobândească puterea.

Mulţi ar putea spune că este normal, că este o mare putere etc. dar uită un aspect: care au fost rezultatele ocupaţiei ruseşti asupra statelor pe care le-a cotropit? Rezultatele au fost catastrofale, nu doar în plan politic, ci şi social prin deportări masive de populaţii, schimbări ale compoziţiei sociale – din punct de vedere etnic (exemplu Transnistria, Nagorno-Karabah etc), dezastre economice – toate popoarele respective sunt cu sute de ani mai înapoiate faţă de Occident în ceea ce priveşte nivelul de trai – cel mai bun exemplu este România şi Republica Moldova care sunt nevoite să treacă prin perioade de tranziţie crunte, iar la 25 de ani acest declaj nu este estompat nici măcar la jumătate.

Ca să vă convingeţi şi singuri, căutaţi exemple de ţări puternice din punct de vedere economic, militar, politic din fostele ţări comuniste sau republici ex-soviete. Răspunsul este extrem de clar – nu veţi găsi nici măcar un exemplu. Statele care au început să mai mişte cât de cât s-au detaşat complet de Rusia şi îi sunt chiar adversari şi se opun mişcării de forţe de rusilor şi ale lui Putin de a duce Federaţia Rusă la forţa pe care o avea până în urmă cu 2-3 decenii.

În prezent circulă un filmuleţ pe facebook, cu un fragment dintr-un discurs al lui Vladimir Putin, care pare că stârneşte furori printre minţile tembele ale puştanilor semi-analfabeţi care nu au nici cea mai vagă idee despre ororile provocate de-a lungul istoriei şi chiar în trecutul apropiat de către ruşi şi nici nu caută să se documenteze pentru a-şi putea forma o opinie argumentată şi iau drept adevăr pur spusele noului ţar. Acesta este link-ul cu framentul discursului.

Eu nu neg spusele lui Putin, ci spun că ele sunt trunchiate astfel încât el să pară apăratorul dreptăţii absolute.

Dar să nu uităm ultimele desfăşurări de forţe din Ucraina, modul în care acţionat, faptul că provoacă periodic reacţii din partea liderilor occidentali, îşi trimite fregvent avioanele să survoleze spaţiile aeriene ale unor state NATO, printre care şi al României, aţâţând veşnic focul discordiei (asta dacă ne este lene să căutăm şi să analizăm istoria).

Pentru a putea face o comparaţie simplă, pentru a putea afla de partea cui vrem să fim: să ne uităm la nivelul de trai al ruşilor în ultima sută de ani şi s-o comparăm cu cea a occidentalilor. Ei bine, aţi aflat rezultatul? Încă mai sunteţi de partea lui Putin? Înseamnă că evoluţia şi progresul sunt doar cuvinte aberante pentru voi.

2015 - anul crizelor economice?

Deşi susţineam în articole precendente că anul 2015 poate reprezenta anul ieşirii din amorţeală a României, se pare că sunt păreri şi nu puţine, care susţin contrariul.

Nu este vorba că argumentele aduse de mine anterior nu ar fi corecte sau superficiale, ci doar că ele ar putea fi anulate de altele mult mai puternice ca efecte. Ar fi două principale contra-argumente, a ceea ce susţineam cu ceva timp în urmă: posibila criză economică globală ce va putea apărea din 2015 şi lipsa unor măsuri solide, sustenabile de către mediul politic românesc.

În ceea ce priveşte primul punct, legat de posibila  criză globală din 2015, ea are ca principale fundamente jocurile geo-strategice ale marilor puteri, Federaţia Rusă şi USA, iar pe de altă parte lipsa unor politici şi reforme dure la nivel european.

