Acum vreo două zile
citeam un articol despre cultura vitei de vie în România. Ştirea era prezentată
destul de pozitiv (dacă imi este permisă exprimarea), că în prezent în ţara
noastrp se cultivă peste 180.000 ha de viţă
de vie. Sincer să fiu nu am ştiut cum să iau ştirea asta, că la o primă vedere
poate părea mult, că astfel de suprafeţe ar fi destinate producerii finale a
licorii dionisiace.
Dar dacă e să
privim mai atent, ne dăm seama de un singur lucru: revenirea culturii viţei de
vie către adevăratul ei potenţial. Trebuie să amintesc că în anii de după
revoluţie, când toată agricultura românească s-a prăbuşit, la fel s-a întâmplat
şi cu acest sector.
În ultimii ani,
odată cu intrarea în ţară a numeroşi străini, dar şi cu ajutorul fondurilor europene, pare că lucrurile încep
să reintre în normal. Străinii au fost primii care au redescoperit
oportunităţile pieţei şi potenţialul acestei zone.
Majoritatea
suprafeţelor cultivate sunt destul de
mici şi pe care se practică o agricultură rudimentară, ale cărei rezultate
asigură cel mult consumul unei familii.
Dar încetul cu
încetul apar în piaţa şi investitori serioşi, care se preocupă de dezvoltarea
unei afaceri şi caută să obţină produse de calitate superioară. Accesul acestor
produse pe piaţă este îngreunat de mai multţi
factori:
1. Un
prim element nociv, este existenţa produselor de proastă calitate, care au un
preţ mizerabil şi care de cele mai multe ori nici măcar nu sunt vinuri, ci
diferite combinaţii de apă cu aditivi.
2. Mentalitatea
oamenilor, care în loc să consume produse de calitate, le preferă pe cele care
au un preţ mic, dar care nu sunt nici pe departe vinuri.
3. Legislaţia
şi sistemul de taxe şi impozite în vigoare în România, este departe unul care
să stimuleze investiţiile, în orice sector, cu atât mai puţin cel
agricol/viticol. Reglementarea segmentului legislativ este obligatorie, dacă
vrem să dezvoltăm cu adevărat un sector
economic.
În ceea ce priveşte
legislaţia, lucrurile nu depinde de noi, aşa că în privinţa asta nu putem
schimba foarte multe de la o zi la alta. Dar în privinţa primilor doi factori,
fiecare dintre noi ar putea şi trebuie să o facă, să încerce să schimbe optica
şi să acţioneze pe cont propriu, alegând produse de calitate, autohtone în
dauna celor din import, care sunt departe de a putea fi numite vinuri, ci mai
degrabă – poşirci.
Sincer să fiu mă
bazez pe o schimbare a mentalităţii românilor, mai ales dacă e să ne gândim la
tradiţia milenară a acestui popor (dacă îi luăm în considerare şi pe daci), în
domeniul viticol.
Herodot spunea că originea viţei de vie trebuie căutată
în regiunea Traciei. Şi dacă e să analizăm câteva evenimente istorice, de
exeplu, cel în care Burebista a dat ordin să se ardă toate viile, iar acest
eveniment este menţionat şi astăzi prin cărţile de istorie, ne putem da seama,
cât de mult iubeau dacii şi ulterior românii această băutură, dacă au reuşit să
reţină acest eveniment şi după mai mult de 2000 de ani. Cred că a fost un şoc
atât de mare, încât el a trebuit păstrat secole, chiar milenii la rând J.
O altă legendă
spune că celebrul zeu, Dyonisos, s-ar fi născut în Tracia nord-Dunăreană,
actualul teritoriu al României, el era patronul
vegetaţiei, al vinului şi al fertilităţii, fiind considerat unul dintre cei mai
importanţi zei ai antichităţii. În
cinstea sa se organizau adevărate ritualuri în speranţa că în anul următor
recoltele vor fi bogate.
O altă istorioară,
interesantă, care denotă felul de al fi al
acestui popor, încă de la origini, şi locul pe care-l ocupa vinul în cultura
populară, este legată de regele dac Dromihete, care a organizat un ospăţ în
cinstea capturării unui prizonier. Oaspeţii acelui ospăţ au fost serviţi cu vin
în cupe de aur şi argint, iar gazdele l-au servit sec, fără apă – după moda
scitică, dum cupe de lemn sau din cornuri de animale, pentru a le arăta
străinilor simplitatea şi sobrietatea acestui neam.
Oricum am privi
lucrurile putem spune că românul are din cele mai vechii timpuri o relaţie
specială cu vinul, atât cu producerea s-a, cât şi cu felul în care este el
privit şi rolul pe care-l poartă în tradiţii şi ritualuri
Se spune că românul
este animat de ambiţia de a face un vin bun pe care să-l închine cu prietenii. Pot
spune că din experienţa mea cu oamenii din mediul rural, modul în care se
raportează şi astăzi la vin, cu întreg procesul său, este unul cu totul şi cu
totul special. Pe lângă struguri, ca să poată să iasă un vin bun, românul pune
înainte de toate – pasiune, se implică cu toată fiinţa sa pentru ca să poată
face un lucru desăvârşit.
Omul se reintalneste cu planta sa de suflet, parca revenit dintr-o lunga
bejenie, prinde curaj gasind-o in viata si, prin ea, se regaseste pe sine. (sursa)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu