EUROPA ÎNTRE CRIZĂ ȘI INVAZII - partea a doua

Nu știu cât de clar am fost în postarea precedentă și cât de mult ați înțeles de ce nu sunt de acord cu venirea în România și în Europa a imigranților din țările arabe, dar o să mai încerc odată să vă conving, sper ca de data aceasta cu mult mai multe argumente.

Vorbeam inițial despre ceea ce ne este prezentat la TV – mase de oameni care încearcă cu disperare să ajungă în Occident, în speranța că aici vor găsi o lume mai bună. În primul rând presa, atât cea internațională, cât și cea din România, caută să distorsioneze realitatea în speranța că vor găsi subiectul care să incite, să sensibilizeze cetățeanul de rând și să-l determine pe acesta să stea lipit de TV, ziar sau laptop și să înghită pe nemestecate știrile. Nu știu dacă cineva are de câștigat pe alte paliere de pe urma acestor știri distorsionate și nici nu vreau să dezbatem pe marginea acestui subiect. Tot ceea ce doresc, este să încerc să vă arăt că lucrurile nu stau nici pe departe așa cum sunt prezentate în media – oameni cu copii, oameni disperați să fuga din calea teroriștilor din zonele lor.

Poate aceste lucruri ar părea credibile dacă printre imaginile prezentate cu copii murdari care iau față de milogi (ca să ne sensibilizeze), nu s-ar strecura și imagini cu adulți în toată regula, în deplinătatea forțelor fizice, care stau cu tablete și smartphon-uri în mână. Mai mult, unii susțin că au plătit sume imense ca să ajungă în Europa, s-au vehiculat sume cuprinse între 10.000 și 40.000 de euro de persoană. Această informație a fost prezentată inițial ca să ne sensibilizeze și să ne determine să-i acceptăm pe imigranți. Un singur detaliu le-a scăpat – nu toate țările Uniunii Europene sunt foarte bogate, între există și țări mult mai sărace cum este cazul României și Bulgariei, unde majoritatea populației nu are habar cum arată 10.000 de euro, darămite 40.000. Păi atunci îmi pun firesc întrebarea – DE UNDE AU NIȘTE AMĂRÂȚI DIN BANGLADESH SAU SIRIA ATÂȚIA BANI, CÂND ÎN UNELE DINTRE ACESTE ȚĂRI OAMENII TRĂIESC CU 5 DOLARI PE LUNĂ (este cazul Bangladesh-ului sau  Afganistanului)???

Poate mulți ar răspunde că – bine domne, dar or fi avut și ei o casă, un cățel, o capră, pe care le-au vândut. Bun. Să luăm în calcul această variantă. Dar totuși aceste sume par imense, eu dacă ar fi să vând acum apartamentul cu 3 camere în care stau în Craiova, pisica și peștii de acvariu, nu cred că strâng 40.000 de euro. Păi atunci, de unde dracului au aia atâția bani??? Cât de mult să fi muncit aia din Afganistan, cât de mult au răbdat de foame, ei și familia lor, ca să-și permită smartphone (eu cu salariu peste medie în România, nu am așa ceva) și să mai și strângă 40.000 de euro. Este extrem de ciudat!

Lucrurile stau în felul următor: toți acești imigranți provin din zonele controlate de către ISIS (cel puțin oficial), sunt musulmani, majoritatea vorbesc extrem de bine franceza și engleza (cu accent), au bani, chiar foarte mulți.

Dacă sunt om cu capul pe umeri și am capacitatea să-mi pun și niște întrebări logice, caut niște răspunsuri și nu iau pe nemestecate toate informațiile din presă și nu dau apă la șoricei când îi văd la TV pe ăștia care invadează Europa și nu fac scandal (fie și pe feisbuc) că de ce nu îi lăsă anumite țări, gen Ungaria, să intre pe săracii oameni, că europenii au o obligație morală, de creștini să-i ajutăm pe acei sărmani. Păi, în primul rând ăia nu sunt sărmani, sunt mai bogați ca mine – eu n-am 40.000 de euro cash și nici smartphone de ultimă generație.

