De ce susţin reintroducerea şcolilor de corecţie

Citeam de dimineaţă următorul titlu Introducerea şcolilor de corecţie în acest secol ar însemna un pas uriaş înapoi şi mi-am adus aminte că de ceva vreme doream să scriu un articol pe această temă, mai ales că, pot spune sincer, că nu sunt de acord cu majoritatea aşa-ziselor măsuri de reformare a sistemului de învăţământ.

Cred cu tărie că modelul pe care se doreşte să-l urmeze sistemul de învătământ românesc este unul prost, ce poate fi dat ca exemplu de aşa nu. Se caută să se copieze măsuri ale modelului anglo-saxon, care este celebru pentru faptul că nu oferă chiar cele mai bune rezultate, cel puţin la nivel de şcoală primară, gimnaziu şi liceu (în schimb pare să fie cel mai performat în segmentul universitar). În plus, se pare că cei care au luat astfel de decizii au uitat un aspect – nu suntem anglo-saxoni, avem caracteristici diferite, nu chiar tot ce se poate aplica în Anglia sau USA, se poate aplica şi în România.

Dacă tot se dorea să se adopte măsuri ale altor sisteme, unele diferite de al nostru, puteau să copieze modelul finlandez – considerat unul dintre cele mai performante din lume la nivelul şcolii generale şi al liceului.

Cu alte cuvinte- după ce că s-a copiat un sistem care nu are nicio legătură cu cel autohton, nici nu s-a luat exemplul cel mai eficient. În fine, faptul că sistemul românesc este în criză nu mai miră pe nimeni, nici măcar nu ne mai miră faptul că se adoptă decizii pripite, cu efecte catastrofale, care sunt înlocuite la scurt timp cu unele şi mai proaste.

Nici măcar atunci când se doreşte să se adopte măsuri inovative, nu se reuşeşte să se facă aşa cum trebuie, ci i se pune o puternică amprentă de lasă bă că merge şi aşa. Un astfel de exemplu, de dată recentă, este cel al manualelor digitale – o măsură care pare de domeniul SF pentru România, dacă analizăm nivelul de pregătire al cadrelor didactice, al mentalităţii oamenilor şi al dotărilor şcolilor, dar care nu s-au materializat nici măcar după o lună şi jumătate de la începerea anului şcolar.

Ca să revenim totuşi la articolul despre care vă vorbeam la început, o să contest afirmaţia din titlu: trebuie reintroduse şcolile de corecţie. O spun în primul rând, pentru că ştiu care este realitatea mediului şcolar din România, care îi sunt problemele reale şi care sunt cauzele acestor probleme. Nu o să le detaliez pe toate, pentru că aş transforma acest articol într-o lucrare ştiiţifică, ceea ce nu cred că ar fi de dorit. Aşadar o să mă axez doar pe câteva aspecte, esenţiale, care reuşesc să-şi pună amprenta într-un mod negativ asupra învăţământului şi care sunt greşit abordate.

În primul rând toată vina pentru situaţia proastă este pusă în cârca profesorilor, ceea ce este total eronat. Nu este vina lor că ajung la catedră şi sunt slab pregătiţi, ei sunt rezultatul unui sistem care a stat în agonie mulţi ani după 1989, care s-a dorit să fie reformat şi care a fost azvârlit şi mai mult în mocirlă.

Faptul că în sistem nu intră cei mai bine pregătiţi absolvenţi de facultate, ci doar cei care apucă. Este un efect pervers al unei perioade de tranziţie în care se ascundeau posturile din oraş, pentru oamenii sistemului, care nu erau chiar cei mai bine pregătiţi – pentru că – de ce ar face-o; iar pentru ceilalţi erau doar posturi la dracu-n-praznic, unde nu se putea ajunge decât după multe ore şi cu chiu cu vai. Această situaţie, încă se mai practică în judeţele care beneficiază de sistemue universitare, şi face ca cei care sunt bine pregătiţi să caute de muncă în alte domenii sau să emigreze.

