Generația copiilor hipersensibili și afectați de școală

Este deja multă vreme de când, pe toate canalele media și new-media, se discută despre calitatea sistemului de învățământ.

Majoritatea opiniilor așa-zișilor specialiști merg în direcția în care acuză sistemul de învățământ, în special pe cel românesc, că nu face nimic pentru copii și că nu-i educă cum trebuie, că nu-i pregătește cu adevărat pentru viață. Poate că într-adevăr așa și este, dar argumentele lor sunt de cele mai multe ori inconsistente.

Ni se spune de tot felul de psihologi și specialiști în dezvoltarea copilului că școala nu face altceva decât să streseze copilul, că profesorii îi terorizează pe cei mici cu teme și cu lecții grele și că aplică metode deja depășite. Conform acestor teorii copiii ar trebui să se ducă la școală de plăcere, că ei eu oricum calitățile necesare pentru dezvoltare și mai ales curiozitatea de a cunoaște din ce în ce mai mult.

Nimic mai fals. Mă gândesc sincer că acești specialiști nu sunt altceva decât foștii copii care nu învățau nimic la școală și care erau cocoloșiți de părinți cu atenții și cadouri. Erau genul ala de copii ai căror părinți veneau la școală să vorbească cu doamna să îi pună în prima bancă și să-i trimită la concursuri pentru că odraslele lor sunt pline de calități, dar nimeni nu vedea că acei copii erau depășiți complet de situație. Probabil după terminarea școlii acei copii erau trimiși la facultatea la care doreau părinții lor și apoi tot părinții le găseau și serviciu, de obicei la stat – învățământ, medicină etc. Practic părinții le decideau soarta și gândeau în locul lor.

Evident că acei copii, acum adulți și specialiști în Ț domenii, deontologii de ocazie, vin acum în fața noastră să ne dea lecții despre cum ar trebui implementat sistemul de  învățământ. Vin cu tot felul de grafice care arată cum în alte țări copii sunt pregătiți și sunt bucuroși de școală și fac performanțe nemaiîntâlnite.

Nimeni nu vine să ne spună cât timp au fost implementate acele NOI METODE, cum au fost evaluate, în ce context și care sunt previziunile pe termen mediu și lung, cum evoluează indivizii după ce ies de pe băncile școlii, cât de adaptați sunt pentru viață. Evident că pe nimeni nu a interesat acest aspect. Cu toții au prezentat rezultatele imediate, cele care NU CONTEAZĂ.

Școala nu trebuie să creeze genii din indivizi care nu sunt, nu trebuie urmărite rezultatele imediate, ci doar cele ulterior finalizării studiilor.

Cu ce mă încălzește pe mine, societate, că am copii fericiți la școală, că nu sunt stresați să învețe, că primesc calificative peste nivelul real al pregătiri sau că învățământul românesc urcă șpe poziții în nu știu ce sistem de evaluare, dacă absolventul nu este capabil de absolut nimic, că nu este capabil să se integreze într-un colectiv, că se supra-evaluează, cere enorm fără să ofere nimic.

Acești indivizi ajung ca atunci când sunt încercați de soartă, de problemele reale ale vieții, pentru că până la urmă viața nu este tocmai roz, clachează, devin depresivi, anxioși sau ajung să se sinucidă.

Exact astfel de modele de sisteme de învățământ am ajuns să copiem. Ne uităm la faptul că odrasla are 10 pe linie la toate materiile, dar habar nu are să aplice nimic din  cele învățate, asta în cazul în care are acumulate ceva cunoștințe, pentru că de cele mai multe ori nu știu să scrie corect în limba maternă, au deficiențe grave în a citi și interpreta un text la prima vedere. Și toate astea în numele nu știu cărei teorii aberante și de dragul binelui imediat.

Pentru cei care tot susțin că odraslele trebuie să ia musai 10 la toate materiile, pe care nu-i interesează cu adevărat ce învață copilul la școală, ce știe să facă, cei care vor ca progeniturile lor să fie genii în toate domeniile, am o întrebare: vreți să creați o generație de copii hipersensibili care este practic incapabilă să înfrunte și să-și rezolve problemele sau doriți ca ei să izbutească cu adevărat, să își asume riscuri și eșecuri, dar pană la urmă să iasă la liman indiferent de problemele avute?

