SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT - ANALIZĂ SUCCINTĂ

De multă vreme se vorbește despre problemele sistemului național de învățământ. Deși sunt 27 de ani de la schimbarea sistemului, în România, învățământul că și multe alte domenii încă așteaptă să fie reformate și să se așeze pe o traiectorie ascendentă.

Până acum, de câte ori s-a vorbit în spațiul public despre problemele sistemului de învățământ s-au analizat doar anumite aspecte, foarte importante, dar nu s-a plecat cu analiza din capătul corect. Este normal să mediatizezi școli care nu au fost reabilitate de zeci de ani, profesori care abuzează elevii, elevi care își batjocoresc colegii, e la fel de normal să se vorbească despre subfinanțarea acestui sistem.

De fapt, această subfinanțare trădează interesul pe care-l acordă politicul și cetățenii, acestei problematici. Atâta timp cât societatea civilă, oamenii de rând și instituțiile abilitate nu pun presiune pe factorul politic să schimbe radical sistemul și modul în care este tratat, nimic nu se va schimba.

Este normal ca presa să difuzeze și să vorbească despre bătăile din școli, atâta timp cât aceste subiecte fac rating și vând mai ceva ca pâinea caldă. Dar din aceste dezbateri și analize lipsește de cele mai multe ori esențialul sau el este tratat ca factor secundar – paradigmele sistemului, faptul ca nu există un proiect pe termen lung, nu sunt coroborate datele-interesele firmelor-politicile publice.

La ora actuală încă se mai învață după manuale sau după proiectele didactice de acum 40 de ani, fără să fi fost actualizată materia, fără să fie folosite instrumente moderne de învățare. În acest sens singurele luări de poziții au fost de apărare a elevului – că săracu are mult de învățat și nu face față, nu poate da randament că are teme, îi este frică de profesori, este terorizat de profesori. Tocmai aceste luări de poziții ne arată care este interesul real al nostru ca societate pentru învățământ. Vrem ca totul să fie ușor. Vrem să trecem prin școală ca gâsca prin apă, iar apoi ne plângem că nu găsim joburi, că avem salarii mici, că patronii cer prea multe. Nu o să discut aici problema patronilor, ci o să fac doar analiza sistemul de învățământ.

Adulții de azi, cei care își trimit copiii la școală sunt cei care au făcut tranziția de la comunism, copii fiind, la democrație, fără să fi înțeles ceva din cele două sisteme. Ei știu doar atât – democrație înseamnă că fac ce vreau, că am drepturi etc. Nimeni nu se întreabă – ce obligații am, dar de ce să nu trag tare să învăț mai mult decât au făcut-o părinții mei, de ce să nu încerc să le depășesc condiția? Pentru că a face asta este mult mai greu. A pune creierul la muncă este al naibii de greu, te seacă de energie, dar îți oferă șansa de a-ți depăși condiția, de a putea face o meserie și să poți trăi din ea.

Și eu îmi aduc aminte că atunci când eram în școala primară înjuram școala și abia așteptam să o termin să mă fac mare și să fac ce vreau. Numai că am avut părinți ceva mai responsabili și care au ținut de mine și m-au pus să învăț, s-au implicat în dezvoltarea mea, atât cât s-au priceput și ei. Tocmai asta lipsește acum – lipsa implicării părinților în procesul de educație-învățare-formare. Nu trebuie să facă părintele ce vrea copilul, ci copilul trebuie să fie ghidat de către tutorele său. Un copil va înjura școala, se va plânge că-l dor mâinile de la teme, dar nu are cum să conștientizeze cât de mult îl ajută asta.

Mulți vorbesc că matematica nu te ajută în viață, dar nu se gândesc că ea te ajută să gândești logic, să structurezi o analiză și să-i cauți soluțiile. Probabil pentru această categorie ar fi suficientă prezența pentru cinci minute la școală, bifarea prezenței în catalog și cam atât.