Cunoaştem cu toţii prezentul conflict dintre lumea occidentală şi blocul est-european – Federaţia Rusă în special şi nou creata Uniune Euroasiatică. Acest conflict a dus la impunerea unor restricţii, de către ambele tabere,  menite să submineze acţiunile economice ale adversarilor. Deşi public se pune accentul pe faptul că Rusia a resimţit şocul cel mai puternic,  în realitate, jocurile acestea de-a şoarecele şi pisica, au afectat, aproape în proporţii egale, ambele tabere, ceea ce a adus la crearea premiselor pentru apariţia unei noi crize financiare la nivel global, mult mai  puternice decât cea din 2007. Un astfel de semn prevestitor este prăbuşirea în gol a preţului petrolului. În fapt semnele sunt mult mai numeroase şi evidente, dar pe care nu o să le expun, ci vă pot lăsa să le consultaţi fiecare în parte.

În ceea ce priveşte lipsa reformelor din statele Uniunii Europene, este la fel de evident că nu s-a făcut mai nimic la nivel macro, ci conducătorii majorităţii statelor au aşteptat să treacă de la sine criza economică începută în 2007, simulând doar o implicare reală în rezolvarea problemelor de fond şi de structură, care au cauzat implozia economică.

În privinţa României, lucrurile sunt oarecum în cursul european, ne prefacem că facem reforme, că restructurăm şi că revoluţionăm economia şi o putem pe roate, iar în realitate mergem pe aceleaşi principii arhaice şi falimentare pe care le-a implementat timp de 25 de ani. Reformele care se anunţau în domeniul sănătăţii, învăţământului sau fiscalităţii sunt în continuare în stand-by, iar recent pe ordinea de zi sunt aruncate o serie de alte subiecte: strategia de securitate, de infrastructură etc.

Nu zic că acestea nu sunt importante,  ci doar că reformele la noi se fac doar pe hârtie în cel mai bun caz, dacă nu cumva doar din vorbă.

În loc să le ia pe rând, dacă nu au resurse pentru a le face pe toate odată, şi să le ducă până la capăt, de fiecare dată le cârpim pe cele anterioare şi nu facem altceva decât să punem în cârca generaţiilor viitoare neputinţa şi delăsarea noastră.

În prezent, actualii guvernanţi se laudă cu performaţele economice ale măsurilor lor, de genul: inflaţia anuală de 0,83%, cu deficitul în limitele stabilite la nivel european, creşterea economică de 1,8% (după unele analize). Toţi aceşti indicatori i-au făcut pe politrucii de la guvernare să ia măsuri populiste în 2014, an cu două rânduri de alegeri, ceea ce a făcut ca deficitul să crească şi creşterea economică să scadă comparativ cu capacitatea reală.

Deşi o inflaţie sub-unitară poate părea un semn bun, mai ales dacă o comparăm cu din 1993 când se apropia de 300%, în realitate nu este aşa. BNR-ul se vede pus în situaţia de a lupta acum cu deflaţia (inversul inflaţiei), după ce aproape un sfert de veac s-a luptat să ţină preţurile cât de cât stabile.

O inflaţie mică, de genul celei din România din 2014, este semnul unei depresiuni economice ce anunţă o posibilă contractare bruscă a economiei – pe scurt – criză economică. Economiştii susţin că deflaţia este mult mai perversă şi mai periculoasă decât inflaţia mare.

Dacă atunci când este inflaţie, cumpărătorii se înghesuie să cumpere, să prindă preţuri mai mici, în deflaţie efectul este invers – cumpărătorii aşteaptă preţuri mai mici pentru a cumpăra. Prin această spirală a deflaţiei se crează un vid al lichidităţilor din piaţă, ceea ce generează criza. Fără lichidităţi pieţele economice nu-şi pot reveni, pentru că nu au resurse, e ca şi cum am aştepta ca un bolnav în comă să-şi revină după ce i-am scot tot sângele din el.

Dacă e să  analizăm creşterea economică anunţată cu surle şi trânbiţe de către Guvern, de 1,8%, putem, la fel, spune că este un semn bun, mai ales că în luna august 2014 se anunţase că România a reintrat în recensiune. Este totuşi un lucru bun să avem creştere economică în locul recensiunii. Dacă ne uităm mai atent, la cum s-a obţinut creşterea economică, lucrurile nu mai sunt aşa de roze. Creşterea încasărilor bugetare a venit din mărirea numărului de taxe şi impozite (ex. celebra taxă pe stâlp), din tăierea sumelor alocate investiţiilor şi din faptul că am beneficiat de un an agricol bun – cu alte cuvinte – creşterea nu a fost creştere reală, ci una fabricată să dea bine. Oricum am analiza, o creştere de 1,8 în cazul României este egală cu ZERO, ea nu se resimte real în economie sau în buzunarele cetăţenilor.

