Citeam de dimineaţă
următorul titlu Introducerea şcolilor de corecţie în acest secol ar însemna
un pas uriaş înapoi şi mi-am adus aminte că de ceva vreme
doream să scriu un articol pe această temă, mai ales că, pot spune sincer, că
nu sunt de acord cu majoritatea aşa-ziselor măsuri de reformare a sistemului de
învăţământ.
Cred
cu tărie că modelul pe care se doreşte să-l urmeze sistemul de învătământ
românesc este unul prost, ce poate fi dat ca exemplu de aşa
nu. Se caută să se copieze măsuri ale modelului anglo-saxon, care este
celebru pentru faptul că nu oferă chiar cele mai bune rezultate, cel puţin la
nivel de şcoală primară, gimnaziu şi liceu (în schimb pare să fie cel mai
performat în segmentul universitar). În plus, se pare că cei care au luat
astfel de decizii au uitat un aspect – nu suntem anglo-saxoni,
avem caracteristici diferite, nu chiar tot ce se poate aplica în Anglia sau
USA, se poate aplica şi în România.
Dacă
tot se dorea să se adopte măsuri ale altor sisteme, unele diferite de al
nostru, puteau să copieze modelul finlandez – considerat unul dintre cele mai performante
din lume la nivelul şcolii generale şi al liceului.
Cu
alte cuvinte- după ce că s-a copiat un sistem care nu are nicio legătură cu cel
autohton, nici nu s-a luat exemplul cel mai eficient. În fine, faptul că
sistemul românesc este în criză nu mai miră pe nimeni, nici măcar nu ne mai
miră faptul că se adoptă decizii pripite, cu efecte catastrofale, care sunt
înlocuite la scurt timp cu unele şi mai proaste.
Nici
măcar atunci când se doreşte să se adopte măsuri inovative, nu se reuşeşte să
se facă aşa cum trebuie, ci i se pune o puternică amprentă de lasă bă
că merge şi aşa. Un astfel de exemplu, de dată recentă, este cel al
manualelor digitale – o măsură care pare de domeniul SF pentru România, dacă
analizăm nivelul de pregătire al cadrelor didactice, al mentalităţii oamenilor
şi al dotărilor şcolilor, dar care nu s-au materializat nici măcar după o lună
şi jumătate de la începerea anului şcolar.
Ca
să revenim totuşi la articolul despre care vă vorbeam la început, o să contest
afirmaţia din titlu: trebuie reintroduse şcolile de corecţie. O spun în primul
rând, pentru că ştiu care este realitatea mediului şcolar din România, care îi
sunt problemele reale şi care sunt cauzele acestor probleme. Nu o să le
detaliez pe toate, pentru că aş transforma acest articol într-o lucrare
ştiiţifică, ceea ce nu cred că ar fi de dorit. Aşadar o să mă axez doar pe
câteva aspecte, esenţiale, care reuşesc să-şi pună amprenta într-un mod negativ
asupra învăţământului şi care sunt greşit abordate.
În
primul rând toată vina pentru situaţia proastă este pusă în cârca profesorilor,
ceea ce este total eronat. Nu este vina lor că ajung la catedră şi sunt slab
pregătiţi, ei sunt rezultatul unui sistem care a stat în agonie mulţi ani după
1989, care s-a dorit să fie reformat şi care a fost azvârlit şi mai mult în
mocirlă.
Faptul
că în sistem nu intră cei mai bine pregătiţi absolvenţi de facultate, ci doar
cei care apucă. Este un efect pervers al unei perioade de tranziţie în care se
ascundeau posturile din oraş, pentru oamenii sistemului, care nu erau chiar cei
mai bine pregătiţi – pentru că – de ce ar face-o; iar pentru ceilalţi erau doar
posturi la dracu-n-praznic, unde nu se putea ajunge decât după multe ore şi cu
chiu cu vai. Această situaţie, încă se mai practică în judeţele care
beneficiază de sistemue universitare, şi face ca cei care sunt bine pregătiţi
să caute de muncă în alte domenii sau să emigreze.
O
altă cauză cu efecte perverse, este şi că părinţii sunt absolviţii complet de
vină şi nu sunt implicaţi în procesul de educare. Numele ministerului care
coordonează această situaţie se numeşte – al Educaţiei, ceea
ce este total greşit. Educaţia trebuie făcută în familie, nu la şcoală. La
şcoală trebuie instruit copilul şi trebuie să i se ofere nişte informaţii utile
şi să i se ofere un cadru propice în care să înveţe să le pună în practică.
La
noi educaţia nu se face, absolut deloc (sunt puţine familii care îşi educă
progeniturile sau care îi înscriu la grădiniţă – acolo unde i se pun bazele
educaţiei), din cauza părinţilor care nu se implică voit sau care nu o pot
face, pentru că sunt plecaţi în străinătate.
Pentru
aceste situaţii ar trebui ca fiecare şcoală să aibă cel puţin un psiho-pedagog
care să se ocupe de aceste cazuri şi să îndrepte, atât cât se mai poate, acele
carenţe pe care un copil ajuns la vârstă şcolară, le are, după ce a fost lăsat
de izbelişte.
