SUMMITUL NATO ȘI FALIMENTUL PROIECTELOR ROMÂNIEI

Mă tot gândeam în ultimele zile de ce la emisiunile de știri și analiză de la TV nu apar suficiente știri și analize asupra a ceea ce s-a discutat și ce decizii s-au luat la Summitul NATO de la Varșovia. Deși la această întâlnire la nivel înalt a liderilor lumii se puteau lua decizii care vor privi întregul continent european, America de Nord și chiar Federația Rusă, presa din România a stat mai mult în expectativă și a relatat destul de generalist aceste știri, mulțumindu-se să transmită în direct discursul președintelui Johannis și cel mult un interviu cu unul sau doi ambasadori ai țărilor implicate. Cu alte cuvinte am avut mai puține știri și transmisiuni directe de la Summitul NATO decât de la Campionatul European de Fotbal.

Un posibil răspuns la această situație ar putea fi faptul că suntem considerați o țară de mâna a doua, iar noi nu facem nimic pentru a schimba această percepție. Poate ar trebui să ne cunoaștem interesul și să ne jucăm cărțile pe care le avem în mână atunci când suntem puși la masa tratativelor – poziția geo-strategică, resursele naturale etc. Numai  că în loc să jucăm curajos, în realitate ne-am făcut preș în fața altora, asta poate și pentru faptul că nu știm ce să facem cu acele cărți pe care le avem, ne votăm conducători penali, șantajabili, fără viziune și fără tărie de caracter și spirit de luptători. Într-adevăr, cu foarte mici excepții, România a avut oameni incapabili să reprezinte țara pe plan extern, nu am avut o strategie clară pe care să o urmăm, cu ținte precise. Cu alte cuvinte nu avem o politica de țară pe termen lung și nici nu pare să ne intereseze prea mult acest lucru.

Incoerența vine în primul rând din greșelile pe care le fac liderii politici de la București, dar și din faptul că populația începe să-i plângă de milă pe corupții dovediți și își pune in minte să-i repună în funcții fără prea mare regrete. Într-o astfel de situație, cărțile pe care le ai se dovedesc inutile dacă la masa de joc, în loc să-ți joci așii, îi arunci și păstrezi doiarii și treiarii sperând să faci o formație câștigătoare. Probabilitatea ca să se reușească o formulă care să ne ajute să nu ieșim lefteri de la masa negocierilor cu cărți de 2 și de 3 este aproape nulă, știind faptul că sunt unii cu cărți mult mai mari.

În ultimii 26 de ani, de când România a luat-o de la 0 după ce sistemul din care a făcut parte a falimentat, nu a existat un proiect de țară viabil care să fie unanim acceptat de factorii politici și de către cetățeni.

Au fost totuși câteva excepții, venite în timp, din partea unor adevărați politicieni, puțini ce-i drept, unii din ei eșuând lamentabil. O să-i trecem în revistă, cu tot cu proiectele lor:

-        Corneliu Coposu – a propus aderarea României la NATO și UE imediat după 1990. Acest lucru s-a realizat abia 14-17 ani mai târziu și s-a dovedit singurul proiect viabil pe care l-a avut țara noastră în ultimul sfert de veac. Tot el a mai propus și ca România să redevină monarhie – proiect eșuat până în prezent, din cauza factorilor politici, în anii 90 existând o emulație de simpatie în acest sens.

-        Ion Rațiu – propusese privatizarea întreprinderilor și schimbarea modului de a face economie, cât mai rapid, altfel România risca să intre în faliment – acest proiect a fost aplicat prost și târziu pentru că Nu am vrut să ne vindem țara, iar apoi am dat-o gratis la casat precum și rechinilor imobiliari, iar statul a evitat la mustață falimentul la sfârșitul anilor 90.