Păstrarea deficitului în parametrii estimaţi este, probabil, cea mai perversă măsură luată de guvernanţii politruci de care beneficiem. Acest lucru s-a realizat prin tăierea drastică a banilor destinaţi investiţiilor, adică banii care puteau aduce mai mulţi bani la buget. Singurele cheltuieli masive au fost în diferitele măsuri sociale, denumite popular pomeni electorale – adică bani duşi pe Apa Sâmbetei.

Pentru a putea spera ca România să nu fie grav avariată economic de către mişcările mondiale în contextul noilor conflicte geo-strategice, va trebui să demareze în trombă reformele deja întârziate şi să le facă AŞA CUM TREBUIE, să investească mult mai mult în infrastructură – în proiecte mari/stretgice, chiar dacă deficitul va creşte- aceste cheltuieli se vor întoarce în economie, multiplicate, ceea ce va duce în final la o creştere sănătoasă a economiei, care va putea fi resimţită şi de către cetăţeni şi  nu vor mai reprezenta doar nişte cifre pe o hârtie cu care suntem aburiţi în preajma alegerilor.

Ce ne rezervă 2015 - Anul incertitudinilor?

Dacă este să facem o analiză obiectivă a premiselor anului 2015, putem spune că poate fi un an decisiv din punct de vedere al evoluţiei umanităţii pentru următoarea sută de ani, dacă nu chiar mai mult. Fac această afirmaţie fără să exagerez deloc. Sfârşitul lui 2014 şi începutul lui 2015 aduc în prim-plan câteva elemente interesante ce merită a fi analizate, chiar şi de către cei mai nepăsători:

-          Ξ Încodarea muşchilor de către Federaţia Rusă

-          Ξ Crizele fără sfârşit din Europa

-          Ξ Încercarea de „a se trezii din somn” a românilor.

O să le abordăm pe fiecare în parte, enunţând câteva elemente definitorii şi posibilele consecinţe.

Încodarea muşchilor de către Federaţia Rusă

Nu este o noutate de mai bine de un an de zile. Numai dacă este să ne uităm la reacţiile liderilor de la Moscova, în special ale lui Vladimir Putin, care încearcă sărepoziţioneze ţara  în rândurile marilorforţe de la nivel mondial.

     Este bine cunoscut faptul că după prăbuşirea comunismului şi în deosebi a URSS, Moscova şi-a pierdut din influenţa pe care o avea la nivel mondial.

În ultimii 20-25 de ani tot blocul fost-comunist a trecut printr-o cruntă perioadă de tranziţie, de la un sistem economico-politic cebtralizat, la economia de piaţă. Era de aşteptat că această schimbare a macazului să fie una dureroasă, dar ea a fost neaşteptat de lungă. Şi asta s-a datorat în primul rând mentalităţilor oamenilor care se schimbă foarte greu, dar şi a neînţelegerii liderilor din acest spaţiu că trebuie să se adapteze sau să cedeze. Evident că niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat: nici nu au cedat, nici nu s-au adaptat, ci au încercat să profite de funcţiile pe care le aveau şi să se îmbogaţească, în detrimentul majorităţii populaţiei. Pentru a înţelege cât mai exact acest lucru nu trebuie să fim experţi, ci doar să privim puţin mai atent la ceea ce s-a întâmplat în România post-decembristă, ceea ce reprezintă doar o mică parte din ceea ce s-a întâmplat în întreg blocul fost comunist.

