2015 - anul crizelor economice?

Deşi susţineam în articole precendente că anul 2015 poate reprezenta anul ieşirii din amorţeală a României, se pare că sunt păreri şi nu puţine, care susţin contrariul.

Nu este vorba că argumentele aduse de mine anterior nu ar fi corecte sau superficiale, ci doar că ele ar putea fi anulate de altele mult mai puternice ca efecte. Ar fi două principale contra-argumente, a ceea ce susţineam cu ceva timp în urmă: posibila criză economică globală ce va putea apărea din 2015 şi lipsa unor măsuri solide, sustenabile de către mediul politic românesc.

În ceea ce priveşte primul punct, legat de posibila  criză globală din 2015, ea are ca principale fundamente jocurile geo-strategice ale marilor puteri, Federaţia Rusă şi USA, iar pe de altă parte lipsa unor politici şi reforme dure la nivel european.

Cunoaştem cu toţii prezentul conflict dintre lumea occidentală şi blocul est-european – Federaţia Rusă în special şi nou creata Uniune Euroasiatică. Acest conflict a dus la impunerea unor restricţii, de către ambele tabere,  menite să submineze acţiunile economice ale adversarilor. Deşi public se pune accentul pe faptul că Rusia a resimţit şocul cel mai puternic,  în realitate, jocurile acestea de-a şoarecele şi pisica, au afectat, aproape în proporţii egale, ambele tabere, ceea ce a adus la crearea premiselor pentru apariţia unei noi crize financiare la nivel global, mult mai  puternice decât cea din 2007. Un astfel de semn prevestitor este prăbuşirea în gol a preţului petrolului. În fapt semnele sunt mult mai numeroase şi evidente, dar pe care nu o să le expun, ci vă pot lăsa să le consultaţi fiecare în parte.

În ceea ce priveşte lipsa reformelor din statele Uniunii Europene, este la fel de evident că nu s-a făcut mai nimic la nivel macro, ci conducătorii majorităţii statelor au aşteptat să treacă de la sine criza economică începută în 2007, simulând doar o implicare reală în rezolvarea problemelor de fond şi de structură, care au cauzat implozia economică.

În privinţa României, lucrurile sunt oarecum în cursul european, ne prefacem că facem reforme, că restructurăm şi că revoluţionăm economia şi o putem pe roate, iar în realitate mergem pe aceleaşi principii arhaice şi falimentare pe care le-a implementat timp de 25 de ani. Reformele care se anunţau în domeniul sănătăţii, învăţământului sau fiscalităţii sunt în continuare în stand-by, iar recent pe ordinea de zi sunt aruncate o serie de alte subiecte: strategia de securitate, de infrastructură etc.

Nu zic că acestea nu sunt importante,  ci doar că reformele la noi se fac doar pe hârtie în cel mai bun caz, dacă nu cumva doar din vorbă.

În loc să le ia pe rând, dacă nu au resurse pentru a le face pe toate odată, şi să le ducă până la capăt, de fiecare dată le cârpim pe cele anterioare şi nu facem altceva decât să punem în cârca generaţiilor viitoare neputinţa şi delăsarea noastră.

În prezent, actualii guvernanţi se laudă cu performaţele economice ale măsurilor lor, de genul: inflaţia anuală de 0,83%, cu deficitul în limitele stabilite la nivel european, creşterea economică de 1,8% (după unele analize). Toţi aceşti indicatori i-au făcut pe politrucii de la guvernare să ia măsuri populiste în 2014, an cu două rânduri de alegeri, ceea ce a făcut ca deficitul să crească şi creşterea economică să scadă comparativ cu capacitatea reală.

Deşi o inflaţie sub-unitară poate părea un semn bun, mai ales dacă o comparăm cu din 1993 când se apropia de 300%, în realitate nu este aşa. BNR-ul se vede pus în situaţia de a lupta acum cu deflaţia (inversul inflaţiei), după ce aproape un sfert de veac s-a luptat să ţină preţurile cât de cât stabile.

O inflaţie mică, de genul celei din România din 2014, este semnul unei depresiuni economice ce anunţă o posibilă contractare bruscă a economiei – pe scurt – criză economică. Economiştii susţin că deflaţia este mult mai perversă şi mai periculoasă decât inflaţia mare.