Poate un sistem de învățământ mai dur, asumat și respectat este mult mai benefic, ca cel în care copiilor le este inoculată ideea că viața este vată de zahăr.

PERLELE ELEVILOR

Pentru că tot a venit perioada examenelor de trecere dintr-un ciclu de învățământ într-altul, m-am gândit să vă prezint câteva dintre perlele elevilor care au susținut aceste examene vara aceasta, pentru că se pare că nici de data asta nu s-au lăsat mai prejos.

Analizate individual, unele dintre aceste perle ar putea reprezenta răspunsuri mai mult decât interesante. Ele trădează istețimea elevilor, dar și lenea de a învăța și/sau de a scrie ceva la subiectele respective. Uneori cred că ar trebui să acceptăm și astfel de răspunsuri, fără să avem așteptarea ca acești copii să memoreze ideile și frazele profesorilor sau cele regăsite în manuale.

“Genul liric este atunci când autorul nu are chef să scrie cărți lungi, cum ar fi romanele și scrie poezii.”

“În genul liric se cască gura la plante, insecte și animale, iar poezia se scrie ușor.”

”Omul spune că e frate cu copacii pentru că nu-și suporta rudele când era mic.” (nici eu nu-mi suportam toate rudele, aș fi preferat uneori să mă plimb prin pădure decât să stau alături de persoane enervante)

“Omul ăla era atât de singur că vorbea cu pomii, gen salcâmii, care nici nu-i răspundeau.” – asta da singurătate, dacă nici pomii nu-ți răspund și nu te bagă în seamă.

“Poezia este despre diverse buruieni în care a copilărit poetul.”

“Cratima se pune ca să mai lăbărțeze rândul, când nu se înțelege nimic din text.”

“Întrebarea asta cu cratima pică în fiecare an. Am scris rolul, dar vă recomand să mai schimbați ca e chiar plictisitor.” (de câte ori o fi dat examenul?)

“Poetul bagă repetiții când nu mai știe ce să scrie, de exemplu “scuturând-le, scuturând-le. Doamna profesoara spunea că cine repetă ca papagalul e bâlbâit sau prostovan.” - asta cred și eu

Iar la cerința de a scrie o narațiune în care să prezinte o întâmplare reală sau imaginară petrecută într-o stațiune turistică, unii elevi au întâmpinat probleme serioase…

“Nu pot să vă scriu o insulă, pentru ca n-am atlasul la mine și eu știam ca dau examen LA ROMANĂ!!!”

“Familia mea a fost anul trecut în Bulgaria, dar acolo nu se vorbește în limba română deci nu am ce să povestesc. Îmi pare rău.”

“Aici în stațiunea asta turistică eu m am întâlnit cu Donald Trump, care era președintele SUA și mi-a propus să lucrez cu el la Casa Albă.”

“Am 17 cuvinte în plus la compunere, vă rog frumos să-mi dați un bonus.” (sursa)

COPĂCELUL BLOGGOSFERIC - inițiativă cetățenească de succes

În sfârșit am reușit să punem în practică un proiect care-și trage seva de mai bine de doi ani – Copăcelul Bloggosferic. Numele proiectului nu-mi aparține, ci este născocirea uneia dintre colegele de bloggosferă – Mirela.

Deși este o inițiativă de care am ținut cu dinții și pe care am dorit-o pusă în practică, abia astăzi am reușit. Motivele pentru care suntem abia la prima ediție sunt multiple, de la lipsa voluntarilor, a materialului săditor până la cea spațiului disponibil. Pare surprinzător că pe această listă apare și lipsa spațiului, dar acest lucru se datorează în primul rând autorităților care nu au catadicsit să ne pună la dispoziție o autorizație care să ne permită să punem copaci în locurile unde au existat cândva și au fost tăiați din N motive.