Şi cum în ultimii 10-15 ani s-a observat o redresare a economiei ruse, era de aşteptat (zic eu), ca liderii din acest spaţiu să înceapă să emită pretenţii de redobândire a vechiului statut, cel din perioada în care ei erau singurii care tăiau şi spânzurau în estul Europei şi în mai mult de jumătate din continentul asiatic. Pretenţiile ruşilor asupra acestor zone nu sunt de ieri de azi, cie ele datează de secole, începând cu Ivan cel Groaznic, secolul al XVI-lea.

Era de aşteptat că o mentalitate colectivă ce datează de secole, nu putea să dispară în mai puţin de 20 de ani, timp în care nu s-au succedat mai multe rânduri de conducători, ci au rămas în mare parte aceiaşi. Este şi cazul actualului lider de la Kremlin, cel care conduce Federaţia Rusă de mai bine de 15 ani, şi care provine din rândurile foştilor ofiţeri KGB.

Exact acest lucru nu l-au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă liderii formali ai lumii occidentale. Spun liderii formali pentru că aceştia nu reuşesc să-şi depăşească această condiţie, ci acceptă să conducă cu măsuri populiste, care nu fac altceva decât tărăgăneze situaţia actuală, afundând-o şi  mai mult în criză.

Evident că într-o astfel de situaţie, în care Occidentul bâjbâie şi încearcă să se redescopere pe sine, liderii ruşi încearcă să profite la maximum şi să-şi recâştige poziţia de forţă mondială.

Un prim astfel de demers al ruşilor a fost să alipească un teritoriu – Crimea, fapt condamnat de către Occident, dar care a lăsat impasibili liderii ruşi.

Acesta a fost începutul unor tensiuni ceva mai aprinse între lumea occidentală şi cea rusească, care au continuat cu conflictul din estul Ucrainei, conflict care continuă şi care are ca scop trasarea unei zone albe, de conflict îngheţat, sub directa comandă a Moscovei, dar pentru care aceasta din urmă nu-şi asumă nicio vină. Este o variantă extrem de favorabilă Rusiei, cea în care se va menţine în regiune un astfel de conflict, mult mai important decât celelalte din regiune. Defapt asta a căutat Moscova să facă după prăbuşirea Continei de Fier – să creeze la graniţele sale un lanţ de astfel de conflicte îngheţate, cum sunt cele din Caucaz – Nagorno Karabah, Osetia; Transnistria în estul R Moldova şi din 2014 Regiunea Donbas din estul Ucrainei. Aceste conflicte au menirea de a apăra Federaţia Rusă de influenţele negative şi de către expansiunea Occidentului.

Ca răspuns la acţiunile Rusiei, Occidentul a răspuns cu o serie de sancţiunii economice şi restricţii pentru liderii ruşi în sfera lui de influenţă. Ca reacţie contra-ofensivă Moscova a început o serie de şicane în plan energetic, ştiind foarte clar că Europa este dependentă în mare măsură de importurile de energie.

O altă măsură menită să refacă influenţa rusească, cel puţin în zona fostelor state sovietice, a fost crearea unei Uniuni Euroasiatice, care şi-a început existenţa de jure de la 1 ianuarie 2015 şi are menirea să liberalizeze piaţa muncii, schimburile economice şi turismul în această zonă. Din această Uniune fac parte: Rusia, Kazahstanul, Belarusul, Armenia şi din luna mai şi Kirgizstanul.

Încetul cu încetul, putem spune că, Rusia începe să-şi recapete forţele de altă dată şi asta datorită în primul rând nesfârşitelor crize europene – atât din plan economic, politic şi mai nou de identitate – cauzate la rândul lor de inexistenţa unui ledearship adevărat şi a politicilor populiste duse în ultimii 25 de ani.

În acest context, rămâne de văzut care va fi cursul evenimentelor – dacă Rusia va creşte ca influenţă în zonă sau dacă Europa îşi va revenii în cele din urmă şi va reuşi să reînnoade legăturile economico-politice cu noua Uniune Euroasiatică şi cel  mai important: care va fi poziţia României şi cum vom fi afectaţi; toate acestea îşi vor afla  răspunsul în anul 2015.

