SUMMITUL NATO ȘI FALIMENTUL PROIECTELOR ROMÂNIEI

Mă tot gândeam în ultimele zile de ce la emisiunile de știri și analiză de la TV nu apar suficiente știri și analize asupra a ceea ce s-a discutat și ce decizii s-au luat la Summitul NATO de la Varșovia. Deși la această întâlnire la nivel înalt a liderilor lumii se puteau lua decizii care vor privi întregul continent european, America de Nord și chiar Federația Rusă, presa din România a stat mai mult în expectativă și a relatat destul de generalist aceste știri, mulțumindu-se să transmită în direct discursul președintelui Johannis și cel mult un interviu cu unul sau doi ambasadori ai țărilor implicate. Cu alte cuvinte am avut mai puține știri și transmisiuni directe de la Summitul NATO decât de la Campionatul European de Fotbal.

Un posibil răspuns la această situație ar putea fi faptul că suntem considerați o țară de mâna a doua, iar noi nu facem nimic pentru a schimba această percepție. Poate ar trebui să ne cunoaștem interesul și să ne jucăm cărțile pe care le avem în mână atunci când suntem puși la masa tratativelor – poziția geo-strategică, resursele naturale etc. Numai  că în loc să jucăm curajos, în realitate ne-am făcut preș în fața altora, asta poate și pentru faptul că nu știm ce să facem cu acele cărți pe care le avem, ne votăm conducători penali, șantajabili, fără viziune și fără tărie de caracter și spirit de luptători. Într-adevăr, cu foarte mici excepții, România a avut oameni incapabili să reprezinte țara pe plan extern, nu am avut o strategie clară pe care să o urmăm, cu ținte precise. Cu alte cuvinte nu avem o politica de țară pe termen lung și nici nu pare să ne intereseze prea mult acest lucru.

Incoerența vine în primul rând din greșelile pe care le fac liderii politici de la București, dar și din faptul că populația începe să-i plângă de milă pe corupții dovediți și își pune in minte să-i repună în funcții fără prea mare regrete. Într-o astfel de situație, cărțile pe care le ai se dovedesc inutile dacă la masa de joc, în loc să-ți joci așii, îi arunci și păstrezi doiarii și treiarii sperând să faci o formație câștigătoare. Probabilitatea ca să se reușească o formulă care să ne ajute să nu ieșim lefteri de la masa negocierilor cu cărți de 2 și de 3 este aproape nulă, știind faptul că sunt unii cu cărți mult mai mari.

În ultimii 26 de ani, de când România a luat-o de la 0 după ce sistemul din care a făcut parte a falimentat, nu a existat un proiect de țară viabil care să fie unanim acceptat de factorii politici și de către cetățeni.

Au fost totuși câteva excepții, venite în timp, din partea unor adevărați politicieni, puțini ce-i drept, unii din ei eșuând lamentabil. O să-i trecem în revistă, cu tot cu proiectele lor:

-        Corneliu Coposu – a propus aderarea României la NATO și UE imediat după 1990. Acest lucru s-a realizat abia 14-17 ani mai târziu și s-a dovedit singurul proiect viabil pe care l-a avut țara noastră în ultimul sfert de veac. Tot el a mai propus și ca România să redevină monarhie – proiect eșuat până în prezent, din cauza factorilor politici, în anii 90 existând o emulație de simpatie în acest sens.

-        Ion Rațiu – propusese privatizarea întreprinderilor și schimbarea modului de a face economie, cât mai rapid, altfel România risca să intre în faliment – acest proiect a fost aplicat prost și târziu pentru că Nu am vrut să ne vindem țara, iar apoi am dat-o gratis la casat precum și rechinilor imobiliari, iar statul a evitat la mustață falimentul la sfârșitul anilor 90.