În urmă cu câțiva ani s-a dorit reformarea învățământului și ca de fiecare dată s-au luat măsuri pripite și chiar distructive. Este vorba despre măsurile propuse de către fostul ministru al învățământului Andrei Marga și implementată de către Ecaterina Andronescu – desființarea școlilor profesionale. Această decizie, catastrofală, nu doar pentru învățământ, ci și pentru economie, a fost luată în virtutea ideii că tinerii trebuie să se ducă la facultate. S-a încercat îngroșarea numărului de studenți, în mod artificial.

Desființarea acestor școli a dus la apariția unui fenomen dezastruos – mai mult de 50% dintre cei care terminau liceul erau incapabili să ia BAC-ul, nici chiar în situația în care subiectele erau mult simplificate și numărul de materii redus.

Nimeni nu și-a pus următoarele întrebări:

1.     Dacă acei elevi sunt incapabili să ia niște examene după patru ani de școală, ei sunt capabili să ia examenele din sesiunile de la facultate?

2.     Dacă toți se duc la facultate, cine mai zugrăvește, sudează, conduce camioanele sau cine mai repară țevile?

Și pentru ca dezastrul să fie complet au apărut peste noapte universități particulare unde prezența nu era obligatorie, examenele se luau și fără să te prezinți în sesiune și diplomele veneau în valuri. Ba mai mult, au înflorit și facultățile care te pregătesc pentru a deveni șomer și a toca banii părinților. Nimeni nu se întreabă ce face după ce termină Facultatea de Litere, Drept sau Marketing. Toată lumea se duce buluc acolo pentru a lua un carton cu numele lor și care nu o să le folosească la nimic.

În ultimii ani au apărut numeroase scandaluri de profesori care și-au plagiat tezele de doctorat, pentru a ocupa funcții importante. Acest lucru nu a făcut decât să consolideze ideea că degeaba înveți, că dacă stai acasă și te joci pe calculator o să primești la fel de mult ca cei care și-au tocit coatele prin școli pentru a învăța să facă ceva.

În concluzie: dacă vrem să reformăm cu adevărat învățământul românesc va trebui să învățăm cu adevărat să nu ne mai plângem și să acționăm. Trebuie să acumulăm cunoștințe la materiile de la școală, chiar dacă nu ne plac (nu trebuie să iei 10 peste tot, ci doar să treci, dar trebuie să te axezi pe ceva), trebuie să ne ducem la laboratoare și dacă școala nu are așa ceva să facem presiuni pentru a se dezvolta Sali de curs cu capacități specifice și în primul rând – părinți, implicați-vă în educarea copiilor, tine-ți-i din scurt, nu abuzați, dar pune-ți-i să învețe cu adevărat. După ce noi ca cetățeni vom face ceea ce ține de noi, apoi putem să vorbim de celelalte probleme – finanțarea sistemului etc.

De ce susţin reintroducerea şcolilor de corecţie

Citeam de dimineaţă următorul titlu Introducerea şcolilor de corecţie în acest secol ar însemna un pas uriaş înapoi şi mi-am adus aminte că de ceva vreme doream să scriu un articol pe această temă, mai ales că, pot spune sincer, că nu sunt de acord cu majoritatea aşa-ziselor măsuri de reformare a sistemului de învăţământ.

Cred cu tărie că modelul pe care se doreşte să-l urmeze sistemul de învătământ românesc este unul prost, ce poate fi dat ca exemplu de aşa nu. Se caută să se copieze măsuri ale modelului anglo-saxon, care este celebru pentru faptul că nu oferă chiar cele mai bune rezultate, cel puţin la nivel de şcoală primară, gimnaziu şi liceu (în schimb pare să fie cel mai performat în segmentul universitar). În plus, se pare că cei care au luat astfel de decizii au uitat un aspect – nu suntem anglo-saxoni, avem caracteristici diferite, nu chiar tot ce se poate aplica în Anglia sau USA, se poate aplica şi în România.

Dacă tot se dorea să se adopte măsuri ale altor sisteme, unele diferite de al nostru, puteau să copieze modelul finlandez – considerat unul dintre cele mai performante din lume la nivelul şcolii generale şi al liceului.

Cu alte cuvinte- după ce că s-a copiat un sistem care nu are nicio legătură cu cel autohton, nici nu s-a luat exemplul cel mai eficient. În fine, faptul că sistemul românesc este în criză nu mai miră pe nimeni, nici măcar nu ne mai miră faptul că se adoptă decizii pripite, cu efecte catastrofale, care sunt înlocuite la scurt timp cu unele şi mai proaste.