Reunirea Frăţiei KGB-iste - pericolul dezintegrării României

Deşi am încercat din răsputeri să mă abţin şi să nu scriu despre politică pe acest blog, cu atât mai mult în campania electorală. Am încercat să-mi păstrez neutralitatea în ceea ce scriu, pe cât posibil, dar deja mi-am pirdut răbdarea şi încep să mă gândesc serios la emigrarea definitivă din această poşircă de ţară, care constat, pe zi ce trece, că se afundă din ce în ce mai mult în mocirla de dinaintea anului 1989.

Şi dacă nu v-aţi convins până acum că am dreptate şi-o daţi înainte cu trăiască Republica, o să vă mai zic încă odată şi care sunt argumentele care mă determină să fac asemenea afirmaţii.

În primul rând această campanie electorală nu a fost nici pe departe ceea ce se aştepta (în mod normal), ci lupta s-a dus cu atacuri sub centură, atacuri la persoană, iar guvernanţii s-au folosit pentru a N-a oară de pomenile electorale, argumentate abject. Ceea ce este cel mai rău  (dacă putem spune aşa), este faptul că românii stau în expectativă şi sunt resemnaţi. Reacţia plebei este ca şi inexistentă. Ni se pare normal ca cei de la ţară să voteze obligaţi după cum le dictează primarul, sunt puşi să jure cu mâna pe Biblie ca au votat PSD şi Ponta (în Dolj s-a procedat astfel).

Singurele diferenţieri faţă de anul revoluţiei şi de anii 90, sunt:

+ atunci cetăţenii au avut reacţie şi ştiau să protesteze,

+ se pleca cu un handicap major – toate trusturile de presă erau manipulate politic şi nu exista internet.

În rest nu există diferneţe majore, poate doar posibilitatea de a pleca din ţară fară vize şi poate astă este singura noastră scăpare, a celor care nu au făcut pact cu sistemul şi nu aşteaptă un job de la partid şi nu acceptă mita electorală.

Şi ca să nu mă depărtez prea mult de titlul articolului, chiar dacă poate o să fie mulţi care o să sară în sus şi să zică bla bla, că asta nu e titlu pentru mediul blogosferic, o să le spun următoarele – când eşti în mocirlă nu stai să pari mironosită. Aşa că personal consider că trebuie să fim ceva mai radicali în atitudine dacă vrem să schimbăm ceva în bine în ţara asta, că mergem ca până acum cu diplomaţie, cu înţelegere pentru cei mai săraci cu duhul nu o să ajungem niciunde.

Până acum aşa am acţionat, mai cu mănuşi de catifea, că să nu resimtă imbecilul palma pe care o primea, prea tare, dar acum cred că vremea mănuşilor de catifea a trecut, este expirată.

Deşi credeam că la 14 ani de la momentul de cumpână în care ne-am aflat în anul 2000, când C.V. Tudor a intrat în turul 2 alături de Ilici şi cu riscul ca un handicapat mintal să câştige alegerile şi practic să ne trimită pentru veşnicie în haos, ei bine, se pare că retardatul s-a întors şi pare că încă mai are energie pentru a scoate capul şi a-şi face auzit glasul.

Ca să vă fac să înţelegeţi, rezultatul obţinut de CV Tudor, de 4% aproximativ, în primul tur, l-au făcut extrem de vocal. Se pare că pericolul ne pândeşte în continuare. Acest oligofren al politicii româneşti a declarat că va susţine candidatul PSD şi a fost extrem de vocal la adresa DNA care a reuşit cu chiu cu vai să bage la pârnaie nişte amârâţi care au făcut numai bine ţării – jefuind-o de câteva miliarde de euro.

Poate nu eram atât de aprins, când trebuia să imi exprim punctul de vedere referitor la contextul politic de după alegeri, dacă retardul politicii împreună cu penalii de la guvernare nu ar avea cele mai mari şanse să câştige alegerile.

Că tot vorbeam în articolul de ieri de contextul politic regional în care ne aflăm, o să trec în revistă, în câteva rânduri, câteva elemente care, sper, să-i trezească puţin la realitate pe cei care citesc acest blog.