Pentru ăștia care încă îi vor pe acești refugiați pe teritoriul țării lor, fără să ia în calcul argumentele celor ca mine, care încearcă să vadă lucrurile puțin, doar puțin mai altfel și nu care nu înghit tot ce li se aruncă în față, cei care se numesc creștini, dar nu iau în calcul faptul că pentru mulți acești musulmani creștinii sunt considerați dușmanii poporului și credinței lor – le spun un singur lucru: luați-i voi acasă și să nu-i lăsați pe stradă, pentru că există riscul ca majoritatea dintre cei veniți în primele valuri de imigranți să fie extremiști, să fi plecat din Europa să lupte pentru ISIS, care acum se întorc (după ce au fost instruiți în tabere de antrenament speciale) pregătiți să săvârșească atentate, să arunce oameni nevinovați (creștini, musulmani, chinezi) în aer, doar pentru că vor să găsească în Rai 70 de virgine, (vreau să subliniez un lucru – nu denigrez religia musulmană și nu cred că aceasta este problema acum, ci analfabetismul generalizat și extremismul religios – care n-au legătură cu religia islamică, în esența ei).

Personal, pot spune cu tărie, că mă opun și asta voi face în continuare, venirii valurilor de imigranți în Europa, din motive pe care le-am enumerat în acest articol și în cel precedent și nu consider că UE și România sunt datoare și obligate să-i primească pe aceștia. Ce ne-am face dacă în anii următori chiar ne vom trezi la granițe cu adevărații refugiați, care nu mai sunt sute de mii, ci milioane? Îi vom primii pe toți? Le vom acorda ajutor social și îi vom întreține din banii noștri ca să stea departe de haosul pe care tot ei l-au creat?

Toată această situație din Europa este cauzată de criza sistemului de valori, de lipsa liderilor adevărați capabili să-și asume riscuri și să ne spună clar care sunt riscurile unei astfel de invazii și care să fie capabili să ia decizii prompte și să respecte legile pe care tot ei le-au creat. Legea europeană prevede ca orice imigrant ilegal ajuns pe teritoriul unui stat membru, să fie întors din drum, până pe teritoriul statului nemembru UE de unde a intrat. De ce nu se respectă aceste legi? Unde sunt ăia care ne dădeau nou lecții că nu suntem capabili să intrăm în Shengen, că nu suntem capabili să ne apărăm granițele, de ce nu mai ies să ne spună ce fac acum, cum acționează la repararea situației?

Evident că tac, în criză ei stau la cutie, nu vor să riște să nu mai prindă un nou mandat și să le fie luat cașcavalul de la bot. Europa colcăie în prezent de corupție și de politruci care au numai de câștigat de pe urma acestor crize (câștiguri materializate prin funcții și bani de la stat), în prezent și-au făcut apariția tot felul de extremiști care susțin dezmembrarea UE care câștigă capital electoral de pe urma discursurilor xenofobe și alții, politruci de doi bani, care câștigă cu mesaje pentru drepturile minorităților și care sunt votați de imigranții cu drept de vot. Europa nu are cum să evolueze într-un astfel de context, cum o serie de minorități care cer drepturi suplimentare, veșnic nemulțumiți, cu asistați social (număr record la nivelul Uniunii) și cu măsuri populiste și/sau xenofobe. Ni se sustrage atenția de la problemele reale – lipsa locurilor de muncă, șomajul record, lipsa unor viziuni concrete de ieșire din criză.

Pe final vă recomand un articol – care vine oarecum în susținerea celor afirmate de mine mai sus, articolul îl găsiți aici.

Sper că unii dintre voi să caute articole sau să se informeze mai bine pe tema valurilor de imigranți și să nu mai ia de-a gata orice li se servește, căutați informații, analizați ți procesați – este cea mai bună soluție!

  (aceștia sunt imigranți care au trăit cu 5 dolari pe lună în țările lor)

Europa - Între secesiune şi criza a valorilor

De ceva vreme observăm cum apar tot felul de ştiri care prezintă o serie de mişcări identitare în toată Europa, atât în interiorul Uniunii Europene, cât şi în zonele spaţiului ex-sovietic.

Într-adevăr la nivelul întregii Europe există o adevărată criză identitară, ce se manifestă sub diferite forme care duc ăn cele din urmă la tendinţe secesioniste. Însă aceste mişcări de natură identitară au cauze oarecum diferite în estul Europei, decât zona Uniunii. În ceea ce priveşte spaţiul ex-sovietic situaţia actuală pleacă de la faptul că după destrămarea URSS diferite regiuni au ajuns să fie administrate de către state care, de-a lungul istoriei, au avut mai multe lucruri divergente decât cele care să le apropie. Este vorba îm primul rând de aşa-zisele conflicte îngheţate din jurul Mării Negre, care au început să fie din ce în ce mai vizibile odată cu conflictul din Ucraina. Dar despre situaţia acestor regiuni autonome cu tendinţe secesioniste din zona est-europeană voi vorbi mai pe larg în articole ulterioare.

