2015 - anul crizelor economice?

Deşi susţineam în articole precendente că anul 2015 poate reprezenta anul ieşirii din amorţeală a României, se pare că sunt păreri şi nu puţine, care susţin contrariul.

Nu este vorba că argumentele aduse de mine anterior nu ar fi corecte sau superficiale, ci doar că ele ar putea fi anulate de altele mult mai puternice ca efecte. Ar fi două principale contra-argumente, a ceea ce susţineam cu ceva timp în urmă: posibila criză economică globală ce va putea apărea din 2015 şi lipsa unor măsuri solide, sustenabile de către mediul politic românesc.

În ceea ce priveşte primul punct, legat de posibila  criză globală din 2015, ea are ca principale fundamente jocurile geo-strategice ale marilor puteri, Federaţia Rusă şi USA, iar pe de altă parte lipsa unor politici şi reforme dure la nivel european.

Cunoaştem cu toţii prezentul conflict dintre lumea occidentală şi blocul est-european – Federaţia Rusă în special şi nou creata Uniune Euroasiatică. Acest conflict a dus la impunerea unor restricţii, de către ambele tabere,  menite să submineze acţiunile economice ale adversarilor. Deşi public se pune accentul pe faptul că Rusia a resimţit şocul cel mai puternic,  în realitate, jocurile acestea de-a şoarecele şi pisica, au afectat, aproape în proporţii egale, ambele tabere, ceea ce a adus la crearea premiselor pentru apariţia unei noi crize financiare la nivel global, mult mai  puternice decât cea din 2007. Un astfel de semn prevestitor este prăbuşirea în gol a preţului petrolului. În fapt semnele sunt mult mai numeroase şi evidente, dar pe care nu o să le expun, ci vă pot lăsa să le consultaţi fiecare în parte.

În ceea ce priveşte lipsa reformelor din statele Uniunii Europene, este la fel de evident că nu s-a făcut mai nimic la nivel macro, ci conducătorii majorităţii statelor au aşteptat să treacă de la sine criza economică începută în 2007, simulând doar o implicare reală în rezolvarea problemelor de fond şi de structură, care au cauzat implozia economică.

În privinţa României, lucrurile sunt oarecum în cursul european, ne prefacem că facem reforme, că restructurăm şi că revoluţionăm economia şi o putem pe roate, iar în realitate mergem pe aceleaşi principii arhaice şi falimentare pe care le-a implementat timp de 25 de ani. Reformele care se anunţau în domeniul sănătăţii, învăţământului sau fiscalităţii sunt în continuare în stand-by, iar recent pe ordinea de zi sunt aruncate o serie de alte subiecte: strategia de securitate, de infrastructură etc.

Nu zic că acestea nu sunt importante,  ci doar că reformele la noi se fac doar pe hârtie în cel mai bun caz, dacă nu cumva doar din vorbă.

În loc să le ia pe rând, dacă nu au resurse pentru a le face pe toate odată, şi să le ducă până la capăt, de fiecare dată le cârpim pe cele anterioare şi nu facem altceva decât să punem în cârca generaţiilor viitoare neputinţa şi delăsarea noastră.

În prezent, actualii guvernanţi se laudă cu performaţele economice ale măsurilor lor, de genul: inflaţia anuală de 0,83%, cu deficitul în limitele stabilite la nivel european, creşterea economică de 1,8% (după unele analize). Toţi aceşti indicatori i-au făcut pe politrucii de la guvernare să ia măsuri populiste în 2014, an cu două rânduri de alegeri, ceea ce a făcut ca deficitul să crească şi creşterea economică să scadă comparativ cu capacitatea reală.

Deşi o inflaţie sub-unitară poate părea un semn bun, mai ales dacă o comparăm cu din 1993 când se apropia de 300%, în realitate nu este aşa. BNR-ul se vede pus în situaţia de a lupta acum cu deflaţia (inversul inflaţiei), după ce aproape un sfert de veac s-a luptat să ţină preţurile cât de cât stabile.

O inflaţie mică, de genul celei din România din 2014, este semnul unei depresiuni economice ce anunţă o posibilă contractare bruscă a economiei – pe scurt – criză economică. Economiştii susţin că deflaţia este mult mai perversă şi mai periculoasă decât inflaţia mare.