Dacă atunci când este inflaţie, cumpărătorii se înghesuie să cumpere, să prindă preţuri mai mici, în deflaţie efectul este invers – cumpărătorii aşteaptă preţuri mai mici pentru a cumpăra. Prin această spirală a deflaţiei se crează un vid al lichidităţilor din piaţă, ceea ce generează criza. Fără lichidităţi pieţele economice nu-şi pot reveni, pentru că nu au resurse, e ca şi cum am aştepta ca un bolnav în comă să-şi revină după ce i-am scot tot sângele din el.

Dacă e să  analizăm creşterea economică anunţată cu surle şi trânbiţe de către Guvern, de 1,8%, putem, la fel, spune că este un semn bun, mai ales că în luna august 2014 se anunţase că România a reintrat în recensiune. Este totuşi un lucru bun să avem creştere economică în locul recensiunii. Dacă ne uităm mai atent, la cum s-a obţinut creşterea economică, lucrurile nu mai sunt aşa de roze. Creşterea încasărilor bugetare a venit din mărirea numărului de taxe şi impozite (ex. celebra taxă pe stâlp), din tăierea sumelor alocate investiţiilor şi din faptul că am beneficiat de un an agricol bun – cu alte cuvinte – creşterea nu a fost creştere reală, ci una fabricată să dea bine. Oricum am analiza, o creştere de 1,8 în cazul României este egală cu ZERO, ea nu se resimte real în economie sau în buzunarele cetăţenilor.

Păstrarea deficitului în parametrii estimaţi este, probabil, cea mai perversă măsură luată de guvernanţii politruci de care beneficiem. Acest lucru s-a realizat prin tăierea drastică a banilor destinaţi investiţiilor, adică banii care puteau aduce mai mulţi bani la buget. Singurele cheltuieli masive au fost în diferitele măsuri sociale, denumite popular pomeni electorale – adică bani duşi pe Apa Sâmbetei.

Pentru a putea spera ca România să nu fie grav avariată economic de către mişcările mondiale în contextul noilor conflicte geo-strategice, va trebui să demareze în trombă reformele deja întârziate şi să le facă AŞA CUM TREBUIE, să investească mult mai mult în infrastructură – în proiecte mari/stretgice, chiar dacă deficitul va creşte- aceste cheltuieli se vor întoarce în economie, multiplicate, ceea ce va duce în final la o creştere sănătoasă a economiei, care va putea fi resimţită şi de către cetăţeni şi  nu vor mai reprezenta doar nişte cifre pe o hârtie cu care suntem aburiţi în preajma alegerilor.

În aşteptarea Utopiei!

Deşi poate părea absurd, se pare că în ţara asta mai sunt încă oameni care se ocupă şi cu altceva decât cu hlizitul la TV, datul cu părerea şi cu tentativa de campanie electorală.

Este cazul câtorva antreprenori români, adevăraţi – nu ca ăia fabricaţi în carciumi sau în spatele uşilor închise de către politruci, care s-au întâlnit la Piteşti la o reuniune a oamenilor de afaceri din judeţ. Tema conferinţei a fost: Cum dezvoltăm România? Sincer să fiu când am auzit despre acest eveniment, m-am gândit repede că o să fie discuţii de genul: ce ne facem, ţara e în colaps etc. Nu de alta, dar la conferinţele din Craiova, la care am reuşit şi eu să ajung, s-a vorbit pe lângă subiect, oamenii au venit să facă act de prezenţă, mai mult decât să dezbată idei.

Constat acum, după ce am citit în presă că totuşi acolo s-au dezbătut câteva idei de proiecte, foarte interesante. Cu alte cuvinte am fost plăcut surprins de ceea ce s-a dezbătut.

Unul dintre aceste aceste proiecte a fost legat de RE-lansarea ARO. Un demers fabulos, utopic la o primă vedere aruncată superficial. Dar până la urmă nu asta este reţeta succesului, să vi cu iniţiative noi şi să crezi cu tărie în ele, cu riscul de a fi declarat nebun, până la urmă, toţi marii oameni de afaceri şi nu numai, au acea doză de nebunie mult peste medie, probabil acesta este elementul care face diferenţa.

            Evident mă refer la acea nebunie pozitivă, susţinută de un feeling puternic, compensat cu multă încredere în sine.