Nici măcar atunci când se doreşte să se adopte măsuri inovative, nu se reuşeşte să se facă aşa cum trebuie, ci i se pune o puternică amprentă de lasă bă că merge şi aşa. Un astfel de exemplu, de dată recentă, este cel al manualelor digitale – o măsură care pare de domeniul SF pentru România, dacă analizăm nivelul de pregătire al cadrelor didactice, al mentalităţii oamenilor şi al dotărilor şcolilor, dar care nu s-au materializat nici măcar după o lună şi jumătate de la începerea anului şcolar.

Ca să revenim totuşi la articolul despre care vă vorbeam la început, o să contest afirmaţia din titlu: trebuie reintroduse şcolile de corecţie. O spun în primul rând, pentru că ştiu care este realitatea mediului şcolar din România, care îi sunt problemele reale şi care sunt cauzele acestor probleme. Nu o să le detaliez pe toate, pentru că aş transforma acest articol într-o lucrare ştiiţifică, ceea ce nu cred că ar fi de dorit. Aşadar o să mă axez doar pe câteva aspecte, esenţiale, care reuşesc să-şi pună amprenta într-un mod negativ asupra învăţământului şi care sunt greşit abordate.

În primul rând toată vina pentru situaţia proastă este pusă în cârca profesorilor, ceea ce este total eronat. Nu este vina lor că ajung la catedră şi sunt slab pregătiţi, ei sunt rezultatul unui sistem care a stat în agonie mulţi ani după 1989, care s-a dorit să fie reformat şi care a fost azvârlit şi mai mult în mocirlă.

Faptul că în sistem nu intră cei mai bine pregătiţi absolvenţi de facultate, ci doar cei care apucă. Este un efect pervers al unei perioade de tranziţie în care se ascundeau posturile din oraş, pentru oamenii sistemului, care nu erau chiar cei mai bine pregătiţi – pentru că – de ce ar face-o; iar pentru ceilalţi erau doar posturi la dracu-n-praznic, unde nu se putea ajunge decât după multe ore şi cu chiu cu vai. Această situaţie, încă se mai practică în judeţele care beneficiază de sistemue universitare, şi face ca cei care sunt bine pregătiţi să caute de muncă în alte domenii sau să emigreze.

O altă cauză cu efecte perverse, este şi că părinţii sunt absolviţii complet de vină şi nu sunt implicaţi în procesul de educare. Numele ministerului care coordonează această situaţie se numeşte – al Educaţiei, ceea ce este total greşit. Educaţia trebuie făcută în familie, nu la şcoală. La şcoală trebuie instruit copilul şi trebuie să i se ofere nişte informaţii utile şi să i se ofere un cadru propice în care să înveţe să le pună în practică.

La noi educaţia nu se face, absolut deloc (sunt puţine familii care îşi educă progeniturile sau care îi înscriu la grădiniţă – acolo unde i se pun bazele educaţiei), din cauza părinţilor care nu se implică voit sau care nu o pot face, pentru că sunt plecaţi în străinătate.

Pentru aceste situaţii ar trebui ca fiecare şcoală să aibă cel puţin un psiho-pedagog care să se ocupe de aceste cazuri şi să îndrepte, atât cât se mai poate, acele carenţe pe care un copil ajuns la vârstă şcolară, le are, după ce a fost lăsat de izbelişte.

Ei bine, acele mega-reforme anunţate nu au prevăzut decât pe hârtie astfel de măsuri, în practică foarte puţine unităţi şcolare îşi permit să angajeze personal calificat, care să poată să corecteze într-o oarecare măsură, deficienţele din educaţia copiilor. Se ştie faptul că orice copil are perioade, în care începe să-şi dezvolte personalitatea, care sunt caraterizate de diferite crize de comportament, care dacă nu sunt controlate eficient, pot degenera şi îl pot transforma în timp pe acel copil într-un delicvent.  În cazul acestor copii, ajunşi la stadiul de delicvenţi sunt necesare măsuri ce pot fi luate în centrele de reeducare. Nu pot fi lăsaţi în acelaşi colectiv de copii, pentru că riscă să îi influenţeze şi pe aceştia şi astfel de la un caz de acest gen, am ajunge la zeci de cazuri. Şi exact asta se şi întâmplă, delicvenţii reuşesc să îşi creeze găşti, nu neapărat din copii cu deficienţe de educaţie, pe care să-i influenţeze şi să-i transforme în următorii delicvenţi.