Dacă atunci când este inflaţie, cumpărătorii se înghesuie să cumpere, să prindă preţuri mai mici, în deflaţie efectul este invers – cumpărătorii aşteaptă preţuri mai mici pentru a cumpăra. Prin această spirală a deflaţiei se crează un vid al lichidităţilor din piaţă, ceea ce generează criza. Fără lichidităţi pieţele economice nu-şi pot reveni, pentru că nu au resurse, e ca şi cum am aştepta ca un bolnav în comă să-şi revină după ce i-am scot tot sângele din el.

Dacă e să  analizăm creşterea economică anunţată cu surle şi trânbiţe de către Guvern, de 1,8%, putem, la fel, spune că este un semn bun, mai ales că în luna august 2014 se anunţase că România a reintrat în recensiune. Este totuşi un lucru bun să avem creştere economică în locul recensiunii. Dacă ne uităm mai atent, la cum s-a obţinut creşterea economică, lucrurile nu mai sunt aşa de roze. Creşterea încasărilor bugetare a venit din mărirea numărului de taxe şi impozite (ex. celebra taxă pe stâlp), din tăierea sumelor alocate investiţiilor şi din faptul că am beneficiat de un an agricol bun – cu alte cuvinte – creşterea nu a fost creştere reală, ci una fabricată să dea bine. Oricum am analiza, o creştere de 1,8 în cazul României este egală cu ZERO, ea nu se resimte real în economie sau în buzunarele cetăţenilor.

Păstrarea deficitului în parametrii estimaţi este, probabil, cea mai perversă măsură luată de guvernanţii politruci de care beneficiem. Acest lucru s-a realizat prin tăierea drastică a banilor destinaţi investiţiilor, adică banii care puteau aduce mai mulţi bani la buget. Singurele cheltuieli masive au fost în diferitele măsuri sociale, denumite popular pomeni electorale – adică bani duşi pe Apa Sâmbetei.

Pentru a putea spera ca România să nu fie grav avariată economic de către mişcările mondiale în contextul noilor conflicte geo-strategice, va trebui să demareze în trombă reformele deja întârziate şi să le facă AŞA CUM TREBUIE, să investească mult mai mult în infrastructură – în proiecte mari/stretgice, chiar dacă deficitul va creşte- aceste cheltuieli se vor întoarce în economie, multiplicate, ceea ce va duce în final la o creştere sănătoasă a economiei, care va putea fi resimţită şi de către cetăţeni şi  nu vor mai reprezenta doar nişte cifre pe o hârtie cu care suntem aburiţi în preajma alegerilor.

Încercarea de a „se trezii din somn” a românilor

Deşi pare paradoxal, avem un imn naţional, Deşteaptă-te, române!,  ne-a trebuit aproximativ un sfert de secol să dăm măcar impresia că înţelegem mesajul şi că dorim să ne trezim din amorţeala şi din letargia în care ne-am afundat în perioada comunistă.

Şi totuşi se pare că a venit şi această vreme, în care românii vor să fie trataţi şi priviţi altfel, atât de către conducătorii lor, cât şi în exteriorul graniţelor.  Un prim semn major în acest sens a fost dat în noiembrie 2014, când prezenţa la vot a fost mult peste estimări. Cel mai important este că diferenţa a fost făcută de către categoriile sociale cel mai puţin implicate până în acel moment în viaţa publică, categorii cel mai afectate de măsurile şi indiferenţa politrucilor. A fost un fel de răbufnire de orgoliu a acestor oameni, care au dat semnalul schimbării, reuşind să arunce în aer previziunile şi estimările privind rezultatele alegerilor, trăgând o palmă serioasă întregii clase politice. Şocul a fost atât de mare încât efectele au început să se vadă începând cu a doua zi de după alegeri.

Cerinţele tinerilor ieşiţi în stradă, printre care m-am numărat, de a fi respinsă legea amnistiei şi graţierii (aşa cum esta ea cunoscută publicului larg), susţinerea DNA – principalul instrument de luptă împotriva corupţiei şi singurul care şi-a făcut simţită prezenţa prin deciziile şi condamnările făcute şi cel mai important – apărarea dreptului cetăţenilor din afara graniţelor ţării de a vota; drept ce le fusese încălcat (cu bună ştiinţă zic eu), de către organizatorii alegerilor, care susţinau un alt candidat, cel al sistemului.