O altă cauză cu efecte perverse, este şi că părinţii sunt absolviţii complet de vină şi nu sunt implicaţi în procesul de educare. Numele ministerului care coordonează această situaţie se numeşte – al Educaţiei, ceea ce este total greşit. Educaţia trebuie făcută în familie, nu la şcoală. La şcoală trebuie instruit copilul şi trebuie să i se ofere nişte informaţii utile şi să i se ofere un cadru propice în care să înveţe să le pună în practică.

La noi educaţia nu se face, absolut deloc (sunt puţine familii care îşi educă progeniturile sau care îi înscriu la grădiniţă – acolo unde i se pun bazele educaţiei), din cauza părinţilor care nu se implică voit sau care nu o pot face, pentru că sunt plecaţi în străinătate.

Pentru aceste situaţii ar trebui ca fiecare şcoală să aibă cel puţin un psiho-pedagog care să se ocupe de aceste cazuri şi să îndrepte, atât cât se mai poate, acele carenţe pe care un copil ajuns la vârstă şcolară, le are, după ce a fost lăsat de izbelişte.

Ei bine, acele mega-reforme anunţate nu au prevăzut decât pe hârtie astfel de măsuri, în practică foarte puţine unităţi şcolare îşi permit să angajeze personal calificat, care să poată să corecteze într-o oarecare măsură, deficienţele din educaţia copiilor. Se ştie faptul că orice copil are perioade, în care începe să-şi dezvolte personalitatea, care sunt caraterizate de diferite crize de comportament, care dacă nu sunt controlate eficient, pot degenera şi îl pot transforma în timp pe acel copil într-un delicvent.  În cazul acestor copii, ajunşi la stadiul de delicvenţi sunt necesare măsuri ce pot fi luate în centrele de reeducare. Nu pot fi lăsaţi în acelaşi colectiv de copii, pentru că riscă să îi influenţeze şi pe aceştia şi astfel de la un caz de acest gen, am ajunge la zeci de cazuri. Şi exact asta se şi întâmplă, delicvenţii reuşesc să îşi creeze găşti, nu neapărat din copii cu deficienţe de educaţie, pe care să-i influenţeze şi să-i transforme în următorii delicvenţi.

Nu orice dascăl şi nu orice părinte poate sau nu are capacitatea şi pregătirea necesară pentru a putea contracara eficient cauzele şi efectele lipsei de educaţie. Acestea sunt cazuri speciale, de care să se ocupe oameni foarte bine calificaţi şi în condiţii speciale – nu susţin ca aceste măsuri să fie luate ca acum 30 de ani, ci şi ele la rândul lor trebuiesc reformate, eficient, modernizate şi care să fie capabile să implementeze noile descoperiri şi inovaţii din domeniu.

În cadrul dialogului pe care o doamnă psiho-pedagog a purtat-o cu diferiţi cetăţeni, prin intermediul mediului online, s-a susţinut faptul că educaţia nu trebuie făcută cu bataia şi trebuie avută în vedere că trebuie înlăturată orice situaţie care îi va putea afecta dezvoltarea emoţională.

În primul rând nu sunt de acord cu o astfel de abordare. Nu se poate face o educaţie eficientă fără măsuri de persuasiune, iar când acestea se dovedesc a fi ineficiente se apelează şi la mecanisme de constrângere mai dure – a nu se înţelege greşit ideea că trebuie snopit în bătaie, copilul care greşeşte. Dar trebuie construite şi astfel de mecanisme prin care să i se dea dascălului posibilitatea de a putea a-l putea constrânge pe elev, pentru a-l putea controla. Pentru că nu poţi să-ţi susţii ora şi să faci şi educaţie cu fiecare în parte.

Se susţine şi ideea că un dascăl care are probleme cu elevii nu este unul bine pregătit – poate fi şi asta o cauză, dar nu singura. Am cunoscut profesori foarte bine pregătiţi profesional, dar care aveau probleme cu aceiaşi elevi, cu care aveau şi alţi profesori probleme. Cum ar putea să mai controleze un profesor un astfel de elev, dacă nu i se mai dau niciun fel de instrumente pentru a face acest lucru.