Ei
bine, acele mega-reforme anunţate nu au prevăzut decât pe hârtie astfel de
măsuri, în practică foarte puţine unităţi şcolare îşi permit să angajeze
personal calificat, care să poată să corecteze într-o oarecare măsură,
deficienţele din educaţia copiilor. Se ştie faptul că orice copil are perioade,
în care începe să-şi dezvolte personalitatea, care sunt caraterizate de
diferite crize de comportament, care dacă nu sunt controlate eficient, pot
degenera şi îl pot transforma în timp pe acel copil într-un delicvent. În
cazul acestor copii, ajunşi la stadiul de delicvenţi sunt necesare măsuri ce
pot fi luate în centrele de reeducare. Nu pot fi lăsaţi în acelaşi colectiv de
copii, pentru că riscă să îi influenţeze şi pe aceştia şi astfel de la un caz de
acest gen, am ajunge la zeci de cazuri. Şi exact asta se şi întâmplă,
delicvenţii reuşesc să îşi creeze găşti, nu neapărat din copii cu deficienţe de
educaţie, pe care să-i influenţeze şi să-i transforme în următorii delicvenţi.
Nu
orice dascăl şi nu orice părinte poate sau nu are capacitatea şi pregătirea
necesară pentru a putea contracara eficient cauzele şi efectele lipsei de
educaţie. Acestea sunt cazuri speciale, de care să se ocupe oameni foarte bine
calificaţi şi în condiţii speciale – nu susţin ca aceste măsuri să fie luate ca
acum 30 de ani, ci şi ele la rândul lor trebuiesc reformate, eficient,
modernizate şi care să fie capabile să implementeze noile descoperiri şi
inovaţii din domeniu.
În
cadrul dialogului pe care o doamnă psiho-pedagog a purtat-o cu diferiţi
cetăţeni, prin intermediul mediului online, s-a susţinut faptul că educaţia nu
trebuie făcută cu bataia şi trebuie avută în vedere că trebuie înlăturată orice
situaţie care îi va putea afecta dezvoltarea emoţională.
În
primul rând nu sunt de acord cu o astfel de abordare. Nu se poate face o
educaţie eficientă fără măsuri de persuasiune, iar când acestea se dovedesc a
fi ineficiente se apelează şi la mecanisme de constrângere mai dure – a
nu se înţelege greşit ideea că trebuie snopit în bătaie, copilul care greşeşte.
Dar trebuie construite şi astfel de mecanisme prin care să i se dea dascălului
posibilitatea de a putea a-l putea constrânge pe elev, pentru a-l putea
controla. Pentru că nu poţi să-ţi susţii ora şi să faci şi educaţie cu fiecare
în parte.
Se
susţine şi ideea că un dascăl care are probleme cu elevii nu este unul bine
pregătit – poate fi şi asta o cauză, dar nu singura. Am cunoscut profesori
foarte bine pregătiţi profesional, dar care aveau probleme cu aceiaşi elevi, cu
care aveau şi alţi profesori probleme. Cum ar putea să mai controleze un
profesor un astfel de elev, dacă nu i se mai dau niciun fel de instrumente
pentru a face acest lucru.
Cred
ca fiecare care a trecut prin şcoală a avut colegi pe care nu-i putea controla
niciun profesor, chiar dacă la momentul respectiv se mai tolerau: beţele la
palmă, castanele şi notle scăzute la purtare şi chiar exmatriculările. Ei bine,
noul cod deontologic al cadrelor didactice interzice astfel de practici, fără
să ofere în schimb alternative. Rezultatul – dascăli umiliţi de elevi, elevi
care se filmează făcând sex în şcoli, care se înjunghie etc. astfel de situaţii
s-au petrecut din totdeauna, diferenţa făcând-o faptul că în prezent aceste
cazuri au luat o amploare fără precedent, iar cei care trebuie să ia măsuri se
văd legaţi de mâini şi de picioare.
Consider
că reintroducerea un măsuri speciale, pentru cazurile speciale – care să
funcţioneze eficient, până când elevul respectiv nu ajunge să devină un
delicvent – sunt imperios necesare. Nu trebuie să acţionăm cu atât exces de zel
când un dascăl greşeşte, dar când situaţia scapă de sub control stăm cu mâinile
în sân, pentru că nu putem să acţionăm – pentru că este copilul afectat
emoţional. Dacă ajungem să gândim astfel, nu se va îndrepta nimic şi ne vom
afunda continuu în mizerie.
Majoritatea
acestor cazuri ar putea fi prevenite şi combătute încă de la nivele incipiente,
dacă statul ar respecta legile, pe care tot el le-a impus, care prevăd ca
fiecare şcoală să aibă un specialist psiho-pedagog, care să se ocupe de aceste
cazuri, iar pentru cazurile extreme, care scapă de sub control să fie prevăzută
introducerea lor în şcoli speciale de reeducare.
Nu
trebuie scăpată din vedere nici implicarea activă a familiei în procesul
educaţional şi de învăţământ.