Într-un oraș plin de betoane și asfalt urât mirositor, în care spațiile verzi lipsesc cu desăvârșire, pare aberant să vezi cum inițiativele unor tineri sau ale unor oameni mai înțelepți decât cei care conduc urbea se lovesc de birocrație. Este incredibil ca într-un oraș din Uniunea Europeană să fie mai ușor să tai un copac decât să-l plantezi. Pentru a tăia un arbore este suficient să dai un telefon la asociația de locatari sau la RADPFL și în cel mult 24 de ore vin și-l rad de pe fața pământului. Dar dacă vrei să ai puțină umbră vara sau pur și simplu dorești să vezi ceva verde în fața blocului atunci când deschizi geamul și să ignori betoanele și blocurile jegoase, nu poți planta nici un copac fără a avea autorizație de la Primărie, iar dacă îndrăznești să suni la instituția care se ocupă cu parcurile craiovene poți aștepta mult și bine – în cel  mai fericit caz o să-ți planteze gazon, petunii și boscheți (nu că asta ar fi neapărat rău, dar cu siguranță nu este suficient).

În fața blocului au fost tăiați aproape toții arborii și pomii, iar locatarii au solicitat în numeroase rânduri, timp de ani de zile să fie plantați alții, în timp ce instituțiile orașului au pus doar niște amărâți de tuia, nici măcar gazonul și/sau petuniile nu au mai fost plantate. Norocul nostru că avem oameni cu inițiativă care au trecut la treabă și fără autorizație de la primărie, iar când au venit cei de la RADPFL și au vrut să scoată ce plantaseră locatarii, aceștia din urmă au făcut scandal și pomii au rămas bine-merci și se dezvoltă frumos.

Acest eveniment mi-a fost exemplu și am zis că e bine să plantăm pomi acolo unde este spațiu și unde ne solicită cetățenii. Așa am și făcut și am onorat cererea conducerii școlii nr 32 din Craiovița Nouă, care solicitaseră timp de cinci ani RADPFL să planteze copaci în curtea școlii. Evident că pomii nu au mai fost plantați niciodată. Nu de către autorități. Angajații au pus bani, au cumpărat și au plantat singuri câțiva pomișori.

Astăzi Asociația Evolve și AsBO au decis să continue inițiativa angajaților școlii și au plantat la rândul lor cca. 40 de copăcei – plopi, salcâmi, frasini și duzi. Ce-i drept pomișorii noștri au fost puțin mai micuți decât cei pe care îi vedeți pe stradă, dar au fost procurați de la o pepinieră și erau folosiți pentru împăduriri extinse.

Oricum ar fi, consider că fiecare cetățean ar trebui să planteze măcar un pom de-a lungul vieții. Eu am ajuns la cota 200 (sau peste, cine mai știe).

Astăzi, în timpul acțiunii noastre am fost apostrofați de către un  cetățean, de la balconul locuinței sale, că punem pomi în curtea școlii, că el nu este de acord cu acest lucru. Ne-a boscorodit niscaiva cuvinte de ocară, pe care le-am ignorat și am mers mai departe.

Dacă aveți în fața blocului sau oriunde altundeva un spațiu pe care doriți să plantați copăcei, lăsați un comentariu în subsolul articolului și o să fiți contactați în privat și echipa noastră o să rezolve această doleanță.

EMOȚII DE ÎNCEPUT DE AN ȘCOLAR - cu bune și cu rele

După cum știți – astăzi a fost prima zi de școală a noul an școlar. Și pentru că au trecut ceva ani de la prima mea zi de școală – undeva peste 20, am zis să mai încerc și eu puțin emoțiile aferente zilei. Nu direct, ci alături de Kinder, care astăzi a avut primul contact cu sistemul de învățământ (exceptând grădinița). Evident că emoțiile au fost foarte mari, nu ale mele, ci ale mamei lui Kinder, care, ca o femeie ce se respectă și-a dus mica progenitură la o școală cu prestigiu – Colegiul Tehnic Ștefan Velovan, ex Pedagogic

Prestigiu doar cu numele, că realitatea nu a susținut numele. Din păcate o spun, a fost cel mai prost eveniment de deschidere de an școlar la care am participat. Cuvântul de ordine a fost HAOS, ca să facem un exercițiu de cuvinte. Pe lângă faptul că în același loc au trebuit să stea cei din clasa 0, alături de cei de clasa a 12-a, nimeni nu știa unde trebuie să se ducă, unde trebuie să stea.