Să revenim la proiectul ARO, (mai multe detalii aici), care a primit şi votul pentru cel mai interesant proiect, de către cei prezenţi în sală. Într-adevăr pare genul de iniţiativă care dacă este pusă în practică, corect, ajunge să fie un catalizator pentru economia întregii regiuni, dacă nu chiar naţional, având în vedere că proiectele plecate similar: ex – Dacia şi Ford însumează afaceri de 6 miliarde de euro anual, iar dacă adăgăm şi firmele de componente de pe lângă acestea cifrele se ridică la peste 12 miliarde euro/an. Par cifre fabuloase, aproape ireale pentru un om de rând, dar în realitate, când trebuie să ne referim la proiecte viabile pentru România, trebuie să ne gândim la proiecte de o asemenea anvergură, mai ales că mai este loc şi pentru mai bine.

Este loc de mai bine pentru că ţara încă duce lipsă de locuride muncă, deci există încă o categorie de cetăţeni care stau acasă desi ar putea să lucreze într-o astfel de companie, unde salariile medii nete sunt în jurul a 3000 de lei lunar, mult peste ceea ce oferă multe alte job-uri.

Zic în continuare că avem forţă de muncă suficient calificată şi o infrastructură acceptabilă (rămasă de la vechiul regim, infrastructura vechilor colosi industriali, care nu au apucat să fie casaţi integral), deşi mulţi antreprenori se plâng de lipsa forţei de calificate. Ea există, dar nu suficientă în zonele în care au mai apărut investiţii, ci în zonele sărace.

Aici încep să se ridice două semne de întrebare:

-          De ce acolo unde există investitori nu este forţă de muncă suficientă (ex judeţul Argeş – al III-lea după Bucureşti şi Ilfov, raportat la PIB)?

-          De ce nu există investitori acolo unde este forţă de muncă suficientă?

Păi răspunsul este simplu la ambele întrebări, după părerea mea. La prima întrebare aş răspunde aşa: pentru  că nu mai există şcoli profesionale, care să şcolească tehnicieni în meseriile căutate, cu alte cuvinte sistemul de învăţământ este în discordanţă cu piaţa muncii.

La cea de a doua aş răspunde: din cauza corupţiei. Aceasta este principala piedică în calea investiţiilor majore la nivel local şi chiar medii. Acest lucru nu îl spun doar eu, ci o afirmă întreg mediul de afaceri din România.

Am putea să ne întrebăm foarte simplu: cum toate investiţiile, alea care au existat, s-au polarizat în vestul ţării (Sibiu, Cluj, Timişoara) şi zona Bucureştiului, iar zonele cu ceva tradiţie, au rămas în paragină? În cazul capitalei am putea înţelege cauzele, dar în cazul marilor oraşe din Transilvania, lucrurile au stat puţin altfel. Acolo oamenii au înţeles că trebuie să ia decizii şi să creeze facilităţi investitorilor. Şi asta au şi făcut. Poate nici acolo autorităţile nu au fost îngeraşi, dar măcar au mişcat ceva.

În celelate zone autorităţile s-au preocupat să aloce banii de investiţii, către biserici, aducere de moaşte în aşteptarea unei distincţii. Este cazul unui prea-nefericit politruc, care deşi nu a făcut nimic pentru cetăţenii de rând, ceva palpabil d.p.d.v. social şi economic, a fost decorat de Prea-nefericitul Patriarh, pentru ceea ce nu a făcut, aici aveţi dovada.

 În rest......... Dumnezeu cu mila, nu facem altceva decât să aşteptăm să vină raclele cu moaşte şi să ne închinăm şi să aşteptăm o minune, dar ea trece neobservată pe lângă noi, care rămânem în continuare orbi şi goi, în aşteptarea izbăviri.

Genocidul Economic al României

Şi pentru că tot ne plac nouă subiectele legate de economie şi astăzi voi face o scurtă recapitulare a măsurilor economice înfăptuite de către Guvernul de Inapţi al României.

O primă astfel de măsură este legată de recenta rectificare bugetară, care taie masiv din banii de investiţii (mai ales cele de infrastructură), care aduc plus-valoare economiei naţionale şi zeci de mii de locuri de muncă; şi se alocă fonduri consistente primăriilor şi consiliilor judeţene (adică ştabilor locali), care să plătească datorii, salarii etc. dar care în realitate reprezintă pomeni electorale care să îi stimuleze pe grofii din teritoriu să se implice activ în campania electorală.