-        La începutul anilor 2000 a existat un personaj care a câștigat mandatul de președinte mizând pe lupta împotriva corupților – proiectul s-a dovedit greoi din cauza sistemului putred și a corupților infiltrați în toate sectoarele economiei, iar când au început să apară rezultatele, populația s-a răzvrătit asupra celor care au reușit să mai prindă și să condamne câțiva corupți și i-a repus în funcții pe unii dintre escroci. Tot acest personaj ne-a vorbit de alte două proiecte destul de interesante, dar care nu au putut fi puse în practică în mandatul lui, iar urmașii par incapabili să le înceapă – reunificarea României (unirea cu R. Moldova) și alianța strategică cu SUA și Marea Britanie. Dacă în privința unirii nu au existat voci care să se opună, ci doar au făcut să fie amânată o decizie asumată public și începerea proiectului, în ceea ce privește alianța strategică cu  americanii și cu englezii au apărut voci din ce în ce mai vehemente care susțin contrariul.

Alte proiecte de țară nu au mai existat, deși realitatea actuală o impune de la sine. România trebuie să-și construiască rapid un proiect național complex, pe care să-l urmeze cu strășnicie, fără duplicitate și fără schimbări bruște de macaz, dacă realitatea nu o impune.

După ieșirea Marii Britanii din Uniune lucrurile par să se schimbe, iar configurarea strategiei naționale pare să fie imperios necesară, dacă nu vrem să pierdem și această oportunitate, așa cum s-a întâmplat și în urmă cu 26 de ani, când i-am repus pe comuniști în funcții să ne conducă către economia de piață. Acest lucru îl dorește și actualul Guvern Cioloș, care a pus pe ordinea de zi crearea unui proiect național pentru următorii 10-20 de ani. Din păcate este extrem de târziu pentru acest lucru. Proiectul trebuia să existe de ani de zile, iar în această perioadă trebuia doar reconfigurat. Sperăm că acest demers va avea succes și că proiectul va fi adoptat și de către următorul guvern care va prelua frâiele din toamnă.

Privind în ansamblu situația înțelegem de ce România nu poate încă să emită pretenții foarte mari de la negocierile cu marile puteri locale și mai ales cu cele mondiale, cel puțin nu atâta timp cât nu știm să ne jucăm cărțile.

Când va veni vremea ca România să-și respecte înțelegerile până la capăt, când nu va mai avea politicieni care să stea în genunchi doar ca să mai facă o poză de grup pe la summituri sau conferințe internaționale și când oamenii de rând nu-i vor mai plânge pe hoți și înjura pe cei care se străduiesc (doar pentru că au ochelari și fețe de tocilari), poate putem emite ceva pretenții. Până atunci nu vom reuși decât să ne batem cu pumnii în piept că suntem naționaliști, că ne este mai bine singuri în prostia și sărăcia noastră, că nu avem nevoie de armată și investiții în infrastructură și să ne mirăm de ce nu reușim să facem ceva pe niciun plan (economic, social, politic, sportiv)...dar vom fi mulțumiți că privim la TV cum niște cocalari câștigă mulți bani, visându-ne în locul lor.

PS: pentru final vă recomand discursul fostuluipreședinte american atunci când a vizitat România în urmă cu mai mulți ani, în care ne-a dat de înțeles că trebuie să mergem pe același curs, început atunci, acela de a fi alături de Occident.

UE vs. NAȚIONALISM

De multă vreme la nivelul Uniunii Europene și nu numai se observă mișcări naționaliste, prin care cetățenii își etalează valorile naționale și se mândresc cu statutul lor de aparținători la o națiune sau alta. Cunoaștem și în țara noastră cum un partid, acum vreo doi ani, în campania pentru câștigarea alegerilor prezidențiale a folosit sloganul – Mândri că suntem români! Cu toate acestea, cel puțin în România, oamenii se declară credincioși și acest lucru naște un paradox – în credința creștină, mândria este un păcat de moarte (Mândria este exagerarea faptelor proprii asociată cu dispreţul faţă de Dumnezeu, semeni şi natură), deci cum ai putea fii mândru și credincios în același timp?

Lăsând analizele de genul acesta deoparte și trecând la lucruri mai serioase, putem spune că toate curentele naționaliste născute în ultima perioadă în mai multe țări au un efect toxic pentru societățile respective, din simplul motiv că acum ele dezbină societatea, opus situației de acum un secol jumătate când aceste curente făceau ca națiunile să devină mai puternice prin unirea diferitelor subdiviziuni statale care de cele mai multe ori se aflau în conflict. Astăzi lumea a trecut într-o nouă eră, a secolului XXI, când se urmărește crearea unei societăți globale, a unui singur stat, depășirea granițelor și limitelor teritoriale. De fapt acesta este visul tuturor conducătorilor mari ai lumii care doreau să conducă tot globul și încercau să facă acest lucru pe cale armată, adică să ducă războaie de cucerire (foarte rar se ajungea la uniune pe cale pașnică). Astăzi se încearcă să se creeze uniuni continentale și transcontinentale fără imixtiunea armatei sau cu minimalizarea intervenției sale, singurele argumente fiind cele economice și chiar sociale.