-        La începutul anilor 2000 a existat un personaj care a câștigat mandatul de președinte mizând pe lupta împotriva corupților – proiectul s-a dovedit greoi din cauza sistemului putred și a corupților infiltrați în toate sectoarele economiei, iar când au început să apară rezultatele, populația s-a răzvrătit asupra celor care au reușit să mai prindă și să condamne câțiva corupți și i-a repus în funcții pe unii dintre escroci. Tot acest personaj ne-a vorbit de alte două proiecte destul de interesante, dar care nu au putut fi puse în practică în mandatul lui, iar urmașii par incapabili să le înceapă – reunificarea României (unirea cu R. Moldova) și alianța strategică cu SUA și Marea Britanie. Dacă în privința unirii nu au existat voci care să se opună, ci doar au făcut să fie amânată o decizie asumată public și începerea proiectului, în ceea ce privește alianța strategică cu  americanii și cu englezii au apărut voci din ce în ce mai vehemente care susțin contrariul.

Alte proiecte de țară nu au mai existat, deși realitatea actuală o impune de la sine. România trebuie să-și construiască rapid un proiect național complex, pe care să-l urmeze cu strășnicie, fără duplicitate și fără schimbări bruște de macaz, dacă realitatea nu o impune.

După ieșirea Marii Britanii din Uniune lucrurile par să se schimbe, iar configurarea strategiei naționale pare să fie imperios necesară, dacă nu vrem să pierdem și această oportunitate, așa cum s-a întâmplat și în urmă cu 26 de ani, când i-am repus pe comuniști în funcții să ne conducă către economia de piață. Acest lucru îl dorește și actualul Guvern Cioloș, care a pus pe ordinea de zi crearea unui proiect național pentru următorii 10-20 de ani. Din păcate este extrem de târziu pentru acest lucru. Proiectul trebuia să existe de ani de zile, iar în această perioadă trebuia doar reconfigurat. Sperăm că acest demers va avea succes și că proiectul va fi adoptat și de către următorul guvern care va prelua frâiele din toamnă.

Privind în ansamblu situația înțelegem de ce România nu poate încă să emită pretenții foarte mari de la negocierile cu marile puteri locale și mai ales cu cele mondiale, cel puțin nu atâta timp cât nu știm să ne jucăm cărțile.

Când va veni vremea ca România să-și respecte înțelegerile până la capăt, când nu va mai avea politicieni care să stea în genunchi doar ca să mai facă o poză de grup pe la summituri sau conferințe internaționale și când oamenii de rând nu-i vor mai plânge pe hoți și înjura pe cei care se străduiesc (doar pentru că au ochelari și fețe de tocilari), poate putem emite ceva pretenții. Până atunci nu vom reuși decât să ne batem cu pumnii în piept că suntem naționaliști, că ne este mai bine singuri în prostia și sărăcia noastră, că nu avem nevoie de armată și investiții în infrastructură și să ne mirăm de ce nu reușim să facem ceva pe niciun plan (economic, social, politic, sportiv)...dar vom fi mulțumiți că privim la TV cum niște cocalari câștigă mulți bani, visându-ne în locul lor.

PS: pentru final vă recomand discursul fostuluipreședinte american atunci când a vizitat România în urmă cu mai mulți ani, în care ne-a dat de înțeles că trebuie să mergem pe același curs, început atunci, acela de a fi alături de Occident.

Un nou început

Astăzi am asistat la trecerea într-o nouă etapă, am trecut de la una în care degringolada şi nepăsarea erau notele dominante ale mediului românesc, în toate structurile sale, la nivelul următor, dar care ne obligă să sărim peste nişte paşi.

Fără să ardem anumite etape nu vom putea să „uimim lumea” aşa cum a afirmat şi noul preşedinte al României, în discursul său de investitură. Acest discurs, al lui Klaus Werner Johannis, este din multe puncte de vedere cel mai bun discurs al unei persoane care ocupă o funcţie importantă în stat. Este unul revoluţionar, pentru că pune punctul pe „i”, fixând câetva obiective ale proiectului de ţară, pe termen lung, care vor duce România în rândul ţărilor civilizate şi puternice ale lumii.