Mulţi ar putea spune că e normal, că astfel de măsuri au fost luate de 24 de ani, în prag de campanii electorale. Dar de data aceasta fenomenul a luat o amploare colosală, mai ales dacă facem o analiză a anilor de după 2000. În primul rând nu se tăiau toţi banii de investiţii, iar România nu se afla iarăşi în recensiune, fie ea şi tehnică (în prezent primeşte statutul de tehnic, iar din octombrie va avea denumirea de recensiune economică pură).

Ceea ce nu pot eu să înţeleg, de ce după ce s-a bagat O NOUĂ TAXĂ pentru construcţia de autostrăzi, până în prezent nu s-a construit niciun km nou. Şi cel mai probabil nici nu se vor mai construi prea mulţi de acum înainte, pentru că recent, Ministrul de la Drumuri a anunţat Masterplanul Naţional de Infrastructură, care paradoxal sau nu, nu cuprinde nici pe departe kilometrii de autostradă promişi până curând şi a anunţat Că Construcţia de autostrăzi nu mai este o prioritate pentru România.

Păi cum facem Nene, imi pui ÎNCĂ O TAXĂ pentru drumuri, iar după îmi zici că nu le vei construi?!? Păi atunci zic: VREM BANII ÎNAPOI! 

           Evident că nu vom mai vedea niciun cent din TAXA DE ŞMECHER aplicată românilor, pentru că se va găsi ce să se facă cu acei bani, cel mai probabil se va umple golul din buget, lăsat după prăduirea din preajma campaniei.

În Constituţia României scrie la ARTICOLUL 56
(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

Cu alte cuvinte Constituţia este încălcată grav de către acest Guvern.

Deşi se pun o serie de taxe, doar populaţiei şi firmelor româneşti (IMM-urilor în special), nu se reuşeşte să se strângă suficienţi bani la buget pentru a face ceva benefic în această ţară.

Recent au început şi micii antreprenori locali să vocifereze vehement la adresa politrucilor, din cauza numeroaselor taxe pe care trebuie să le achite, fără a beneficia de facilităţi – infrastructură, legislaţie clară, sistem de sănătate şi de învăţământ eficiente etc;  picătura care a umplut paharul  este aşa –numita Taxă pe Stâlp, care practic a blocat investiţiile în infrastructură (de către mediul privat) şi a sufocat companiile care deţin astfel de construcţii speciale. După ce tu ca stat tai banii de la investiţii, acum îi omori şi pe privaţii care creează infrastructură pentru diverse – electricitate, conducte de apă/gaz/canalizare, apeducte etc. Iar la toate aceste proteste adresate de către antreprenori, politrucii tac, se prefac  că lucrează şi că nu ştiu nimic.

La toate acestea se mai adaugă şi accizele de la benzină, alcool, tutun. Toate statele occidentale au astfel de sisteme de colectare a banilor la buget. Cu o singură menţiune – se cunosc din timp formulele de calcul ale acestor accize, iar cetăţeanul de rând ştie cu un an înainte ce taxe urmează să plătească.

La noi însă, deşi există o lege organică, ce prevede ca formulele de calcul ale accizelor să fie anunţate cu CEL PUŢIN 6 LUNI ÎNAINTE, şi evident această lege a fost încălcată de N-ori, iar în prezent încă nu se cunoaşte această formulă pentru anul 2015, deşi au mai rămas mai puţin de 3 luni până a 1 ianuarie, atunci când ar trebui să intre în vigoare noile formule de taxare.

Ce este interesant însă, că exista un istoric interesant al acestor accize şi anume că, ele au fost în permanenţă modificate astfel încât cetăţeanul român SĂ FIE JEFUIT. O trecere în revistă a evenimentelor ce au marcat acest sistem de accizare la făcut Moise Guran pe blogg-ul personal şi nu o mai reiau şi pe acest blogg.

O ţară fără infrastructură este moartă economic, iar o ţară moartă economic este uşor de cumpărat – LA BUCATĂ-

O altă aberaţie a sistemului de taxare românesc este şi LIPSA IMPOZITĂRII AVERILOR ŞI AFACERILOR BISERICII. Păi dacă în ţara asta se impozitează cetăţeanul pentru absolut orice, deşi nu primeşte nimic înapoi, de ce Biserica este scutită de taxe? Aceasta este o întrebare pe care va trebui să o dezvoltăm într-un alt articol.