Pe argumentele economice nu voi insista, probabil sunteți deja la curent cu aceste argumente. În schimb voi puncta unul sau mai multe argumente ce țin și de sfera socialului. În primul rând, oamenii au posibilitatea de a se deplasa oriunde și oricând în scop turistic sau în căutarea unui loc de muncă, sau chiar la studii. De ce eu ca cetățean să fiu limitat în acest sens, numai pentru că liderii politici vor altfel, de ce trebuie neapărat ca unii sau alții să-mi spună în permanență ce să fac și unde să trăiesc, să studiez etc?

Oricum interesele economice au primat de fiecare dată – fie că vorbim de uniuni, războaie sau alianțe. Interesele reale au fost și vor fi doar ale celor mai mari, nu a oamenilor de rând, ei sunt folosiți ca masă de manevră, ei mor pentru interesele celorlalți.

Se pune următoarea întrebare: De ce să  mor pentru ambițiile financiare ale lui X sau Y puse sub cupola de apartenență la un popor sau altul? De ce să-mi fie îngrădit dreptul  de a pleca din zona sau țara în care m-am născut, fără voia mea? Și cui i-ar servi aceste lucruri?

Evident ca răspunsurile la aceste întrebări va trebui să-și le ofere fiecare dintre voi, dar cu siguranță nu cred că unui om de rând i-ar fi mai bine daca ar sta în țara lui (pentru că e naționalist sau pentru că nu are voie să plece) și să fie condus de X sau Y, în interesul lui X sau Y. Categoric cel care va pierde din această ecuație va fi tot omul de rând, omul simplu, care nu are potențial financiar să poată accesa un pașaport diplomatic și să se ducă oriunde în caz de pericol sau nevoie sau poate pur și simplu pentru că așa are el chef.

Acum câteva zeci de ani au existat niște oameni extrem de inteligenți care au avut un proiect fantastic – Uniunea Europeană. Acest proiect avea că scop interesele economice ale țărilor din vestul Europei. În ciuda istoriei și a conflictelor seculare, a orgoliilor de orice natură, a naționalismului deșănțat al unor lideri, ei au reușit să conceapă un proiect și să-l pună în practică pe cale pașnică – fără să se ducă războaie aberante și să moară sute de mii, milioane sau zeci de milioane de oameni, să distrugă orașe sau chiar civilizații peste noapte (dacă este să ne raportăm la scara istoriei). Cu alte cuvinte s-a încercat crearea unui super-stat, format din națiuni și culturi dintre cele mai diverse, pe cale pașnică, proces ce s-a desfășurat pe parcursul deceniilor, pentru a putea asimila mentalități și sisteme economice extrem de diferite. Succesul acestui proiect a atras ca un magnet și alte națiuni sau construcții statale care au dorit să adere la noul proiect în speranța că vor putea beneficia de pe urma acestuia. Procesul de asimilare s-a accentuat cu precădere la sfârșitul anilor 90, când după prăbușirea blocului comunist țările est-Europene au început negocierile de aderare, încheiate la începutul anilor 2000.

După mărirea exponențială a suprafeței și a populației, proiectul a intrat în impas. Noile economii ale Uniunii Europene erau nematurizate, slabe și căpușate de corupție. Aceste probleme au creat noi provocări, provocări care încă își mai așteaptă soluțiile din partea factorilor politici.

În prezent societatea globală se confruntă cu o criză acută de lideri, de vizionari, de oameni capabili să vadă în viitor, să anticipeze și găsească soluții. Într-o astfel de societate problemele pot fi mult mai complicate ca cele găsite într-o mică națiune, iar dacă soluțiile nu apar la timp ele se acutizează într-un ritm greu de controlat fără măsuri prompte. Exact aceasta este și situația Uniunii Europene astăzi – în plină criză și cu lideri fără idei și depășiți complet de situație.