Nu mă joc cu vorbele, când afirm că ţara asta poate ajunge între elitele mondiale, nu  de una singură, ci alături de Uniunea Europeană, sprijinită de alianţele strategice cu USA şi NATO. Doar o Românie puternică în Uniunea Europeană, poate realiza un astfel de obiectiv. Dacă vom trăi doar cu gândul că nu putem face nimic şi aşteptăm de fiecare dată de la alţii soluţia, fără ca noi să facem ceva, dacă aşteptăm ca alţii să ne scoată la lumină, ca alţii să muncească şi să ne tragă şi pe noi după ei, nu vom face altceva decât să fim în urma altora.

Aş putea spune că România are datoria şi obligaţia să devină puternică, pentru a putea realiza într-un final ceea ce caută de secole – unirea tuturor românilor şi construirea unei naţiuni puternice – iar contextul actual este unul extrem de favorabil realizării şi împlinirii acestui vis ancestral, pentru care înaintaşii noştrii şi-au dat viaţa.

Ar fi greşit să credem că acest neam îşi va putea realiza visul fără muncă, fără sacrificii şi fără luptă, numai că, mai afirm încă odată, contextul ne este extrem de favorabil şi dacă nu plecăm imediat pe acest drum, s-ar putea ca să trebuiască să mai aşteptăm alte câteva secole pentru a mai întâlni un altul. Şi nu ne putem permite acest lucru.

Poate aveţi impresia că mă hazardez în declaraţii şi că euforia va dispare odată cu trecerea timpului şi că în scurt timp voi revenii la starea dinaintea alegerilor.

Ei bine, nu o să fie aşa şi cred cu tărie ceea ce afirm – este pentru prima dată când un şef al statului ridică câteva probleme şi le transformă în obiective pe termen lung ale întregii naţiuni:

Ξ reîntregirea neamului

Ξ transformarea României în putere economică

Ξ stabilitatea şi predictibilitatea pe termen lung ale României

Ξ întărirea parteneriatelor strategice.

Aceste patru puncte enumerate mai sus, sunt doar câteva din cele propuse de către noul preşedinte Klaus Werner Johannis, reprezentând cele mai importante obiective pe care această ţară le are după mai mult de un secol, fiind poate depăşite doar de obţinerea independenţei şi crearea unei indentităţi naţionale unanim acceptate de către toţi românii.

O să trec pe scurt de ce cred eu că punctele enumerate mai sus reprezintă cele mai importante obiective ale României pe termen lung, poate din întreaga sa istorie:

Ξ reîntregirea neamului – este un obiectiv multi-secular, la care românii doar au visat până acum şi care nu a putut fi realizat decât secvenţial în întreaga noastră istorie. Nu cred că există un român adevărat cre să poată susţine că acesta nu este un obiectiv şi o obligaţie, care trebuie atins/ă indiferent de sacrificii – aşa că nu voi insista mai mult asupra lui.

Ξ transformarea României în putere economică – o ţară puternică economic este caracterizată de un grad ridicat al calităţii vieţii cetăţenilor – şi până la urmă nu astă scopul fiecăruia dintre noi???

Ξ stabilitatea şi predictibilitatea pe termen lung ale României şi întărirea parteneriatelor strategice – sunt esenţiale şi complementare, pentru realizarea primelor două. Fără aceste din urmă Reintregirea neamului şi România putere economică, ar rămâne doar vise utopice ale noastre.

Cine crede că poţi realiza ceva de unul singur se înşală amarnic, fără să intri într-o alianţă şi fără să ai parteneri cu care împarţi aceleaşi valori nu vei putea realiza absolut nimic notabil, ci vei reuşi doar să îţi creezi duşmani cu care va trebui să te lupţi, fie că este vorba de un război propriu-zis sau unul economic/strategic.