Nu s-au respectat nici măcar elementele de bun simț legate de protocol – ca de exemplu – să se anunțe că urmează imnul național, care oricum abia se auzea din cauza hărmălaiei și a sistemului de sonorizare de pe vremea lui Decebal. Locul de desfășurare al evenimentului ziceai că se pregătește de război, nu de prima zi de școală, că așteaptă dușmanii poporului, nu viitorul ei. Dacă nu erai atent te trezeai pe burtă sau îți rupeai picioarele în tranșeele pregătite împotriva invaziei  trupelor otomane.

În fine, am trecut și peste acest aspect, nesemnificativ pentru o astfel de zi și am așteptat cuminți să se deruleze polologhia sforăitoare de la debut. Ce-i drept, invitații păreau să fie oameni de seamă, reprezentanți ai mai multor universități de pe planetă – Canada, Olanda, Austria și Universitatea din Craiova J . Am spus mai devreme că păreau, așa a și fost. Deși mai toți s-au prezentat drept domn profesor, discursurile lor au fost pline de clișee și abia se auzeau, asta pentru că țineau microfonul la ani lumină de gură, iar unii dintre ei cred că veneau de pe vremea lui Burebista. Nu am nimic cu persoanele în vârstă, dar ce să cauți la un astfel de eveniment dacă abia stai pe propriile picioare și abia poți scoate trei cuvinte din gură și alea pline de cuvinte goale de sens, pe care oricum nu le asculta nimeni. Oricum acești oameni se aflau la antipozi față de elevi, care păreau că vin direct din discotecă sau…

În fine (pentru a doua oară), am zis să trec și peste acest amănunt nesemnificativ pentru o astfel de zi, plină de emoții, asta dacă nu venea și miezul din dodoașcă – înaintea discursurile, cât și după – au urmat melodii ale lui Tudor Gheorghe, care spre surprinderea mea, se auzeau mult mai bine ca imnul național (pe care nu-l știa nimeni) și ca discursurile pline de gol ale invitaților. Ce treabă are Tudor Gheorghe cu școala? Și mai ales, de ce mama dracului trebuie să ascultăm așa ceva în prima zi de școală? Și să-i vezi pe toți ăștia care stăteau la masa de speekeri, ce fețe grave luau la auzirea melodiilor, cât de pătrunși de spiritul muzicii erau, deși la ascultarea imnului unii dintre ei erau cu smartphon-urile în mână – probabil uitaseră să-și dea check in.

În fine (pentru a treia oară), am trecut – cu greu și peste acest amănunt nesemnificativ, și ne-am îndreptat către clase, măcar astea erau cât de cât și semănau cu ceea ce știam și eu.

Și ca să închei într-o notă optimistă – sper să fie doar excepția de la regulă, ceea ce am văzut astăzi și că în alte părți lucrurile să stea mult mai bine, iar aici ele să se îmbunătățească considerabil.

De ce susţin reintroducerea şcolilor de corecţie

Citeam de dimineaţă următorul titlu Introducerea şcolilor de corecţie în acest secol ar însemna un pas uriaş înapoi şi mi-am adus aminte că de ceva vreme doream să scriu un articol pe această temă, mai ales că, pot spune sincer, că nu sunt de acord cu majoritatea aşa-ziselor măsuri de reformare a sistemului de învăţământ.

Cred cu tărie că modelul pe care se doreşte să-l urmeze sistemul de învătământ românesc este unul prost, ce poate fi dat ca exemplu de aşa nu. Se caută să se copieze măsuri ale modelului anglo-saxon, care este celebru pentru faptul că nu oferă chiar cele mai bune rezultate, cel puţin la nivel de şcoală primară, gimnaziu şi liceu (în schimb pare să fie cel mai performat în segmentul universitar). În plus, se pare că cei care au luat astfel de decizii au uitat un aspect – nu suntem anglo-saxoni, avem caracteristici diferite, nu chiar tot ce se poate aplica în Anglia sau USA, se poate aplica şi în România.

Dacă tot se dorea să se adopte măsuri ale altor sisteme, unele diferite de al nostru, puteau să copieze modelul finlandez – considerat unul dintre cele mai performante din lume la nivelul şcolii generale şi al liceului.