Ascensiunea şi agresivitatea Federaţiei Ruse, din ultimii ani ridică multe semne de întrebare în ceea ce priveşte stabilitatea economică-politică-socială a României. În toate statele în care a intervenit Rusia, în prezent se confruntă cu grave probleme în toate sectoarele, ba chiar au ajuns să piardă teritorii – cu alte cuvinte – riscăm ca România să fie dezintegrată.

Avem exemplul Ucrainei, cel mai recent, dar să nu uitâm de Georgia cu Osetia de Sud, Zona Nagorno-Karabah din Caucaz.

În plus nu trebuie să uităm de ex-Yugoslavia, care a avut un conducător în stilul lui CV Tudor, pe Miloşevici, care a fost susţinut de către Rusia – rezultatele s-au văzut în scurt timp – statul Yugoslav s-a destrămat, iar conducătorul ei a fost condamnat pe viaţă, pentru genocid şi crime împotriva umanităţii. Acestea sunt cele mai grave acuze pe care le poate primii cineva, Miloşevici a fost condamnat pentru săvărşirea a peste 120.000 de crime în mod direct şi alte câteva zeci de mii, în urma deciziilor sale.

Revenind la România şi la contextul politic actual şi dacă ne uităm la rezultatele alegerilor şi mai ales asupra noilor coaliţii putem să ne dăm uşor seama de faptul că riscăm să ajungem în aceeaşi situaţie ca şi Ucraina, Yugoslavia, Azerbaijan, Armenia şi Georgia.

Legătura pe care o fac şi încerc s-o pun pe tapet cu sitaţia de la sfăşitul anilor 90, este că acest CV Tudor şi Iliescu (fostul şef al actualului PSD), defilau cu pancarde cu mesajul: daţi în Miloşevici, daţi în noi. Am amintit mai sus cine a fost acest Miloşevici, apărat cu ardoare de către aceşti KGB-işti infiltraţi în politica românească, care s-au opus aderării României la NATO şi la Uniunea Europeană.

Aceiaşi KGB-işti sunt acum iarăşi în postura de a căştiga electorat şi să vină la putere, numai că acum nu mai avem un conflict în care să ne implicăm de partea NATO, România este într-o altă postură, iar Rusia nu mai este în agonia în care s-a aflat în anii 90. Pericolul este şi mai mare. Riscăm să fim iarăşi sub influenţa Rusiei, iar acum o vom face pentru mulţi ani de acum încolo şi ne putem lua adio de la unirea cu Republica Moldova sau o reîntâlnire cu fraţii de peste Prut în societatea europeană.

Aşadar, fraţilor avem de ales pentru turul 2: Rusia sau Europa.  Nu mai explic încă odată care sunt taberele.

Genocidul politic al României

Odată cu apropierea campaniei electorale şi de astăzi chiar începutul ei observăm pe mai toate canalele de ştiri, fie ele media sau new-media, o serie de informaţii care incriminează politicieni din mai toate partidele, îndeosebi pe cei cu ştate vechi în acest simulacru de democraţie.

De ce spun asta, referitor la simulacru de democraţie? Păi din mai multe considerente, pe care o să le trec punctual:

-          La fiecare scrutin electoral au fost dovezi de fraudare ale alegerilor, dar toate ignorate de fiecare dată,

-          Ponderea celor care se duc şi votează este mai mică de 50%, iar ponderea analfabeţilor, beţivilor şi a celor care votează de mai multe ori este nesimţit de mare,

-          Încă se mai aleg parlamentari puşcăriaşi, care odată aleşi sunt eliberaţi,

-          Deşi sunt alegeri uninominale, nu contează candidatul, ci sigla sub care candidează. Chiar dacă este este o cârpă sau un mătăuz, el este ales parlamentar.

La acestea se mai pot adăuga multe altele cum ar fi participarea cetăţenilor la ceea ce se cheamă democraţie participativă (termen lipsit de conţinut la noi în ţară); cel mai mare angajator din România este statul şi implicit partidul aflat la putere, care trage sforile în mai toate instituţiile, care sunt politizate până peste măsură.