Cred ca fiecare care a trecut prin şcoală a avut colegi pe care nu-i putea controla niciun profesor, chiar dacă la momentul respectiv se mai tolerau: beţele la palmă, castanele şi notle scăzute la purtare şi chiar exmatriculările. Ei bine, noul cod deontologic al cadrelor didactice interzice astfel de practici, fără să ofere în schimb alternative. Rezultatul – dascăli umiliţi de elevi, elevi care se filmează făcând sex în şcoli, care se înjunghie etc. astfel de situaţii s-au petrecut din totdeauna, diferenţa făcând-o faptul că în prezent aceste cazuri au luat o amploare fără precedent, iar cei care trebuie să ia măsuri se văd legaţi de mâini şi de picioare.

Consider că reintroducerea un măsuri speciale, pentru cazurile speciale – care să funcţioneze eficient, până când elevul respectiv nu ajunge să devină un delicvent – sunt imperios necesare. Nu trebuie să acţionăm cu atât exces de zel când un dascăl greşeşte, dar când situaţia scapă de sub control stăm cu mâinile în sân, pentru că nu putem să acţionăm – pentru că este copilul afectat emoţional. Dacă ajungem să gândim astfel, nu se va îndrepta nimic şi ne vom afunda continuu în mizerie.

Majoritatea acestor cazuri ar putea fi prevenite şi combătute încă de la nivele incipiente, dacă statul ar respecta legile, pe care tot el le-a impus, care prevăd ca fiecare şcoală să aibă un specialist psiho-pedagog, care să se ocupe de aceste cazuri, iar pentru cazurile extreme, care scapă de sub control să fie prevăzută introducerea lor în şcoli speciale de reeducare.

Nu trebuie scăpată din vedere nici implicarea activă a familiei în procesul educaţional şi de învăţământ.

România fără rivali în domeniul IT

Oricât ne-am plânge noi, se pare că sunt şi sectoare în care România performează, comparativ cu ţările vecine şi, aş putea spune eu, chiar la nivel internaţional. Este vorba despre sectorul IT şi outsourcing.

Cunoaşte fiecare dintre noi, cel puţin un prieten, care este bun la calculatoare. Ei bine, se pare că tocmai acest lucru este căutat de către investitorii străini dindomeniu. Numărul mare de tineri care se pricep la IT şi forţa de muncă ieftină, face ca în prezent să existe un număr mare de investitori care-şi deschid afaceri, în oraşele principale, acolo unde există şi centre universitare de prestigiu naţional.

Mulţi ar spune că totuşi sistemul de învăţământ reuşeşte să producă forţă de muncă suficient de bine calificată, dacă privesc lucrurile superficial. Singurul merit pe care-l au şcolile româneşti, este legat de faptul că reuşesc să-i înveţe pe tineri o limbă străină, la un nivel acceptabil.

În rest singurele merite, după părerea mea, le au acei tineri, care deşi nu studiază la un nivel de bunsimţ domeniile legate de IT în ciclul de învăţământ, fie el universitar sau nu, reuşesc să înveţe autodidact şi să se se pregătească singuri pentru a putea face faţă în acest domeniu. Astfel de idei au susţinut şi majoritatea celor care au fost invitaţi la Webstock 2014, o întâlnire a oamenilor pasionaţi şi implicaţi în mediul internaut şi social-media, care au afirmat că s-au apucat să facă o meserie din blogging sau alte activităţi desfăşurate cu ajutorul calculatorului – programare, limbaj de specialitate etc. cu ajutorul tutorialelor şi prin munca lor after-school.

Este vorba si de talent nativ, dar care este susţinut şi de o muncă suplimentară, particulară, fără de care nu ar fi reuşit să fie capabil să practice nici măcar la nivelul de jos.

Personal cunosc foarte mulţi tineri care au făcut Facultatea de Automatică sau pe cea de Informatică, dar care, după spusele lor, nu au învăţat mai nimic la cursuri, ci tot ce ştiu să practice, au învăţat de pe tutorialele pe care le-au găsit pe internet. Acelaş afirmaţii le-au susţinut şi creatorii personajelor MO şi F.O.C.A. într-un interviu. 