Cu alte cuvinte- după ce că s-a copiat un sistem care nu are nicio legătură cu cel autohton, nici nu s-a luat exemplul cel mai eficient. În fine, faptul că sistemul românesc este în criză nu mai miră pe nimeni, nici măcar nu ne mai miră faptul că se adoptă decizii pripite, cu efecte catastrofale, care sunt înlocuite la scurt timp cu unele şi mai proaste.

Nici măcar atunci când se doreşte să se adopte măsuri inovative, nu se reuşeşte să se facă aşa cum trebuie, ci i se pune o puternică amprentă de lasă bă că merge şi aşa. Un astfel de exemplu, de dată recentă, este cel al manualelor digitale – o măsură care pare de domeniul SF pentru România, dacă analizăm nivelul de pregătire al cadrelor didactice, al mentalităţii oamenilor şi al dotărilor şcolilor, dar care nu s-au materializat nici măcar după o lună şi jumătate de la începerea anului şcolar.

Ca să revenim totuşi la articolul despre care vă vorbeam la început, o să contest afirmaţia din titlu: trebuie reintroduse şcolile de corecţie. O spun în primul rând, pentru că ştiu care este realitatea mediului şcolar din România, care îi sunt problemele reale şi care sunt cauzele acestor probleme. Nu o să le detaliez pe toate, pentru că aş transforma acest articol într-o lucrare ştiiţifică, ceea ce nu cred că ar fi de dorit. Aşadar o să mă axez doar pe câteva aspecte, esenţiale, care reuşesc să-şi pună amprenta într-un mod negativ asupra învăţământului şi care sunt greşit abordate.

În primul rând toată vina pentru situaţia proastă este pusă în cârca profesorilor, ceea ce este total eronat. Nu este vina lor că ajung la catedră şi sunt slab pregătiţi, ei sunt rezultatul unui sistem care a stat în agonie mulţi ani după 1989, care s-a dorit să fie reformat şi care a fost azvârlit şi mai mult în mocirlă.

Faptul că în sistem nu intră cei mai bine pregătiţi absolvenţi de facultate, ci doar cei care apucă. Este un efect pervers al unei perioade de tranziţie în care se ascundeau posturile din oraş, pentru oamenii sistemului, care nu erau chiar cei mai bine pregătiţi – pentru că – de ce ar face-o; iar pentru ceilalţi erau doar posturi la dracu-n-praznic, unde nu se putea ajunge decât după multe ore şi cu chiu cu vai. Această situaţie, încă se mai practică în judeţele care beneficiază de sistemue universitare, şi face ca cei care sunt bine pregătiţi să caute de muncă în alte domenii sau să emigreze.

O altă cauză cu efecte perverse, este şi că părinţii sunt absolviţii complet de vină şi nu sunt implicaţi în procesul de educare. Numele ministerului care coordonează această situaţie se numeşte – al Educaţiei, ceea ce este total greşit. Educaţia trebuie făcută în familie, nu la şcoală. La şcoală trebuie instruit copilul şi trebuie să i se ofere nişte informaţii utile şi să i se ofere un cadru propice în care să înveţe să le pună în practică.

La noi educaţia nu se face, absolut deloc (sunt puţine familii care îşi educă progeniturile sau care îi înscriu la grădiniţă – acolo unde i se pun bazele educaţiei), din cauza părinţilor care nu se implică voit sau care nu o pot face, pentru că sunt plecaţi în străinătate.

Pentru aceste situaţii ar trebui ca fiecare şcoală să aibă cel puţin un psiho-pedagog care să se ocupe de aceste cazuri şi să îndrepte, atât cât se mai poate, acele carenţe pe care un copil ajuns la vârstă şcolară, le are, după ce a fost lăsat de izbelişte.

Ei bine, acele mega-reforme anunţate nu au prevăzut decât pe hârtie astfel de măsuri, în practică foarte puţine unităţi şcolare îşi permit să angajeze personal calificat, care să poată să corecteze într-o oarecare măsură, deficienţele din educaţia copiilor. Se ştie faptul că orice copil are perioade, în care începe să-şi dezvolte personalitatea, care sunt caraterizate de diferite crize de comportament, care dacă nu sunt controlate eficient, pot degenera şi îl pot transforma în timp pe acel copil într-un delicvent.  În cazul acestor copii, ajunşi la stadiul de delicvenţi sunt necesare măsuri ce pot fi luate în centrele de reeducare. Nu pot fi lăsaţi în acelaşi colectiv de copii, pentru că riscă să îi influenţeze şi pe aceştia şi astfel de la un caz de acest gen, am ajunge la zeci de cazuri. Şi exact asta se şi întâmplă, delicvenţii reuşesc să îşi creeze găşti, nu neapărat din copii cu deficienţe de educaţie, pe care să-i influenţeze şi să-i transforme în următorii delicvenţi.