În această anomie generală își fac apariția o serie de politruci, de populiști care mimează pe faptul că au soluții și vin cu idei aberante, inventând probleme cu care apar în fața electoratului. Se pare că acești lideri populiști primesc din ce în ce mai mult girul populației, prin vot, și astfel se ajunge la o escaladare a problemelor și o criză mult mai acută a soluțiilor.

Pentru a înțelege mai bine această situație putem lua cazul Marii Britanii, care recent a votat pentru Brexit – pentru ieșirea regatului din Uniunea Europeană. Cei care au susținut campania pro-Brexit au venit cu soluții false la problemele reale ale societății britanice. Una dintre cele mai importante teme de campanie a fost sistemul de sănătate, care este sub-finanțat (conform analizei lor), ei argumentând că acest lucru se întâmplă din cauza UE care ia de la UK cca. 350 milioane de lire/săptămână și că acești bani ar putea și trebuie să se ducă în sistemul de sănătate. După câștigarea referendumului, principalul susținător al Brexit-ului a recunoscut că această temă este o eroare.

Această eroare i-a costat pe britanici multe sute de miliarde în primele săptămâni de după anunțarea rezultatelor. Costul principal o să-l plătească populația civilă care va trebui să repare în timp erorile făcute practic într-o singură zi. Cu alte cuvinte, britanicii au reușit să distrugă prin vot, în 24 de ore, ce s-a clădit în zeci de ani.

Pentru a demonstra că acești falși lideri, care profită de o situație, de o criză de moment, nu au practic nicio idee și că încearcă doar să profite de pe urma crizei, putem analiza ceea ce au făcut aceștia după ce au câștigat: s-au retras rând pe rând din funcțiile de conducere pe care le ocupau pentru a fugi de responsabilitate (vezi cazul luiNigel Farage care s-a retras de la conducerea UKIP ca să nu-și asume negocierile de ieșire din UE, dar cu toate astea a rămas europarlamentar ca să-și ia salariul de la europenii pe care i-a înjurat), de ceea ce urmează și care va fi infernal de greu față de situația actuală. Cu alte cuvinte, s-au speriat de propriul succes, populația i-a investit cu încredere sperând ca ei să vină cu idei și soluții, iar politrucii au fugit ca potârnichile, fiind conștienți că au bluffat și că acum trebuie să și pună în practică planul pe care susțineau că-l au. Numai că nu au ce pune în practică. Strategia a fost clară – câștigăm procente la referendum după care vom obține procente și funcții la viitoarele alegeri. Numai că nici ei nu au luat în calcul să câștige referendumul și să pună în aplicare programul de trei penny pe care l-au promovat.

Este mai ușor să dai din gură și să critici decât să vi cu soluții viabile și să construiești. Urmând ideile naționaliste – să ne luăm țara înapoi – nu facem altceva decât să distrugem un proiect de geniu (dar înțeles prost și aplicat și mai prost), într-o singură zi.

Soluția ar fi să începem să gândim mai mult, să ne asumăm responsabilități, să venim cu soluții și să nu mai așteptăm miracolul de la cei care dau din gură fără să facă ceva concret.

BRITANICII AU DECIS - BREXIT!!!

Ieri Marea Britanie a votat – BREXIT. Deși mulți analiști de pe la noi au anunțat răspicat ieri că acest lucru nu se va întâmpla, se pare că realitatea le-a dat o palmă peste față. Decizia Regatului este fără precedent și nu se pot anticipa consecințele nici pe termen scurt, nici pe cel mediu. În schimb, pe termen lung lucrurile nu stau deloc roz pentru Uniune  și aș spune că nici Regatul nu va sta prea bine, riscând să se dezintegreze încetul cu încetul.

Deși nu este greu să faci previziuni reale pe care le poate avea un astfel de vot, totuși se cunosc câteva coordonate:

1.     Scoțienii au dorit să se rupă de UK, dar vor să rămână în Uniunea Europeană. Referendumul prin care aceștia au decis să rămână lângă frații lor englezi, a fost la limită. Acum după votul care arătă ce doresc britanicii, s-ar putea ca tabăra care a pierdut referendumul să câștige din nou teren și să rupă și Regatul, este și cazul Irlandei de Nord. 