Oricum ar fi, trebuie să apreciem faptul că reuşim să avem unii dintre cei mai buni IT-işti din lume, deşi cred că ar trebui să se facă mult mai mult pentru ei, să rămână în ţară, pentru că majoritatea pleacă după ce profesează 3-4 ani, pentru salarii de până la 10 ori mai mari, în Occident.

Victorie magnifică a Simonei în Turneul Campioanelor

Incredibil, dar adevărat – Simona Halep a câştgat primul ei meci împotriva numărului 1 mondial Serena Williams după un sec 6-0 în primul set, l-a obţinut şi pe cel de al doilea la 6-2.

Sincer vă spun nu îmi puneam prea mari speranţe în acest meci,  dat fiind faptul că până în prezent românca nu prea a mişcat în faţa americancei. Cu atât mai lăudabilă este performanţa ei, cu cât această victorie vine chiar în Turneul Campioanelor de la Singapore, acolo unde sunt prezente cele mai bune 8 jucătoare ale  lumii, cu alte cuvinte, este un turneu în care se va afla care este cu adevărat cea mai bună jucătoare a lumii.

Ce mai putem să spunem acum? Decât să-i ţinem pumnii în continuare şi să sperăm că va face o figură cât mai bună în acest turneu şi cine ştie, poate să-l şi câştige. 

Biserica Ortodoxă Română îşi bate joc de România

De când am deschis acest blog am avut câteva articole, nu foarte laudative, la adresa Bisericii – în special al celei Ortodoxe.

Ei bine, şi de data aceasta am să fac la fel ca şi până acum. Nu de alta, dar încep să mă satur de aberaţiile celor care conduc această instituţie şi care nu fac altceva decât să acapareze averi, prin orice mijloace, dar îi critică pe credincioşii care fac acelaşi lucru. Înclin să cred că în această situaţie, Biserica nu suportă concurenţa, nu acceptă să existe alţii care să fure mai mult decât ei.

Încă nu am priceput DE CE  Biserica Ortodoxă promovează smerenia, umilinţa, etc. dar pe de altă parte opulenţa cu care îşi etalează avuţiile, este de-a dreptul provocatoare de greaţă. Cum vi tu Biserică să-mi spui mie că nu am nevoie de bogaţii în viaţa asta, că trebuie să mă rog, să ajut săracii, dar tu eşti plină de aur, averi, ceri bani de la Statul Român, ceri bani de la credincioşi, dar nu ajuţi pe nimeni înafară de conducătorii acestei instituţii, nu să trăiască decent, ci obscen de bine.

Pe de altă parte – consider sincer, că Biserica nu mai are nimic de aface cu credinţa în Dumnezeu (şi cred că ar fi avut vreodată). Cred cu tărie că această instituţie a fost şi este un instrument în mâinile unora pentru a putea conduce mai uşor plebea, pentru ca nişte şmecheri să o ducă mai bine.

 În Occident instituţiile de cult primesc sume uriaşe de la cetăţeni, dar se implică cu adevărat în bunăstarea societăţii – crează/susţin şcoli, centre pentru bătrâni etc

Dacă poate cineva să-mi dea un exemplu de implicare clară a Bisericii Ortodoxe în acţiuni de caritate sau dacă a construit azile de bătrâni, orfelinate, a creat locuri de muncă pentru cei cu oportunităţi reduse/unităţi de economie socială, dacă s-a implicat în integrarea socială a tinerilor de peste 18 ani care sunt daţi afară din centrele de plasament. Până să fiu şi eu informat de aceste lucruri, o să consider Biserica Ortodoxă un SRL PARAZIT.