Nu orice dascăl şi nu orice părinte poate sau nu are capacitatea şi pregătirea necesară pentru a putea contracara eficient cauzele şi efectele lipsei de educaţie. Acestea sunt cazuri speciale, de care să se ocupe oameni foarte bine calificaţi şi în condiţii speciale – nu susţin ca aceste măsuri să fie luate ca acum 30 de ani, ci şi ele la rândul lor trebuiesc reformate, eficient, modernizate şi care să fie capabile să implementeze noile descoperiri şi inovaţii din domeniu.

În cadrul dialogului pe care o doamnă psiho-pedagog a purtat-o cu diferiţi cetăţeni, prin intermediul mediului online, s-a susţinut faptul că educaţia nu trebuie făcută cu bataia şi trebuie avută în vedere că trebuie înlăturată orice situaţie care îi va putea afecta dezvoltarea emoţională.

În primul rând nu sunt de acord cu o astfel de abordare. Nu se poate face o educaţie eficientă fără măsuri de persuasiune, iar când acestea se dovedesc a fi ineficiente se apelează şi la mecanisme de constrângere mai dure – a nu se înţelege greşit ideea că trebuie snopit în bătaie, copilul care greşeşte. Dar trebuie construite şi astfel de mecanisme prin care să i se dea dascălului posibilitatea de a putea a-l putea constrânge pe elev, pentru a-l putea controla. Pentru că nu poţi să-ţi susţii ora şi să faci şi educaţie cu fiecare în parte.

Se susţine şi ideea că un dascăl care are probleme cu elevii nu este unul bine pregătit – poate fi şi asta o cauză, dar nu singura. Am cunoscut profesori foarte bine pregătiţi profesional, dar care aveau probleme cu aceiaşi elevi, cu care aveau şi alţi profesori probleme. Cum ar putea să mai controleze un profesor un astfel de elev, dacă nu i se mai dau niciun fel de instrumente pentru a face acest lucru.

Cred ca fiecare care a trecut prin şcoală a avut colegi pe care nu-i putea controla niciun profesor, chiar dacă la momentul respectiv se mai tolerau: beţele la palmă, castanele şi notle scăzute la purtare şi chiar exmatriculările. Ei bine, noul cod deontologic al cadrelor didactice interzice astfel de practici, fără să ofere în schimb alternative. Rezultatul – dascăli umiliţi de elevi, elevi care se filmează făcând sex în şcoli, care se înjunghie etc. astfel de situaţii s-au petrecut din totdeauna, diferenţa făcând-o faptul că în prezent aceste cazuri au luat o amploare fără precedent, iar cei care trebuie să ia măsuri se văd legaţi de mâini şi de picioare.

Consider că reintroducerea un măsuri speciale, pentru cazurile speciale – care să funcţioneze eficient, până când elevul respectiv nu ajunge să devină un delicvent – sunt imperios necesare. Nu trebuie să acţionăm cu atât exces de zel când un dascăl greşeşte, dar când situaţia scapă de sub control stăm cu mâinile în sân, pentru că nu putem să acţionăm – pentru că este copilul afectat emoţional. Dacă ajungem să gândim astfel, nu se va îndrepta nimic şi ne vom afunda continuu în mizerie.

Majoritatea acestor cazuri ar putea fi prevenite şi combătute încă de la nivele incipiente, dacă statul ar respecta legile, pe care tot el le-a impus, care prevăd ca fiecare şcoală să aibă un specialist psiho-pedagog, care să se ocupe de aceste cazuri, iar pentru cazurile extreme, care scapă de sub control să fie prevăzută introducerea lor în şcoli speciale de reeducare.

Nu trebuie scăpată din vedere nici implicarea activă a familiei în procesul educaţional şi de învăţământ.