De ce afirm că România beneficiază de un context favorabil? Păi simplu:

Ξ România se află în cea mai puternică uniune politico-economică din lume şi care reprezită cel mai puternic proiect de această factură din istoria omenirii

Ξ are ca aliat strategic cel mai puternic stat din lume

Ξ se află în cea mai puternică alianţă militară din istorie – NATO

La acestea am mai putea adăuga şi faptul că Republica Moldova a luat o opţiune serioasă pro-europeană, atingerea obiectivelor de mai sus nu va mai reprezenta un deziderat, ci un  ţel real, realizabil şi obligatoriu. Unirea cu fraţii de peste Prut nu trebuie privită neapărat ca una de genul celor realizate în secolele trecute, ci se va putea îndeplinii în contextul Uniunii Europene.

Dar pentru ca aceste obiective să poată fi atinse, mai trebuie adăugat un aspect: factorul politic şi societatea trebuie să creadă în această posibilitate şi să lupte împreună pentru acest lucru. Până acum unul dintre factorii decizionali la nivel politic a afirmat deschis acest lucru – este vorba despre noul preşedinte al României, iar din partea societăţii nu cred că vor apărea frânări în cursa de atingere a acestor obiective. Ne trebuie în schimb multă răbdare şi forţă de muncă.

Pentru ca un popor să fie puternic are nevoie de lideri puternici, care să fie capabili să mobilizeze masele pentru a lupta pentru scopuri şi idealuri comune.

Până atunci: Felicitări noului preşedinte al României, domnul Klaus Werner Johannis! Iar noi – la treabă! J

Ungurii fac jocurile Rusiei

Parcă am avut un feeling ieri când am postat articolul despre fanatismul unor maghiari din Transilvania. Astăzi a apărut, ce-i drept doar pe surse până acum, proiectul extins al UDMR de autonomie în zona intitulată generic Ţinutul Secuiesc.

Sincer să fiu mă aşteptam de ceva vreme să vină cu astfel de propuneri, având în vedere că se apropie campania electorală, mai ales că nu este prima oară când liderii acestei formaţiuni vorbesc despre acest subiect. Acest proiect, legat de autonomie, este singurul de altfel, cu care această formaţiune, extremistă aş numi-o eu – cu toată răspunderea. În ultimii 24 de ani, UDMR-ul nu a avut nicio iniţiativă de proiect măcar pentru cetăţenii acestei ţări, ci au urmărit cu precădere să rupă o bucată din teritoriul României pe care să-l folosească în propriul interes – de a se îmbogăţii pe seama etnicilor maghiari.

Evident, această problemă cu minoritatea maghiară, din cele două judeţe în special,  este una mai delicată, cu rădăcini în istorie, dar care a fost alimentată în permanenţă de către diferite grupuri de interese obscure, care nu caută altceva decât să destabilizeze zona.

Cine ar avea de câştigat din această anomie, întreţinută de multe ori artificial? Evident că nu populaţia de origine maghiară, care nu o duce cu mult mai bine decât populaţia din restul ţării şi nici nu are speranţă de mai bine nici după o eventuală obţinere a unei forme de autonomie. Economia zonală este la pământ, situaţia fiind mult mai dificilă decât în multe alte zone ale ţării, tradiţional sărace.

De ce ar vrea maghiarii să fie autonomi? în situaţia de faţă, în care dacă ar obţine ceea ce solicită ar murii de foame la propriu, mai ales că ei nu se pot întreţine din taxele care se colectează de la cetăţenii acestei zone. Evident că acest lucru nu-i interesează pe liderii lor, care într-o astfel de situaţie ar reuşi să taie şi să spânzure acolo, ceea ce nu li se permite chiar, deşi puterea lor în zonă este mult mai mare decât cea a celor de la Bucureşti, care tradiţional au închis ochii la conflictul mocnit din zonă.  Asta denotă o clară mediocritate a tuturor politicienilor care ne-au condus în ultimii 24 de ani, pentru că doar la ei ne raportăm acum.

Lipsa de viziune politică şi de orice natură a conducătorilor de la Bucureşti nu a făcut decât să le permită unor politruci, ca cei din UDMR  să poată să exploateze această situaţie, în special pe spinarea populaţiei maghiare din Transilvania.