Într-un asemenea stat, termenul de democraţie este la fel de clar ca şi existenţa extratereştrilor. Ca drept dovadă avem şi recentul discurs al Victoriei Nuland, care a adus acuze grave statelor din Europa de Est. Nu a nominalizat, ci a vorbit la modul general, lăsând loc speculaţiilor şi eschivelor politrucilor din această parte a lumii. Iar reacţiile nu au întârziat să apară. Repede premierul român s-a scuzat că nu poate comenta declaraţiile americanilor referitoare la un stat vecin nouă, ignorând în nesimţire argumentele clare care ar băga România în aceeaşi oală cu Ungaria.

Într-adevăr în Ungaria lucrurile stau mult mai rău din multe puncte de vedere, decât în România, dar se pare ca la nivelul corupţiei stăm mult mai rău decât vecinii noştrii. Un exemplu clar îl constituie recentul caz de scandal legat delicenţele Microsoft, caz îngheţat de mult timp, dar recent pus pe tapet după ce americanii au început propria lor anchetă. Dacă citim numai în linii mari ştirile apărute, înţelegem şi de ce s-a încercat muşamalizarea acestui caz, la noi în ţară. Acest scandal de corupţie pare să fie cel mai mare de până acum, raportându-ne la numele menţionate până acum, că ar avea legături serioase cu acest dosar.

Dacă ne uităm la reacţiile politrucilor de la noi din ţară, când vine vorba despre condamnările de până acum în cazuri de corupţie de la nivel înalt şi la declaraţiile doamnei Nuland, putem să ne dăm seama că în spusele dumneaei făcea referire şi la România.

Şi referirile la ţara noastră, ca fiind un stat corupt nu sunt singulare, fiind făcute cu fiecare ocazie de către oficialii occidentali.

Putem spune că: ce ne dau ei nouă lecţii de democraţie, stat de drept şi luptă împotriva corupţiei, când şi la ei există numeroase scadaluri cu iz de corupţie. Da, dar numai că între noi şi ei există numeroase diferenţe:

-          Au un nivel de trai superior, iar faptele de corupţie nu afectează nivelul de trai al populaţiei,

-          Nu există discursuri ale politicienilor la adresa judecătorilor care anchetează cazuri de corupţie ale colegilor de partid,

-          Nu ignoră instituţiile statului şi rolul acestora în bunul mers al lucrurilor,

-          Nu încearcă să desfinţeze instituţii ale statului, doar pentru că doresc unii sau alţii,

-          Când există doar suspiciuni la adresa vreunui politician, că acesta ar fi greşit cu ceva, respectivul îşi dă demisia şi se pune la dispoziţia organelor de anchetă, nu fuge, folosind diferite tertipuri legislative şi nu numai.

În România, faptele de corupţie sunt mult mai grave, pentru că acestea afectează întregul sistem şi nu sunt fapte singulare (excepţii), ele definind situaţia generală.

Într-un stat abia ieşit din comunism, cu o democraţie fragilă (eu aş spune că este ca şi inexistentă) şi cu un nivel extrem de ridicat al corupţiei, este un stat VULNERABIL. Iar dacă luăm în calcul şi apropierea de Federaţia Rusă şi recentele conflicte izbugnite în zonă, pericolul este iminent.

A ignora cu bună ştiinţă situaţia actuală a statului şi contextul geo-politic al estului Europei, nu poate duce decât într-o singură direcţie: DISTRUGEREA ROMÂNIEI.

Poate părea că sunt exagerări aceste afirmaţii, dar ar trebui să fim mai atenţi la ceea ce s-a întâmplat în jurul ţării noastre în ultimii 10-15 ani şi atunci poate o să înţelegem mult mai bine situaţia.

La începutul anilor 2000 în tot estul Europei s-au iscat aşa-zisele Revoluţii Portocalii, care promovau valorile europene, principiile democraţiei, lupta împotriva corupţiei şi un nivel de trai occidental.