Nu orice dascăl şi nu orice părinte poate sau nu are capacitatea şi pregătirea necesară pentru a putea contracara eficient cauzele şi efectele lipsei de educaţie. Acestea sunt cazuri speciale, de care să se ocupe oameni foarte bine calificaţi şi în condiţii speciale – nu susţin ca aceste măsuri să fie luate ca acum 30 de ani, ci şi ele la rândul lor trebuiesc reformate, eficient, modernizate şi care să fie capabile să implementeze noile descoperiri şi inovaţii din domeniu.

În cadrul dialogului pe care o doamnă psiho-pedagog a purtat-o cu diferiţi cetăţeni, prin intermediul mediului online, s-a susţinut faptul că educaţia nu trebuie făcută cu bataia şi trebuie avută în vedere că trebuie înlăturată orice situaţie care îi va putea afecta dezvoltarea emoţională.

În primul rând nu sunt de acord cu o astfel de abordare. Nu se poate face o educaţie eficientă fără măsuri de persuasiune, iar când acestea se dovedesc a fi ineficiente se apelează şi la mecanisme de constrângere mai dure – a nu se înţelege greşit ideea că trebuie snopit în bătaie, copilul care greşeşte. Dar trebuie construite şi astfel de mecanisme prin care să i se dea dascălului posibilitatea de a putea a-l putea constrânge pe elev, pentru a-l putea controla. Pentru că nu poţi să-ţi susţii ora şi să faci şi educaţie cu fiecare în parte.

Se susţine şi ideea că un dascăl care are probleme cu elevii nu este unul bine pregătit – poate fi şi asta o cauză, dar nu singura. Am cunoscut profesori foarte bine pregătiţi profesional, dar care aveau probleme cu aceiaşi elevi, cu care aveau şi alţi profesori probleme. Cum ar putea să mai controleze un profesor un astfel de elev, dacă nu i se mai dau niciun fel de instrumente pentru a face acest lucru.

Cred ca fiecare care a trecut prin şcoală a avut colegi pe care nu-i putea controla niciun profesor, chiar dacă la momentul respectiv se mai tolerau: beţele la palmă, castanele şi notle scăzute la purtare şi chiar exmatriculările. Ei bine, noul cod deontologic al cadrelor didactice interzice astfel de practici, fără să ofere în schimb alternative. Rezultatul – dascăli umiliţi de elevi, elevi care se filmează făcând sex în şcoli, care se înjunghie etc. astfel de situaţii s-au petrecut din totdeauna, diferenţa făcând-o faptul că în prezent aceste cazuri au luat o amploare fără precedent, iar cei care trebuie să ia măsuri se văd legaţi de mâini şi de picioare.

Consider că reintroducerea un măsuri speciale, pentru cazurile speciale – care să funcţioneze eficient, până când elevul respectiv nu ajunge să devină un delicvent – sunt imperios necesare. Nu trebuie să acţionăm cu atât exces de zel când un dascăl greşeşte, dar când situaţia scapă de sub control stăm cu mâinile în sân, pentru că nu putem să acţionăm – pentru că este copilul afectat emoţional. Dacă ajungem să gândim astfel, nu se va îndrepta nimic şi ne vom afunda continuu în mizerie.

Majoritatea acestor cazuri ar putea fi prevenite şi combătute încă de la nivele incipiente, dacă statul ar respecta legile, pe care tot el le-a impus, care prevăd ca fiecare şcoală să aibă un specialist psiho-pedagog, care să se ocupe de aceste cazuri, iar pentru cazurile extreme, care scapă de sub control să fie prevăzută introducerea lor în şcoli speciale de reeducare.

Nu trebuie scăpată din vedere nici implicarea activă a familiei în procesul educaţional şi de învăţământ.