Deşi m-am arătat de multe ori PRO în ceea ce priveşte TAXAREA BISERICII şi observ că din ce în ce mai mulţi cetăţeni susţin acest lucru, încă nu se acţionează în această privinţă, iar unul dintre vice-premieri a declarat: nu cunosc ca Biserica să aibă afaceri. După ce că îşi bat joc de noi prin taxarea a orice mişcă, mai face şi pe proştii. Cifra de afaceri a BOR este de sute de milioane (declarat – în realitate fiind mult mai mare). Cum de la astfel de afacerişti nu se percep taxe? Şi mai facem şi pe proştii.

Oricum ar fi, eu îi dau dreptate totală tipului astuia, care spune ce are pe suflet, sincer şi necenzurat J

Economia României făcută ţăndări

      V-aţi întrebat vreodată de ce tot auzim pe la buletinele de ştiri: nu se face cutare investiţie, pentru că nu sunt bani; nu avem şcoli dotate sau măcar cu wc normal, nu în fundul curţii – pentru că nu avem bani de investiţii?

      Personal mi-am oferit un răspuns: se încearcă să se ascundă incompetenţa politrucilor, iar argumentele o să încerc să le concentrez mai departe în articol. Dar până atunci să încercăm să ne răspundem şi la o altă întrebare: noi restul, ce facem, de ce stăm cu mâinile în sân???

     Despre mecanismele inginereşti financiare la care se apelează în prag de campanie electorală, pentru că trebuie să ţinem cont şi de acest aspect (deşi nu vreau să transform acest blogg, într-unul politic, dar nu putem omite anumite aspecte care ne afectează pe fiecare în parte), s-a mai tot vorbit, cum apar anumite taxe peste noapte – pentru că nu sunt bani, iar tot peste noapte aceleaşi taxe se reduc – ca să ne arate ei nouă, cât de mult ne iubesc şi  ne vor binele. Dar în schimb nu văd reacţii, absolut deloc, în care să se ridice măcar întrebări de genu: de ce aţi mai pus încă o taxă sau de ce nu a fost impusă la un anumit nivel de la început??       Un astfel de exemplu este şi ceea ce se numeşte Taxa pe stâlp, apărută peste noapte, fără să fie consultat mediul de afaceri (principalul sector atins de această porcărie de taxă), care a fost scăzută de la 1,5 la 1% şi anunţată  ca un eveniment major, această scădere.

    S-a mers pe principiul golănesc: ia dă încoa' 100 de lei, ca taxă de şmecher, după care la o lună şmecherul îţi zice *pentru că îmi pasă de tine şi pentru că te iubesc îmi dai doar 50 de lei* tot taxă de şmecher bine-înteles. Iar noi stăm şi ne uităm contemplativi la tembelizor care ne seduce şi ne paralizează în acelaşi timp.

    Într-un articol postat de către Moise Guran, se menţiona foarte clar care sunt consecinţele noilor rectificări bugetare în prag de campanie electorală. În primul rând s-au făcut tăieri drastice de la investiţii, mai exact din banii destinaţi co-finanţarii proiectelor de infrastructură, acolo unde puteau veni şi câteva miliarde de euro din partea Uniunii Europene. Cu alte cuvinte nu s-au adus bani europeni şi nu s-au creat locuri de muncă pentru ca banii să se ducă în teritoriu la primarii care urmează să se implice masiv în campania electorală. Banii respectivi se vor regăsi în mare parte în pomenile electorale. Ca să traduc pentru cei mai puţin cunoscători: ţi se va da un kg de ulei sau de zahăr, o găleată şi o ţuică, după care vei fi prădat până la ultimul cent, pentru că, nu-i aşa, trebuie reîntregit bugetul.

    Prin această inginerie financiară, bugetul de stat a fost prădat de 6 miliarde de euro (2 miliarde euro care se duc către primari + aproximativ 4 miliarde euro din fondurile europene care nu mai intră în ţară) şi peste 20.000 de locuri de muncă dispărute în urma sistării lucrărilor de infrastructură şi investiţii. În realitate impactul pe buget este unul infinit mai mare şi cu repercursiuni pe termen lung.