Şi pentru că mă consider un om raţional, am nevoie de argumente şi dovezi pentru a-mi susţine punctul de vedere şi asta voi face în continuare:

¤ în anul 2007 Mitropolia Olteniei a cerut să-i fie retrocedată o cladire din Municipiul Craiova, în care funcţiona un liceu şi nu unul oarecare, ci unul dintre cele mai bune licee din România – Colegiul Naţional ¨Elena Cuza¨. Evident că instituţiile statului şi-au făcut datoria şi au subcombat, în ceea ce priveşte acţiunea în instanţă a Mitropoliei, aceasta din urmă având căştig de cauză. Recentaceastă instituţie bisericească a somatconducerea liceului să achite plăţile restante, aferente chiriei pe ultimii 7 ani şi să evacueze clădirea. Cu alte cuvinte – nu numai că Biserica Ortodoxă nu se implică să susţină activităţi care să ducă la bunul mers al societăţii, ci luptă cu ardoare la destructurarea şi a puţinelor instituţii care mai funcţionează. Cauza? Păi este simplu, cu cât oamenii sunt mai culţi, cu cât stau în sistemul de învâţământ şi studiază mai mult, cu atât şansele ca acei oameni să fie superstiţioşi şi să meargă la biserică scad, există studii în acest sens.

¤o altă chestiune dubioasă a Bisericii Ortodoxe, este că, deşi a susţinut că nu se implică în politică şi în campania electorală, asta face. Recent unul dintre vicepremieri a fost medaliat de către conducătorul Bisericii Ortodoxe Române, chiar în campania electorală, respectivul politician fiind unul dintre cei mai implicaţi oameni în această campanie electorală. De ce au făcut asta? Simplu- au  primit 6 milioane, din banii noştrii, în prag de campanie. Aceşti bani nu ajung la diferite acţiuni umanitare ale Bisericii, ci în burţile preoţilor ortodoxi. Acest lucru reprezintă un alt pretext de a parazita cetăţeanul român, în folosul ştabilor de la putere.

Deşi dacă ar fi vrut să onoreze şi să decoreze pe cineva, Biserica ar fi putut lejer să-i acorde o distincţie guvernatorului BNR. Acesta a folosit o parte din banii din profitul diferitelor acţiuni ale instituţiei pe care o guvernează în restaurarea unor clădiri aparţinând Bisericii, dar care sunt în patrimoniul naţional- lăsate de izbelişte de mai marii de la guvernare. Evident că acest lucru nu s-a întâmplat, că nu avea nimeni interesul să evidenţieze o faptă onorabilă a unuia care nu este implicat în politică şi în alegeri.

¤şi ca să fie tacâmul complet, Biserica şi-a înfiinţat o instituţie de tip bancar – întitulată ciudat CAR (casă de ajutor reciproc), dar care are anumite condiţii de acordare a împrumuturilor dubioase.

Se cunoaşte faptul că Biserica are foarte multe activităţi economice pe care le desfăşoară în România, care-i aduc profit, dar pentru care nu plăteşte taxe şi impozite,către bugetul de stat. Cu alte cuvinte este o dublă parazitare a ţării de către această instituţie – denumită ingenios – a Domnului; pe de o parte nu plăteşte taxe şi impozite, deşi are profit şi pe de altă parte, mai cere şi alţi bani de la buget – din taxele şi impozitele românilor.

Ceea ce mi se pare ciudat este faptul că, deşi apar foarte multe dovezi ale modurilor în care Biserica Ortodoxă Română jefuieşte România şi pune umărul la destructurarea instituţiilor de stat, care încă mai funcţionează, este în continuare la cote incredibil de mari, în ceea ce priveşte încrederea – fiind pe primul loc în top.

Păi atunci zic – nu ne merităm soarta?!

Victorie senzaţională pentru Simona Helep în turneul de la Singapore

Victorie senzaţională pentru Simona Helep în turneul de la Singapore, împotriva jucătoarei Eugenie Bouchard, în două seturi 6-2, 6-3.

Deşi nu a avut un final de sezon foarte fericit, pierzând locul doi în clasamentul mondial, căzând până pe 4, Simona a reuşit să îşi redreseze jocul şi să-şi impună stilul în timpul meciului cu canadianca, principala urmăritoare a sa.

În turneul de la Singapore, românca se află în Grupa Roşie alături de Serena Williams, Ana Ivanovic şi Eugenie Bouchard. Această grupă este considerată una accesibilă, fiind favorită în faţa canadiancei (pe care a invins-o astăzi) şi în faţa sârboaicei. Dacă se va califica din această grupă, Halep va evita să se întâlnească în turul următor cu mult mai dificila S.Williams, pe care o va întâlni în următorul meci din grupe, urmând a se disputa miercuri.