Voi încerca să prezint, pe scurt, cum stau lucrurile în ceea ce priveşte regiunile cu o autonomie sporită sau care doresc acest lucru şi care acum doresc independenţa.

Cunoaştem cu toţii, cel puţin din ultimele evenimente prezentate la mai toate buletinele de ştiri, situaţia din câteva zone ale Europei unde au început să escaladeze o serie de mişcări identitare cu aspecte secesioniste. Astfel de exemple avem în Spania cu regiunile – Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa – Corsica şi Bretania, Regatul Unit cu Scoţia, Italia cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Belgia cu problemele dintre Valonia şi Flandra.

Deşi par a se afla în colţuri diferite ale continentului, aceste mişcări identitare au în comun câteva aspecte, pe care le voi prezenta în continuare.

Majoritatea regiunilor ce se doresc independente au în general o situaţie economică bună şi chiar foarte bună, comparativ cu celelalte regiuni ale statelor de care doresc să se desprindă. Acest lucru se datorează resurselor naturale extrem de bogate, industrializării dezvoltate sau a eficienţei muncii.

Din pricina acestei situaţii, a unei economii mai prolifice, se nasc aceste mişcări identitare. Majoritatea locuitorilor acestor regiuni doresc o independenţă totală faţă de statul central pentru a reuşi să păstreze resursele economice la nivel local, fără să le mai trimită la centru, care să le împartă mai apoi şi cu regiunile mai puţin eficente economic. Raţionamentul pare logic până într-un punct, de ce aş dori eu să îi dau din ceea ce muncesc eu şi celui care nu produce la fel de mult.

În majoritatea acestor situaţii se marşează pe următorul considerent: un viitor mai prosper în afara statului central. Se merge pe ideea că dacă s-ar desprinde total de centru, resursele nu ar mai fi dispersate ci ar rămâne la nivel regional, stimulând si mai mult economia. Aceste mit pare să funcţioneze în continuare, în ciuda faptului că nu există garanţii totale că acest lucru s-ar putea întâmpla.  Faptul că încă se merge pe astfel de argumente, pentru obţinerea independenţei, se datorează în primul rând lipsei unor politicieni puternici, reali, care să stimuleze masele pentru o cauză sau alta – a lipsei de repere reale (asupra acestui aspect voi reveni într-un subpunct următor).

Spun că este un MIT, acela al unei vieţi mai bune în urma obţinerii independenţei, pentru că omite din analiză principalul factor care a dus la crearea statului central de care aparţin (unele dintre aceste teritorii au fost cucerite militar, dar formarea statului central a avut alte fundamente), şi anume SIGURANŢA.  

Un stat mic, dar bogat este vulnerabil şi va fi mereu ţinta unora mai puţin bogate care vor dori să beneficieze şi ele de pe urma acestor resurse. Aceste lucruri s-au tot întâmplat de-a lungul istoriei omenirii, chiar dacă au avut diferite pretexte, la bază au stat tot cele pur economice.

Cunoaşteţi cumva vreun stat puternic, bogat care a dus un razboi de cucerire cu unul sărac, atât în resurse cât şi economic? Personal nu cunosc un astfel de exemplu.

Ei bine, tocmai astfel de argumente ar trebui să stea la baza aplanării tendinţelor secesioniste. Regiunile bogate se pot apăra de atacuri de cucerire tocmai prin existenţa lor cu zone mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a părea mai mari şi mai puternice. În fapt nu doar par, ci chiar sunt puternice, în primul rând pot controla, economic, resurse umane mult mai importante decât dacă ar fi singure. În fapt acest lucru se întâmplă peste tot în natură, când un animal este atacat de un prădător, prada se va putea apăra prin a părea mai mare decât este descurajând astfel un atac care l-ar nimicii. Ca să dăm şi exemple: peştele balon când este atacat înghite multă apă şi astfel devine mult mai voluminos şi imposibil de înghiţit de către prădător.

Ca să dăm şi un alt exemplu, mult mai edificator, pentru a înţelege mult mai bine acest aspect expus mai sus, să analizăm situaţia Kuweit-ului la începutul anilor 90. Un stat mic, extrem de bogat în resurse de hidrocarburi, dezvoltat economic care a fost atacat de către un vecin mai mare, Iraq, dar care nu era foarte dezvoltat. Deznodământul micului stat era altul dacă nu era sprijinit de către USA, un aliat mult mai mare. Alianţa făcută nu a fost fără implicaţii economice.