    La toate acestea se mai adaugă şi faptul că reacţia politrucilor la problemele reale ale economiei este sublimă şi lipseşte cu desăvârşire. 
    Nu sunt luate măsuri pentru corelarea programelor de studiu din licee şi facultăţi cu cererea de forţă de muncă. Prin simpla dispariţie a şcolilor profesionale a apărut în piaţă un deficit de forţă de muncă de peste 200.000 de muncitori. În prezent există un număr mare de antreprenori care se plâng că nu-şi pot dezvolta afacerile din pricina lipsei forţei de muncă specializate în meserii ca: sudori, electricieni, matriţeri etc.

    Venirea crizei în România a dus la dispariţia a peste 640.000 de locuride muncă cu impact în economie de peste 10 miliarde de euro. Aceste efecte perverse ale unei crize globale ce ne-a afectat şi pe noi, nu au fost combătute cu nicio altă măsură economică viabilă, ci doar cu unele care au accentuat efectele negative.

    Pierderea acestor locuri de muncă şi nerecuperarea lor în timp util s-a transformat într-o veritabilă bombă cu ceas, care va exploda în următoarea perioadă şi ale cărei efecte se vor vedea în plan economic, dar mai ales social, prin migrarea masivă a locuritorilor către occident, către centrele urbane mai dezvoltate sau, ce este cel mai rău, către sate acolo unde nu vor mai munci şi vor îngroşa rândurile asistaţilor sociali. Cu alte   cuvinte avem o depopulare masivă a oraşelor mici de provincie şi chiar a unor regiuni întregi, cum este cazul Olteniei şi Moldovei.

    Dacă ne raportăm la aceste două regiuni constatăm o accentuată discrepanţă economică în raport cu Bucureştiul şi Transilvania.

    Revenind la întrebarea de început: ce facem noi ceilalţi, adică cei care formăm poporul??? Răspunsul meu este foarte clar: suntem complicii politrucilor cu menţiunea că doar noi suntem cei care suferă, dar asta nu ne face mai puţin vinovaţi. Vinovăţia noastră constă în simplul fapt că suntem lipsiţi de reacţie şi ne complacem în mocirlă. Cel care închide ochii când vede o crimă, nu este mai puţin vinovat decât cel care a săvârşit-o.

    Avem datoria morală faţă de cei ce vor venii pe lumea asta după noi, să le oferim un mediu mai bun, dar vor sfârşii prin a ne condamna pentru lipsa de reacţie, atunci când poate se mai putea face ceva.

Europa - Între secesiune şi criza a valorilor

De ceva vreme observăm cum apar tot felul de ştiri care prezintă o serie de mişcări identitare în toată Europa, atât în interiorul Uniunii Europene, cât şi în zonele spaţiului ex-sovietic.

Într-adevăr la nivelul întregii Europe există o adevărată criză identitară, ce se manifestă sub diferite forme care duc ăn cele din urmă la tendinţe secesioniste. Însă aceste mişcări de natură identitară au cauze oarecum diferite în estul Europei, decât zona Uniunii. În ceea ce priveşte spaţiul ex-sovietic situaţia actuală pleacă de la faptul că după destrămarea URSS diferite regiuni au ajuns să fie administrate de către state care, de-a lungul istoriei, au avut mai multe lucruri divergente decât cele care să le apropie. Este vorba îm primul rând de aşa-zisele conflicte îngheţate din jurul Mării Negre, care au început să fie din ce în ce mai vizibile odată cu conflictul din Ucraina. Dar despre situaţia acestor regiuni autonome cu tendinţe secesioniste din zona est-europeană voi vorbi mai pe larg în articole ulterioare.

Voi încerca să prezint, pe scurt, cum stau lucrurile în ceea ce priveşte regiunile cu o autonomie sporită sau care doresc acest lucru şi care acum doresc independenţa.

Cunoaştem cu toţii, cel puţin din ultimele evenimente prezentate la mai toate buletinele de ştiri, situaţia din câteva zone ale Europei unde au început să escaladeze o serie de mişcări identitare cu aspecte secesioniste. Astfel de exemple avem în Spania cu regiunile – Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa – Corsica şi Bretania, Regatul Unit cu Scoţia, Italia cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Belgia cu problemele dintre Valonia şi Flandra.

