Dacă este să facem
o analiză obiectivă a premiselor anului 2015, putem spune că poate fi un an
decisiv din punct de vedere al evoluţiei umanităţii pentru următoarea sută de
ani, dacă nu chiar mai mult. Fac această afirmaţie fără să exagerez deloc. Sfârşitul
lui 2014 şi începutul lui 2015 aduc în prim-plan câteva elemente interesante ce
merită a fi analizate, chiar şi de către cei mai nepăsători:
O să le abordăm pe
fiecare în parte, enunţând câteva elemente definitorii şi posibilele
consecinţe.
Încodarea muşchilor de către Federaţia Rusă
Nu este o noutate
de mai bine de un an de zile. Numai dacă este să ne uităm la reacţiile
liderilor de la Moscova, în special ale lui Vladimir Putin, care încearcă sărepoziţioneze ţara în rândurile marilorforţe de la nivel mondial.
Este bine cunoscut faptul că după prăbuşirea comunismului
şi în deosebi a URSS, Moscova şi-a pierdut din influenţa pe care o avea la
nivel mondial.
În ultimii 20-25 de
ani tot blocul fost-comunist a trecut printr-o cruntă perioadă de tranziţie, de la un sistem economico-politic
cebtralizat, la economia de piaţă. Era de aşteptat că această schimbare a
macazului să fie una dureroasă, dar ea a fost neaşteptat de lungă. Şi asta s-a
datorat în primul rând mentalităţilor oamenilor care se schimbă foarte greu,
dar şi a neînţelegerii liderilor din acest spaţiu că trebuie să se adapteze sau
să cedeze. Evident că niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat: nici nu
au cedat, nici nu s-au adaptat, ci au încercat să profite de funcţiile pe care
le aveau şi să se îmbogaţească, în detrimentul majorităţii populaţiei. Pentru a
înţelege cât mai exact acest lucru nu trebuie să fim experţi, ci doar să privim
puţin mai atent la ceea ce s-a întâmplat în România post-decembristă, ceea ce
reprezintă doar o mică parte din ceea ce s-a întâmplat în întreg blocul fost
comunist.
Şi cum în ultimii
10-15 ani s-a observat o redresare a economiei ruse, era de aşteptat (zic eu),
ca liderii din acest spaţiu să înceapă să emită pretenţii de redobândire a vechiului statut, cel din
perioada în care ei erau singurii care tăiau şi spânzurau în estul Europei şi
în mai mult de jumătate din continentul asiatic. Pretenţiile ruşilor asupra
acestor zone nu sunt de ieri de azi, cie ele datează de secole, începând cu Ivan cel Groaznic, secolul al XVI-lea.
Era de aşteptat că
o mentalitate colectivă ce datează de secole, nu putea să dispară în mai puţin
de 20 de ani, timp în care nu s-au succedat mai multe rânduri de conducători,
ci au rămas în mare parte aceiaşi. Este şi cazul actualului lider de la
Kremlin, cel care conduce Federaţia Rusă de mai bine de 15 ani, şi care provine
din rândurile foştilor ofiţeri KGB.
Exact acest lucru nu
l-au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă liderii formali ai lumii occidentale. Spun
liderii formali pentru că aceştia nu reuşesc să-şi depăşească această condiţie,
ci acceptă să conducă cu măsuri populiste, care nu fac altceva decât tărăgăneze
situaţia actuală, afundând-o şi mai mult
în criză.
Evident că într-o
astfel de situaţie, în care Occidentul bâjbâie şi încearcă să se redescopere pe
sine, liderii ruşi încearcă să profite la maximum şi să-şi recâştige poziţia de
forţă mondială.
Un prim astfel de
demers al ruşilor a fost să alipească
un teritoriu – Crimea, fapt condamnat de către Occident, dar care a lăsat
impasibili liderii ruşi.
Acesta a fost
începutul unor tensiuni ceva mai aprinse
între lumea occidentală şi cea rusească, care au continuat cu conflictul din
estul Ucrainei, conflict care continuă şi care are ca scop trasarea unei zone
albe, de conflict îngheţat, sub directa comandă a Moscovei, dar pentru care
aceasta din urmă nu-şi asumă nicio vină. Este o variantă extrem de favorabilă
Rusiei, cea în care se va menţine în regiune un astfel de conflict, mult mai
important decât celelalte din regiune. Defapt asta a căutat Moscova să facă
după prăbuşirea Continei de Fier – să creeze la graniţele sale un
lanţ de astfel de conflicte îngheţate, cum sunt
cele din Caucaz – Nagorno Karabah, Osetia; Transnistria în estul R Moldova şi
din 2014 Regiunea Donbas din estul Ucrainei. Aceste conflicte au menirea de a
apăra Federaţia Rusă de influenţele negative şi de
către expansiunea Occidentului.
Ca răspuns la
acţiunile Rusiei, Occidentul a răspuns cu o serie de sancţiunii economice şi
restricţii pentru liderii ruşi în sfera lui de influenţă. Ca reacţie
contra-ofensivă Moscova a început o serie de şicane în plan energetic, ştiind
foarte clar că Europa este dependentă în mare măsură de importurile de energie.
O altă măsură
menită să refacă influenţa rusească, cel puţin în zona fostelor state
sovietice, a fost crearea unei Uniuni Euroasiatice,
care şi-a început existenţa de jure de la 1 ianuarie 2015 şi are menirea să
liberalizeze piaţa muncii, schimburile economice şi turismul în această zonă. Din
această Uniune fac parte: Rusia, Kazahstanul, Belarusul, Armenia şi din luna
mai şi Kirgizstanul.
Încetul cu încetul, putem spune că, Rusia începe să-şi
recapete forţele de altă dată şi asta datorită în primul rând nesfârşitelor
crize europene – atât din plan economic, politic şi mai nou de identitate –
cauzate la rândul lor de inexistenţa unui ledearship adevărat şi a politicilor
populiste duse în ultimii 25 de ani.
În acest context, rămâne de văzut care va fi cursul
evenimentelor – dacă Rusia va creşte ca influenţă în zonă sau dacă Europa îşi
va revenii în cele din urmă şi va reuşi să reînnoade legăturile economico-politice
cu noua Uniune Euroasiatică şi cel mai
important: care va fi poziţia României şi
cum vom fi afectaţi; toate acestea îşi vor afla
răspunsul în anul 2015.