Semnalul dat de către societatea civilă, nou formată şi neaservită sistemului, formată în principal din oameni independenţi financiar, de antreprenori sau din tineri şcoliţi, a fost unul extrem de puternic, care arată că românii doresc şi altceva decât vorbe goale şi măsuri luate pe picior, care nu fac altceva decât să apere interesele personale ale clicii politrucilor transpartinici.

Rămâne de văzut cât va dura această stare şi presiune publică asupra clasei politice, de a forţa schimbarea – schimbarea în bine, prin luarea unor măsuri care să apere în primul rând interesele naţiunii şi mai puţin pe cele ale clicilor şi clanurilor din politichia românească. Cu toate că evenimentele din noiembrie 2014 au produs efecte imediat – prin respingerea legii amnistiei şi graţierii (care prevedea scoaterea din puşcărie a politicienilor condamnaţi pentru fapte de corupţie), prin retragerea imunităţii mai multor politicieni şi încuvinţarea urmăririi penale a acestora; în ultima vreme observăm că s-a cam aşternut tăcerea peste subiectele de interes naţional, rămase nerezolvate de multă vreme: reformarea sistemului de taxe şi impozite, a sistemului sanitar şi de învăţământ, ca să nu mai vorbim de altele mult mai complicate, cum ar fi sistemul naţional de apărare sau continuarea reformelor din justiţie. Evident că se încearcă să se adoarmă, iarăşi, populaţia, pentru că interesele clicilor de politruci să primeze. De aceea este extrem de important cum vom reacţiona în continuare, noi ca oameni de rând, şi sum vom şti să ne luptăm pentru drepturile şi libertăţile noastre şi cum vom şti să le băgăm, iarăşi, gimpele în coaste conducătorilor acestei ţări. Cu alte cuvinte: trebuie să înţelegem că lupta trebuie să continue, nu trebuie să ne culcăm pe o ureche că lucrurile vor merge de le sine către ceea ce ne dorim cu toţii. Ceea ce s-a întâmplat în noiembrie a fost doar primul pas, doar prima bătălie câştigată, dar mai este mult până la posibila câştigare a luptei şi înlăturarea grupurilor de interese obscure.

Dacă este să analizăm cele 100 de previziuni pentru anul2015, dacă este să observăm puţin mai atent contextul internaţional în care ne aflăm, chiar dacă cele două articole postate anterior Încodareamuşchilor de către Federaţia Rusă şi Crizele fărăsfârşit din Europa, la o primă vedere nu par foarte optimiste, în realitate ele ne arată cu exactitate drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a avea un viitor mult mai bun şi pentru a le putea oferii generaţiilor viitoare o şansă în plus faţă de cea pe care noi am avut-o. Orice criză reprizintă o oportunitate, pentru cei care ştiu să profite de ea. Tot ceea ce va trebui să facem este să ne concentrăm şi mai mult pe reformele începute, pe accelerarea lor şi pe investirea de resurse suplimentare pentru realizarea lor şi continuarea pe drumul către integrarea deplină în Uniunea Europeană şi consolidarea parteneriatelor strategice cu NATO, UE şi USA.

Evident că aceste lucruri nu sunt simple şi nu se pot realiza fără efortul colectiv al întregii naţiuni – cu tot cu clasa politică (nu neapărat cea actuală, ci eventual una reformată la rându-i), pentru că orice altă cale nu ne va aduce schimbările mult aşteptate, ci doar reîntoarcerea la situaţia din anii ’90, când haosul şi anomia socială erau cuvintele care defineau realitatea românească.

Până când ne vom vedea îndeplinite speranţele şi aşteptările, trebuie să credem cu ardoare în ele, să luptăm pentru ele şi să avem răbdare, pentru că viitorul poate suna bine pentru România. 

Crizele fără sfârşit din Europa

Deşi criza economică globală a trecut se pare că Europa încă se mai zbate în incertitudini şi crize de tot soiul. Asta o arată şi evenimentele petrecute în anul 2014 şi care se pare că vor continua şi în 2015.