Rând pe rând aceste revoluţii au fost înăbuşite, cu sprijinul consistent al Federaţiei Ruse, mai mult sau mai puţin voalat. Ca să şi exemplificăm:

-          Belarusul a fost una dintre primele ţări în care au luat naştere aceste revoluţii, care trebuie menţionat – au avut spijinul populaţiei; la scurt timp a apărut nevoia de finanţare externă a ţării. Şi la fel de subit a apărut şi ajutorul ruşilor. Ajutor care nu a fost nici pe departe foarte consistent şi suficient, dar a venit cu impunerii economice şi politice devastatoare pentru acea  democraţie fragilă. Consecinţele s-au văzut imediat – izolarea externă a Belarusului şi apariţia unor restricţii pentru populaţie, ceea ce a făcut ca democraţia lor să pară mai degrabă dictatură.

-          Georgia a fost şi ea una din republicile cu Revoluţie Portocalie. Rezultatul? Federaţia Rusă a intervenit militar, în favoarea separatiştilor pro-ruşi, rupând astfel Georgiei două regiuni: Abhazia şi Osetia de Sud.

-          Ucraina, este şi ea în acelaşi scenariu ca şi Georgia. Cunoaştem recentele conflicte din estul ţării, cu cucerirea Crimeei şi instalarea haosului în toată jumătatea de est a fostei republici sovietice. Ucraina a fost marcată şi de o serie de puciuri politice care au dus la debarcarea fostului premier, Iulia Timosenko şi îndepărtarea ţării de Uniunea Europeană.

-          Ungaria, nu este chiar un exemplu de ţară în care să fi fost propriu-zis o Revoluţie Portocalie, dar o putem trece în rândul statelor mai sus menţionate, pentru că urmează acelaşi curs, de îndepărtare de regulile democraţiei. În acelaşi timp liderii de la Budapesta s-au arătat mai puţin vehemenţi la adresa ruşilor şi a intervenţiei acestora în Ucraina. Totodată este una dintre puţinele ţări ale UE care nu au susţinut interdicţiile asupra liderilor ruşi şi a camarilei lor. Recent, au fost descoperiţi politicieni maghiari care ar avealegături strânse cu Rusia, fiind chiar acuzaţi de spionaj în favoarea acestora. Cu alte cuvinte, se constată o contra-ofensivă a Rusiei la ceea ce înseamnă democraţie şi statul de drept, susţinând cu ardoare doar propriul interes, în defavoarea populaţiei.

 Singurul stat în care a existat o astfel de Revoluţie Portocalie şi asupra căruia Federaţia Rusă nu a intervenit este România. Dar în acelaşi timp, este şi statul în care s-au obţinut condamnări pe bandă rulantă asupra politicienilor corupţi.

Principalul mijloc de destabilizare a unui stat, de către alt stat (în cazul de faţă - Federaţia Rusă), este de a susţine politicieni santajabili, coruptibili şi uşor de manipulat şi de deturnat de la planul lor.

O analiză făcută asupra situaţiei din Ucraina scoate la iveală că principalul factor declanşator al crizei este reprezentat de către corupţia generalizată.

O astfel de tendinţă ar fi urmat-o şi România, dacă nu s-ar fi pus cât de cât bazele unui sistem de  justiţie real, care să-şi facă treaba.

Un stat democratic nu poate funcţiona fără un sistem de justiţie performant. În momentul de faţă România este pe drumul cel bun şi pare a avea un plus faţă de statele mai sus menţionate, dar eforturile trebuiesc continuate pentru ca acest proces să continuie, el nefiind unul ireversibil.

Ca să închei acest articol, vă spun un singur lucru: cascaţi bine ochii atunci când faceţi anumite alegeri şi gâdiţivă către vreţi să ne îndreptăm ca stat, către Europa sau către Federaţia Rusă. În 1989 unii au făcut o alegere, trebuie respectaţi pentru asta, iar dacă doriţi Rusia gândiţi-vă de ce pleacă românii în occident să muncească, pentru că le este mai rău acolo???!