Cu alte cuvinte: nu te poţi dezvolta ca ţară şi să rămâi la acest nivel, dacă eşti un stat mic – atât geografic, cât şi ca număr al populaţiei. Succesul acestor state mici este unul de conjunctură, neputând păstra această situaţie de fapt, fără a intra în alianţe (cel puţin) cu parteneri statali mult mai mari.

De foarte multe ori, cei care conduc aceste regiuni, omit să prezinte lucrurile astfel, ci preferă doar discursuri populiste, în care le prezintă cetăţenilor doar argumente sterile şi marşează pe argumente insuficiente, ascunzând contra-argumentele sau argumentele împotriva autonomiei.

De ce fac acest lucru? Răspunsul este simplu. Ei, conducătorii de regiuni, ar fi principalii beneficiari ai obţinerii independenţei respectivelor regiuni, pentru simplul fapt că ei ar gestiona toate resursele noului stat.

În cele mai multe cazuri, aceste regiuni cu puternice tendinţe secesioniste, au în cadrul statelor de care aparţin o autonomie sporită, ei îşi gestionează mare parte din resurse, ei îşi coodonează politicile publice în ceea ce priveşte locurile de muncă, obiectivele prioritare de investiţii etc.

Şi totuşi, ce-i face să-şi dorească mai multă autonomie-independenţă?

În primul rând, pentru majoritatea politicienilor, liderilor regionali puterea centrală este un Bau-Bau pe care-l prezintă drept Ţap Ispăşitor pentru a ascunde incompetenţele crase din administraţiile locale, dar şi pentru a ascunde lipsa de măsuri reale care să stimuleze economia sau care să rezolve diferitele probleme de la nivelul societăţii.

Pentru a înţelege mai mult acest lucru, ar trebui să ne uităm la cum reacţionează conducătorii statelor faţă de politicile impuse de la Bruxelles, pe care le prezintă drept principala piedică împotriva reformelor pe care doresc să le pună în aplicare, fără a prezenta concret acele reforme. Cu alte cuvinte, maniera în care dai vina pe alţii pentru a-ţi ascunde lipsa de activitate reală nu reprezintă în fapt decât praf în ochii cetăţeanului, pentru a nu putea vedea corupţia, furtul din banul public şi lipsa de soluţii reale de reformă.

Evident, există şi unele argumente REALE, care să susţină o formă mai ridicată de autonomie regională, în vederea unei dezvoltări socio-economice sustenabile. Nu poţi avea pretenţia ca de la centru, în cazul nostru – de la Bucureşti, să şti ce se intâmplă la periferie, în cazul nostru la Sighet, de ce au nevoie cei de acolo şi cand au nevoie. Pentru a rezolva acest lucru este nevoie de o descentralizare, de un transfer de putere către autorităţile locale, pentru a putea să intervină cu măsuri reale şi specifice.

Însă, pentru a putea evita situaţii neplăcute, trebuie ca anumite politici, de MACRO (politici de reper), să poată fi luate şi impuse de către centru, Bucureşti sau Bruxelles. Aceste politici sunt necesare sau mai corect spus imperios necesare, pentru a putea fi siguri că nu apar discrepanţe majore între politicile luate în diferite regiuni şi pentru a se putea crea o unitate mult mai mare, care să se poată mobiliza eficient, în timp util în caz de necesitate majoră.

Argumente istorico-culturale

Aceste argumente sunt invocate de foarte multe ori, de către cei care susţin diferite forme de independenţă faţă de puterea centrală, încercând să creeze sau să re-creeze o identitate diferită a regiunii în contextul statului central, pentru a adânci discrepanţele dintre regiuni, creând astfel o prăpastie de netrecut între acestea. Cu alte cuvinte am putea spune: că se încearcă să se rupă un teritoriu, cu tot cu resursele de care dispune, pentru a putea fi condusă de către grupuri de interese diferite de cele de la centru.

Analizând puţin acest aspect ne putem da seama mult mai repede, că aceste argumente legate de istoricul diferit al zonei faţă de celelalte, de specificitatea culturală diferită, nu sunt decât perdele de fum pentru a ascunde adevăratele  interese – cele economice.

Ca să concluzionăm, putem spune că adevărata cauză, care stă la baza numeroaselor mişcări secesioniste şi crizei economice este una a reperelor, a valorilor şi a liderilor capabili care să le impună la nivel social.

O societate care nu are un liant legat de valori şi repere se transformă în populaţie, care va fi incapabilă să vadă aspectele ce o aseamnă şi care va fi astfel extrem de vulnerabilă în faţă agenţilor externi – fie că este vorba de  dezastre naturale, molimi, războaie; fiind astfel incapabilă să evolueze.