Anul 2014 a fost marcat printre altele de două referendumuri publice (cel din Ucraina legat de trecerea peninsulei Crimea la Federaţia Rusă nu îl iau în considerare din motive foarte clare – evenimentele petrecute anterior, precum şi cele care au succedat, lasă serioase semne de întrebare privind corectitudinea sa), privind scindarea unor ţări, ruperea unor teritorii de ţara mamă. Cu toate că ambele au fost fără efectele scontate de către iniţiatorii lor, ele arată o tendinţă clară a separatismului în întregul continent, pe criterii, în  special legate de apartenenţa etnică.

În întreaga Uniune Europeană, pentru că doar la ea voi face referire, există o serie de tensiuni, legate de dorinţa unor lideri locali de rupe bucăţi din diferite ţări, pe care să le controleze deplin. Pe lângă cele două situaţii la care am făcut referire anterior, (referendumurile din Scoţia şi Catalunia), în europa sunt presărate o serie de conflicte care au ca fundament argumente asemănătoare – autodeterminarea unor regiuni. Cu alte cuvinte, crearea unor state noi din vechile regiuni ale unor ţări. Astfel de conflicte mocnite sunt şi în alte state, cum ar fi Italia – cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Franţa cu Corsica şi Bretania; Belgia cu Flandra şi Valonia; Spania cu Catalunia şi Ţara Bascilor; aici am putea pune şi România cu aşa-zisul Ţinut Secuiesc.

Aceste conflicteîşi au baza în nemulţumirile oamenilor legate de problemele economice cu care se confruntă şi în lipsa unor viziuni pe termen lung ale liderilor naţionali şi locali. În lipsa unor viziuni reale, care să ducă la propăşire, sunt inventate tot felul de astfel de conflicte, care sunt alimentate artificial de către principalii beneficiari de pe urma consecinţelor acestor fricţiuni – liderii formali regionali.

Niciunul dintre aceste teritorii separatiste (ca să folosim un  astfel de termen mult uzitat în presă), nu se va putea guverna singur, fără ajutor extern solid (ne referim la un tip de guvernare care să aducă bunăstare şi progres).

           Şi de ce se merge în continuare pe aţâţarea acestor conflicte, dacă ele nu aduc  bunăstare cetăţenilor? Pentru că ele aduc profit celor care le provoacă, şi odată cu acesta şi putere; oricunde există un conflict-o criză va exista cineva care să exploateze această situaţie şi să fie beneficiarul direct.

Evident că oamenilor de rând nu li se spun lucrurile în faţă, ci li se aruncă tot felul de argumente, care mai decare mai alambicate, în ideea că acestea vor găsi adepţi care vor susţine cauza, fără ca beneficiarii să  împartă din câştig.

Pentru a putea înţelege mai bine situaţia, o să luăm un  exemplu, oarecare, pe care să-l analizăm în câteva cuvinte. Să luăm spre analiză, Ţinutul Secuiesc/ România. Principalii susţinători ai autonomiei/ sau chiar a independenţei acestui teritoriu sunt liderii maghiari, care argumentează demersul lor prin faptul că în zonă există o majoritate care la nivel naţional este o minoritate, care foloseşte altă limbă. În ultima perioadă aceşti aşa-zis lideri, au încercat să arunce şi argumente economice, dar care au picat repede unei analize ceva mai riguroase şi au fost abandonate pe parcurs. În primul rând acestă regiune este slab dezvoltată economic, are o infrastructură precară şi nu ar putea supravieţui unei ruperi de Bucureşti. Celălalt argument, legat de limbă şi cultură este unul real, dar care s-a datorat în primul rând liderilor locali care au încurajat populaţia să refuze să înveţe limba română şi astfel i-a forţat pe cetăţenii Ţinutului Secuiesc să se izoleze de restul cetăţenilor ţării din pricina neînţelegrii limbii. Oricum ar fi, o autonomie sporită sau obţinerea independenţei acestei zone nu va duce decât la afundarea economică a zonei, situaţie în care cel mai mult vor avea de suferit cetăţenii de rând. Situaţii asemănătoare sunt şi în celelalte cazuri din Europa.