Deşi par a se afla în colţuri diferite ale continentului, aceste mişcări identitare au în comun câteva aspecte, pe care le voi prezenta în continuare.

Majoritatea regiunilor ce se doresc independente au în general o situaţie economică bună şi chiar foarte bună, comparativ cu celelalte regiuni ale statelor de care doresc să se desprindă. Acest lucru se datorează resurselor naturale extrem de bogate, industrializării dezvoltate sau a eficienţei muncii.

Din pricina acestei situaţii, a unei economii mai prolifice, se nasc aceste mişcări identitare. Majoritatea locuitorilor acestor regiuni doresc o independenţă totală faţă de statul central pentru a reuşi să păstreze resursele economice la nivel local, fără să le mai trimită la centru, care să le împartă mai apoi şi cu regiunile mai puţin eficente economic. Raţionamentul pare logic până într-un punct, de ce aş dori eu să îi dau din ceea ce muncesc eu şi celui care nu produce la fel de mult.

În majoritatea acestor situaţii se marşează pe următorul considerent: un viitor mai prosper în afara statului central. Se merge pe ideea că dacă s-ar desprinde total de centru, resursele nu ar mai fi dispersate ci ar rămâne la nivel regional, stimulând si mai mult economia. Aceste mit pare să funcţioneze în continuare, în ciuda faptului că nu există garanţii totale că acest lucru s-ar putea întâmpla.  Faptul că încă se merge pe astfel de argumente, pentru obţinerea independenţei, se datorează în primul rând lipsei unor politicieni puternici, reali, care să stimuleze masele pentru o cauză sau alta – a lipsei de repere reale (asupra acestui aspect voi reveni într-un subpunct următor).

Spun că este un MIT, acela al unei vieţi mai bune în urma obţinerii independenţei, pentru că omite din analiză principalul factor care a dus la crearea statului central de care aparţin (unele dintre aceste teritorii au fost cucerite militar, dar formarea statului central a avut alte fundamente), şi anume SIGURANŢA.  

Un stat mic, dar bogat este vulnerabil şi va fi mereu ţinta unora mai puţin bogate care vor dori să beneficieze şi ele de pe urma acestor resurse. Aceste lucruri s-au tot întâmplat de-a lungul istoriei omenirii, chiar dacă au avut diferite pretexte, la bază au stat tot cele pur economice.

Cunoaşteţi cumva vreun stat puternic, bogat care a dus un razboi de cucerire cu unul sărac, atât în resurse cât şi economic? Personal nu cunosc un astfel de exemplu.

Ei bine, tocmai astfel de argumente ar trebui să stea la baza aplanării tendinţelor secesioniste. Regiunile bogate se pot apăra de atacuri de cucerire tocmai prin existenţa lor cu zone mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a părea mai mari şi mai puternice. În fapt nu doar par, ci chiar sunt puternice, în primul rând pot controla, economic, resurse umane mult mai importante decât dacă ar fi singure. În fapt acest lucru se întâmplă peste tot în natură, când un animal este atacat de un prădător, prada se va putea apăra prin a părea mai mare decât este descurajând astfel un atac care l-ar nimicii. Ca să dăm şi exemple: peştele balon când este atacat înghite multă apă şi astfel devine mult mai voluminos şi imposibil de înghiţit de către prădător.

Ca să dăm şi un alt exemplu, mult mai edificator, pentru a înţelege mult mai bine acest aspect expus mai sus, să analizăm situaţia Kuweit-ului la începutul anilor 90. Un stat mic, extrem de bogat în resurse de hidrocarburi, dezvoltat economic care a fost atacat de către un vecin mai mare, Iraq, dar care nu era foarte dezvoltat. Deznodământul micului stat era altul dacă nu era sprijinit de către USA, un aliat mult mai mare. Alianţa făcută nu a fost fără implicaţii economice.

Cu alte cuvinte: nu te poţi dezvolta ca ţară şi să rămâi la acest nivel, dacă eşti un stat mic – atât geografic, cât şi ca număr al populaţiei. Succesul acestor state mici este unul de conjunctură, neputând păstra această situaţie de fapt, fără a intra în alianţe (cel puţin) cu parteneri statali mult mai mari.