        La fel de importantă în această analiză este şi situaţia istorică, care în ciuda celor 100 de ani, aproximativ, care au trecut nu a fost ştearsă şi nici măcar aplanată. Există şi în prezent multe reminiscenţe ale trecutului şi mentalităţii imperialiste şi a aerului de superioritate arătat de către liderii maghiari.

Dacă analizăm obiectiv, situaţia Ungariei în regiunea de centru-est a Europei, putem constata că ceea ce am afirmat mai sus, legat de tendinţele imperialiste – neşterse din mentalul unor conducători maghiari şi aberant promovate într-un atare context – cel EUROPEAN; vedem clar că această ţară este singura care are probleme mari cu toţi vecinii săi. Vedem că liderii de la Budapesta sunt atent monitorizaţi de către marile cancelarii ale lumii democratice şi nu odată au fost acuzaţi de tendinţe totalitariste şi expansioniste.

Dacă uităm să vedem contextul în care liderii maghiari îşi declară intenţiile de autonomie, şi vedem doar conflictele mizere dintre Gheorghe şi Laci (Loţi pentru români J ), nu facem altceva decât să nu vedem pădurea de copaci. Tradiţional Ungaria a fost mult mai apropiată sentimental de Rusia decât de lumea democratică – deşi au fost câteva divergenţe între ei pe timpul Cortinei de Fier.

Nu putem să nu vedem că Ungaria a preferat să rupă acordul cu FMI-ul şi să se împrumute din Federaţia Rusă. Nu putem să nu vedem că declararea autonomiei şi proiectele fanteziste ale UDMR-ului vin în contextul conflictului din Ucraina şi că permanent ungurii au fost împotriva cursului  Europei.

În contextul Summit-uluiNATO din Ţara Galilor în care mai toate statele membre aflate în estul Europei au cerut sancţiuni mai drastice la adresa regimului de la Moscova şi o interveniţie mai clară a Alianţei în Ucraina, Ungaria a fost singurul stat aflat la marginea Bătrânului Continent care a avut o voce anemică pe această problematică. Iar dacă în analiză mai adăugăm şi faptul că partidul cu o fulminantă ascensiune, de orientare extremă-dreapta, din Ungaria, este suspectat că ar primii finanţări din partea liderilor ruşi.

Punând cap la cap toate informaţiile şi contextul dat nu putem să nu suspectăm că în momentul de faţă Ungaria joacă pe cartea Moscovei, sperând să obţină influenţe teritoriale sau chiar mai mult, asupra fostelor teritorii ale Imperiului Habsburgic, dinamitând astfel întreaga Europă.

Se pare că maghiarii încă nu au înţeles ce înseamnă cu adevărat Uniunea Europeană şi se pierd în interese mărunte, care nu fac decât să creeze şi să susţină o stare de agitaţie permanentă în regiunea de centru-est a continentului, dând astfel apă la moară şi intenţiilor imperialiste, niciodată stinse, ale Rusiei şi asupra jumătăţii de Europă, pe care o controla în perioada Războiului Rece.

Cu alte cuvinte, că să putem închide acest articol, nesuficient de încăpător pentru a aborda o astfel temă, trebuie să vedem că ceea ce fac liderii maghiari, fie ei din România sau din afara ei, nu sunt acţiuni singulare, ci elemente ale unui plan întreg, macabru menit să devoreze Europa şi lumea democratică.

Nu trebuie să ne luăm după argumentele de plastilină aruncate de politruci, legate de situaţia maghiarilor, că sunt oprimaţi, că nu li se respectă drepturile (în România minorităţile având cele mai multe drepturi comparativ chiar cu state democratice cu ştate mult mai vechi în ceea ce priveşte democraţia), ci trebuie să rămânem uniţi (indiferent de culoare, etnie sau cultură) şi să încercăm să ne urmăm drumul, alături de ţările civilizate ale lumii.

A da frâu liber unor interese meschine, mizere şi de slabă factură, nu face altceva decât să-i încurajeze pe semidocţi să ne conducă şi să fie stăpâni pe viaţa noastră şi să ne oblige să le apărăm interesele în defavoarea libertăţilor noastre.