Să-i ţinem pumnii Simonei şi să sperâm că va putea să-şi ia o revanşă în faţa americancei şi poate chiar şi a rusoaicei Sharapova, în tururile următoare. Practic în acest turneu vom putea vedea adevărata calitate a fiecăreia dintre cele mai cotate jucătoare de tenis din acest an. Prin meci direct între ele.

Repere istorice ale vinului în România

Acum vreo două zile citeam un articol despre cultura vitei de vie în România. Ştirea era prezentată destul de pozitiv (dacă imi este permisă exprimarea), că în prezent în ţara noastrp se cultivă peste 180.000  ha de viţă de vie. Sincer să fiu nu am ştiut cum să iau ştirea asta, că la o primă vedere poate părea mult, că astfel de suprafeţe ar fi destinate producerii finale a licorii dionisiace.

Dar dacă e să privim mai atent, ne dăm seama de un singur lucru: revenirea culturii viţei de vie către adevăratul ei potenţial. Trebuie să amintesc că în anii de după revoluţie, când toată agricultura românească s-a prăbuşit, la fel s-a întâmplat şi cu acest sector.

În ultimii ani, odată cu intrarea în ţară a numeroşi străini, dar şi cu ajutorul  fondurilor europene, pare că lucrurile încep să reintre în normal. Străinii au fost primii care au redescoperit oportunităţile pieţei şi potenţialul acestei zone.

Majoritatea suprafeţelor  cultivate sunt destul de mici şi pe care se practică o agricultură rudimentară, ale cărei rezultate asigură cel mult consumul unei familii.

Dar încetul cu încetul apar în piaţa şi investitori serioşi, care se preocupă de dezvoltarea unei afaceri şi caută să obţină produse de calitate superioară. Accesul acestor produse pe piaţă este îngreunat de mai multţi  factori:

1.                         Un prim element nociv, este existenţa produselor de proastă calitate, care au un preţ mizerabil şi care de cele mai multe ori nici măcar nu sunt vinuri, ci diferite combinaţii de apă cu aditivi.

2.                         Mentalitatea oamenilor, care în loc să consume produse de calitate, le preferă pe cele care au un preţ mic, dar care nu sunt nici pe departe vinuri.

3.                Legislaţia şi sistemul de taxe şi impozite în vigoare în România, este departe unul care să stimuleze investiţiile, în orice sector, cu atât mai puţin cel agricol/viticol. Reglementarea segmentului legislativ este obligatorie, dacă vrem să  dezvoltăm cu adevărat un sector economic.

   În ceea ce priveşte legislaţia, lucrurile nu depinde de noi, aşa că în privinţa asta nu putem schimba foarte multe de la o zi la alta. Dar în privinţa primilor doi factori, fiecare dintre noi ar putea şi trebuie să o facă, să încerce să schimbe optica şi să acţioneze pe cont propriu, alegând produse de calitate, autohtone în dauna celor din import, care sunt departe de a putea fi numite vinuri, ci mai degrabă – poşirci.

Sincer să fiu mă bazez pe o schimbare a mentalităţii românilor, mai ales dacă e să ne gândim la tradiţia milenară a acestui popor (dacă îi luăm în considerare şi pe daci), în domeniul viticol.

Herodot spunea că originea viţei de vie trebuie căutată în regiunea Traciei. Şi dacă e să analizăm câteva evenimente istorice, de exeplu, cel în care Burebista a dat ordin să se ardă toate viile, iar acest eveniment este menţionat şi astăzi prin cărţile de istorie, ne putem da seama, cât de mult iubeau dacii şi ulterior românii această băutură, dacă au reuşit să reţină acest eveniment şi după mai mult de 2000 de ani. Cred că a fost un şoc atât de mare, încât el a trebuit păstrat secole, chiar milenii la rând J.