Ignoranţa liderilor naţionali şi europeni în ceea ce priveşte rezolvarea acestor probleme separatiste, nu face altceva decât să lase focul să ardă mocnit. Foc care macină continuu şi care poate izbucnii oricând într-un incendiu mistuitor. A ignora o criză, nu face altceva decât să creeze premisele unei crize extinse.

O altă problemă acută a Europei este legată de faptul că multe state încă se mai luptă cu criza economică şi asta datorită liderilor populişti care au amânat sau au refuzat să ia măsurile necesare salvării. Cu toţii au crezut că această situaţie se va rezolva de la sine, fără să facă eforturi şi să ia masuri nepopulare, care i-ar fi dus la pierderea puterii.

Şi totuşi problema nu ar fi chiar atât de grea dacă ar fi fost vorba de state mici, cu pondere nesemnificativă în bugetul Uniunii. Dar dacă este să privim peste lista acestor state, care încă se mai luptă să iasă din criză, situaţia devine chiar dramatică: Italia, Spania şi mai ales Grecia; Portugalia, Irlanda şi România au reuşit să iasă cu greu din  recensiune, dar la orice seism economic riscă să reintre în categoria junk. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că nici al doilea motor economic european nu se simte prea bine, Franţa, iar principalul motor, Germania, începe să dea semne de oboseală, situaţia devine cu adevărat dramatică.

Nu poţi avea pretenţia să poţi zbura cu un avion ale cărui motoare nu funcţionează.

Dacă nu se vor lua măsuri drastice şi într-un timp cât mai scurt, situaţia se va agrava şi va tinde să degenereze în haos. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât Rusia începe să-şi arate muşchii şi va începe să emită din ce în ce mai multe pretenţii, şi va juca dur, extrem de dur, încercând să muşte cât mai adânc din animalul rănit – Uniunea Europeană.

Ce ne rezervă 2015 - Anul incertitudinilor?

Dacă este să facem o analiză obiectivă a premiselor anului 2015, putem spune că poate fi un an decisiv din punct de vedere al evoluţiei umanităţii pentru următoarea sută de ani, dacă nu chiar mai mult. Fac această afirmaţie fără să exagerez deloc. Sfârşitul lui 2014 şi începutul lui 2015 aduc în prim-plan câteva elemente interesante ce merită a fi analizate, chiar şi de către cei mai nepăsători:

-          Ξ Încodarea muşchilor de către Federaţia Rusă

-          Ξ Crizele fără sfârşit din Europa

-          Ξ Încercarea de „a se trezii din somn” a românilor.

O să le abordăm pe fiecare în parte, enunţând câteva elemente definitorii şi posibilele consecinţe.

Încodarea muşchilor de către Federaţia Rusă

Nu este o noutate de mai bine de un an de zile. Numai dacă este să ne uităm la reacţiile liderilor de la Moscova, în special ale lui Vladimir Putin, care încearcă sărepoziţioneze ţara  în rândurile marilorforţe de la nivel mondial.

     Este bine cunoscut faptul că după prăbuşirea comunismului şi în deosebi a URSS, Moscova şi-a pierdut din influenţa pe care o avea la nivel mondial.

În ultimii 20-25 de ani tot blocul fost-comunist a trecut printr-o cruntă perioadă de tranziţie, de la un sistem economico-politic cebtralizat, la economia de piaţă. Era de aşteptat că această schimbare a macazului să fie una dureroasă, dar ea a fost neaşteptat de lungă. Şi asta s-a datorat în primul rând mentalităţilor oamenilor care se schimbă foarte greu, dar şi a neînţelegerii liderilor din acest spaţiu că trebuie să se adapteze sau să cedeze. Evident că niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat: nici nu au cedat, nici nu s-au adaptat, ci au încercat să profite de funcţiile pe care le aveau şi să se îmbogaţească, în detrimentul majorităţii populaţiei. Pentru a înţelege cât mai exact acest lucru nu trebuie să fim experţi, ci doar să privim puţin mai atent la ceea ce s-a întâmplat în România post-decembristă, ceea ce reprezintă doar o mică parte din ceea ce s-a întâmplat în întreg blocul fost comunist.