De foarte multe ori, cei care conduc aceste regiuni, omit să prezinte lucrurile astfel, ci preferă doar discursuri populiste, în care le prezintă cetăţenilor doar argumente sterile şi marşează pe argumente insuficiente, ascunzând contra-argumentele sau argumentele împotriva autonomiei.

De ce fac acest lucru? Răspunsul este simplu. Ei, conducătorii de regiuni, ar fi principalii beneficiari ai obţinerii independenţei respectivelor regiuni, pentru simplul fapt că ei ar gestiona toate resursele noului stat.

În cele mai multe cazuri, aceste regiuni cu puternice tendinţe secesioniste, au în cadrul statelor de care aparţin o autonomie sporită, ei îşi gestionează mare parte din resurse, ei îşi coodonează politicile publice în ceea ce priveşte locurile de muncă, obiectivele prioritare de investiţii etc.

Şi totuşi, ce-i face să-şi dorească mai multă autonomie-independenţă?

În primul rând, pentru majoritatea politicienilor, liderilor regionali puterea centrală este un Bau-Bau pe care-l prezintă drept Ţap Ispăşitor pentru a ascunde incompetenţele crase din administraţiile locale, dar şi pentru a ascunde lipsa de măsuri reale care să stimuleze economia sau care să rezolve diferitele probleme de la nivelul societăţii.

Pentru a înţelege mai mult acest lucru, ar trebui să ne uităm la cum reacţionează conducătorii statelor faţă de politicile impuse de la Bruxelles, pe care le prezintă drept principala piedică împotriva reformelor pe care doresc să le pună în aplicare, fără a prezenta concret acele reforme. Cu alte cuvinte, maniera în care dai vina pe alţii pentru a-ţi ascunde lipsa de activitate reală nu reprezintă în fapt decât praf în ochii cetăţeanului, pentru a nu putea vedea corupţia, furtul din banul public şi lipsa de soluţii reale de reformă.

Evident, există şi unele argumente REALE, care să susţină o formă mai ridicată de autonomie regională, în vederea unei dezvoltări socio-economice sustenabile. Nu poţi avea pretenţia ca de la centru, în cazul nostru – de la Bucureşti, să şti ce se intâmplă la periferie, în cazul nostru la Sighet, de ce au nevoie cei de acolo şi cand au nevoie. Pentru a rezolva acest lucru este nevoie de o descentralizare, de un transfer de putere către autorităţile locale, pentru a putea să intervină cu măsuri reale şi specifice.

Însă, pentru a putea evita situaţii neplăcute, trebuie ca anumite politici, de MACRO (politici de reper), să poată fi luate şi impuse de către centru, Bucureşti sau Bruxelles. Aceste politici sunt necesare sau mai corect spus imperios necesare, pentru a putea fi siguri că nu apar discrepanţe majore între politicile luate în diferite regiuni şi pentru a se putea crea o unitate mult mai mare, care să se poată mobiliza eficient, în timp util în caz de necesitate majoră.

Argumente istorico-culturale

Aceste argumente sunt invocate de foarte multe ori, de către cei care susţin diferite forme de independenţă faţă de puterea centrală, încercând să creeze sau să re-creeze o identitate diferită a regiunii în contextul statului central, pentru a adânci discrepanţele dintre regiuni, creând astfel o prăpastie de netrecut între acestea. Cu alte cuvinte am putea spune: că se încearcă să se rupă un teritoriu, cu tot cu resursele de care dispune, pentru a putea fi condusă de către grupuri de interese diferite de cele de la centru.

Analizând puţin acest aspect ne putem da seama mult mai repede, că aceste argumente legate de istoricul diferit al zonei faţă de celelalte, de specificitatea culturală diferită, nu sunt decât perdele de fum pentru a ascunde adevăratele  interese – cele economice.

Ca să concluzionăm, putem spune că adevărata cauză, care stă la baza numeroaselor mişcări secesioniste şi crizei economice este una a reperelor, a valorilor şi a liderilor capabili care să le impună la nivel social.

O societate care nu are un liant legat de valori şi repere se transformă în populaţie, care va fi incapabilă să vadă aspectele ce o aseamnă şi care va fi astfel extrem de vulnerabilă în faţă agenţilor externi – fie că este vorba de  dezastre naturale, molimi, războaie; fiind astfel incapabilă să evolueze.