O altă legendă spune că celebrul zeu, Dyonisos, s-ar fi născut în Tracia nord-Dunăreană, actualul teritoriu al României, el era patronul vegetaţiei, al vinului şi al fertilităţii, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi  zei ai antichităţii. În cinstea sa se organizau adevărate ritualuri în speranţa că în anul următor recoltele vor fi bogate.

O altă istorioară, interesantă, care denotă felul de al fi al  acestui popor, încă de la origini, şi locul pe care-l ocupa vinul în cultura populară, este legată de regele dac Dromihete, care a organizat un ospăţ în cinstea capturării unui prizonier. Oaspeţii acelui ospăţ au fost serviţi cu vin în cupe de aur şi argint, iar gazdele l-au servit sec, fără apă – după moda scitică, dum cupe de lemn sau din cornuri de animale, pentru a le arăta străinilor simplitatea şi sobrietatea acestui neam.

Oricum am privi lucrurile putem spune că românul are din cele mai vechii timpuri o relaţie specială cu vinul, atât cu producerea s-a, cât şi cu felul în care este el privit şi rolul pe care-l poartă în tradiţii şi ritualuri

Se spune că românul este animat de ambiţia de a face un vin bun pe care să-l închine cu prietenii. Pot spune că din experienţa mea cu oamenii din mediul rural, modul în care se raportează şi astăzi la vin, cu întreg procesul său, este unul cu totul şi cu totul special. Pe lângă struguri, ca să poată să iasă un vin bun, românul pune înainte de toate – pasiune, se implică cu toată fiinţa sa pentru ca să poată face un lucru desăvârşit.

Omul se reintalneste cu planta sa de suflet, parca revenit dintr-o lunga bejenie, prinde curaj gasind-o in viata si, prin ea, se regaseste pe sine. (sursa)

Craiova pe două roţi

Spre surprinderea mea şi probabil a multora dintre voi, se pare că în Craiova o să fie create primele piste de biciclete şi se pare că de data aceasta o să fie pe bune acest proiect. De ce zic asta? Păi probabil, aşa cum v-aţi obişnuit până acum, multe se promit, dar până se realizează... trece multă apă pe Jiu.

Se pare că într-un fel sau altul UE, obligă conducerile oraşelor din noile state membre (pentru că cele vechi au deja), să aibă un minimum de km de piste pentru biciclişti. Multe ne obligă uniunea şi puţine facem noi, dar de ce acum să fi altfel, adică de ce s-ar face acum?

Păi simplu, se pare că în ultima vreme s-a coagulat un grup de pasionaţi de deplasarea pe două roţi (sau roate J), care au început să militeze pentru respectarea acestui drept. Iniţiative au fost multe de acest gen, de a încerca să se creeze un grup numeros de pasionaţi de biciclete. Se pare că cea mai consistentă iniţiativă a fost a celor de la JCI Craiova, care au organizat multe marşuri pe biciletă.

 

(îi mulţumesc lui Daniel Botea pentru poză J)

Până acum din ce cunosc, sunt dezbătute mai multe variante de trasee pe care să le urmeze pistele. Trebuie să spun că sunt promisiuni că acestea vor fi unite între ele, nu fracţionaţi aiurea şi practic să fie inutilizabili şi să figureze doar pe hârtie.

Cei de la JCI Craiova au lansat şi o provocare, un sondaj prin care să încerce să afle care este părerea craiovenilor despre acest proiect – de a construi piste de bicilete în oraş – şi eventual câţi pasionaţi de mersul pe bicicletă sunt în Bănie.

Ca sociolog de meserie vă pot spune că este foarte important să încerci să răspunzi la astfel de chestionare, chiar dacă îţi consumă 2 minute din timpul liber J. Pentru noi şi nu numai este imperios necesar să aflăm concret ce îşi doresc craiovenii, pentru a putea să-i tragem la răspundere pe cei din autorităţi dacă nu-şi fac treaba.

În fine, dacă eşti pasionat de mersul pe bicicletă – răspunde la acest sondaj, iar dacă nu, tot asta va trebui să faci, sîc J, pentru că este important să-ţi aflăm punctul de vedere.