Şi cum în ultimii 10-15 ani s-a observat o redresare a economiei ruse, era de aşteptat (zic eu), ca liderii din acest spaţiu să înceapă să emită pretenţii de redobândire a vechiului statut, cel din perioada în care ei erau singurii care tăiau şi spânzurau în estul Europei şi în mai mult de jumătate din continentul asiatic. Pretenţiile ruşilor asupra acestor zone nu sunt de ieri de azi, cie ele datează de secole, începând cu Ivan cel Groaznic, secolul al XVI-lea.

Era de aşteptat că o mentalitate colectivă ce datează de secole, nu putea să dispară în mai puţin de 20 de ani, timp în care nu s-au succedat mai multe rânduri de conducători, ci au rămas în mare parte aceiaşi. Este şi cazul actualului lider de la Kremlin, cel care conduce Federaţia Rusă de mai bine de 15 ani, şi care provine din rândurile foştilor ofiţeri KGB.

Exact acest lucru nu l-au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă liderii formali ai lumii occidentale. Spun liderii formali pentru că aceştia nu reuşesc să-şi depăşească această condiţie, ci acceptă să conducă cu măsuri populiste, care nu fac altceva decât tărăgăneze situaţia actuală, afundând-o şi  mai mult în criză.

Evident că într-o astfel de situaţie, în care Occidentul bâjbâie şi încearcă să se redescopere pe sine, liderii ruşi încearcă să profite la maximum şi să-şi recâştige poziţia de forţă mondială.

Un prim astfel de demers al ruşilor a fost să alipească un teritoriu – Crimea, fapt condamnat de către Occident, dar care a lăsat impasibili liderii ruşi.

Acesta a fost începutul unor tensiuni ceva mai aprinse între lumea occidentală şi cea rusească, care au continuat cu conflictul din estul Ucrainei, conflict care continuă şi care are ca scop trasarea unei zone albe, de conflict îngheţat, sub directa comandă a Moscovei, dar pentru care aceasta din urmă nu-şi asumă nicio vină. Este o variantă extrem de favorabilă Rusiei, cea în care se va menţine în regiune un astfel de conflict, mult mai important decât celelalte din regiune. Defapt asta a căutat Moscova să facă după prăbuşirea Continei de Fier – să creeze la graniţele sale un lanţ de astfel de conflicte îngheţate, cum sunt cele din Caucaz – Nagorno Karabah, Osetia; Transnistria în estul R Moldova şi din 2014 Regiunea Donbas din estul Ucrainei. Aceste conflicte au menirea de a apăra Federaţia Rusă de influenţele negative şi de către expansiunea Occidentului.

Ca răspuns la acţiunile Rusiei, Occidentul a răspuns cu o serie de sancţiunii economice şi restricţii pentru liderii ruşi în sfera lui de influenţă. Ca reacţie contra-ofensivă Moscova a început o serie de şicane în plan energetic, ştiind foarte clar că Europa este dependentă în mare măsură de importurile de energie.

O altă măsură menită să refacă influenţa rusească, cel puţin în zona fostelor state sovietice, a fost crearea unei Uniuni Euroasiatice, care şi-a început existenţa de jure de la 1 ianuarie 2015 şi are menirea să liberalizeze piaţa muncii, schimburile economice şi turismul în această zonă. Din această Uniune fac parte: Rusia, Kazahstanul, Belarusul, Armenia şi din luna mai şi Kirgizstanul.

Încetul cu încetul, putem spune că, Rusia începe să-şi recapete forţele de altă dată şi asta datorită în primul rând nesfârşitelor crize europene – atât din plan economic, politic şi mai nou de identitate – cauzate la rândul lor de inexistenţa unui ledearship adevărat şi a politicilor populiste duse în ultimii 25 de ani.

În acest context, rămâne de văzut care va fi cursul evenimentelor – dacă Rusia va creşte ca influenţă în zonă sau dacă Europa îşi va revenii în cele din urmă şi va reuşi să reînnoade legăturile economico-politice cu noua Uniune Euroasiatică şi cel  mai important: care va fi poziţia României şi cum vom fi afectaţi; toate acestea îşi vor afla  răspunsul în anul 2015.