2.     Englezii au fost mereu împotriva politicilor UE, indiferent de ce se discuta, ei aveau de obiectat. O situație bizară oarecum, având în vedere că viziunea lor asupra unei Europe Unite era destul de minimală, doreau doar o uniune vamală și cel mult economică, dar în care ei să decidă. Cum deciziile majore sunt luate de către Germania și Franța, iar căsătoria cu restul continentului devine și una politică, lucrurile erau oarecum clare că vor ajunge la un divorț.

3.     Economia europeană este cu multe sincope, are mai multe viteze, ceea ce duce la situația de față când, deși au anunțat depășirea crizei, ea încă pare să existe în realitate, dacă nu în cifre. După un astfel de cutremur, cum este votul britanicilor, lucrurile se vor agrava pentru toată Europa, inclusiv pentru Regat.

4.     În Uniunea Europeană și chiar la nivel mondial este o criză de ani buni, de lideri adevărați și de aici ascensiunea unor politruci, unor pseudo valori, unor populiști care vin cu teme false – drepturile imigranților, homosexualilor, ale femeilor etc. (nu este o problemă în sine ca se propun măsuri, legi, drepturi, ci faptul că se face din ele principala temă de discuție și ele devin repere principale pentru dezvoltarea societății occidentale). Nu trebuie ca aceste teme să primeze atunci când problemele societății tale sunt – sănătatea, sărăcia, analfabetismul, starea economică și mai nou amenințarea teroristă și cea rusă. După votul de ieri aceste crize reale se vor accentua și vor avea de suferit în primul rând cei din păturile sociale de jos, liderii lor vor trăi bine-merci și vor prolifera alți politruci.

5.     Relațiile internaționale, geopolitica și strategiile se vor schimba și cel mai probabil Europa nu va ieși prea bine de aici, va pierde teren important și chiar pozițiile cheie.

Ca să nu o mai lungim prea mult, putem concluziona: votul britanicilor arată nivelul precar la care a ajuns Occidentul, datorat în primul rând lipsei de viziune politică, lipsei unor lideri politici adevărați și arată faptul că democrația nu este perfectă. Când decid cei mai slab pregătiți, cei cu condiții sociale precare și cei care stau la telenovele, lucrurile nu stau deloc bine.

Atunci când trebuie să iei decizii majore nu trebuie să te pripești, nu trebuie să fii emoțional, trebuie să fii lucid și să ai o capacitate de analiză mult mai profundă decât să fii pro sau contra, trebuie să ai capacitatea de a vedea și nuanțele mișcărilor și să poți previziona și anticipa mișcările și efectele. Acestea nu sunt la îndemâna omului de rând, ele necesită pregătire asiduă timp de zeci de ani și nici măcar atunci nu ai garanția luării unor decizii bune, dar premisele sunt altele. Este puțin probabil ca, in condițiile in care cei mai învățați, cei inițiați pot să greșească, totuși cei mai mulți, grosul populației să decidă corect și spre binele ei. Oamenii de rând nu iau decizii în urma unor analize profunde, ei se mulțumesc cu – mă alătur sau nu unui curent de opinie, iar aceste curente de opinie sunt construite tot de cei inițiați. Cu alte cuvinte, dacă cei mai inteligenți greșesc, greșeala nu va fi corectată de către populație, ci ea va fi consfințită de plebe și va avea consecințe extrem de grave pentru că atunci când se va constata eroarea va trebui informată și convinsă populația că trebuie luate alte măsuri, iar acest proces este anevoios și va fi costisitor.

Oricum, sper, în continuare, că politicienii londonezi, vor fi mai înțelepți decât conaționalii lor și nu vor lua decizii în conformitate cu votul de ieri și nu vor accentua situația și așa extrem de grea – și nu vor ieși din Uniune.

PS: Pentru că mâine se împlinește un an de când am primit o lecție despre democrație, venită de la un grec, chiar pe acropole, o să v-o împărtășesc atunci. Nu de alta, dar nu vreau ca lumea să creadă că sunt împotriva democrației, ci vreau ca ea să fie îmbunătățită.