Bancul Săptămânii

Şi pentru că tot sunt la modă subiectele cu islamişti şi fanatici religioşi, bancul săptămânii este pe aceeaşi temă:

Un musulman devotat se urcă într-un taxi. Foarte

  politicos îi spune şoferului să închidă
  radioul pentru că este împortiva religiei lui să asculte muzica.
  - Cum aşa zice şoferul, dar voi aveţi muzică?
  - Da, zice musulmanul, dar pe vremea Profetului, nu era muzică
  vestică. Asta este muzica necredincioşilor...

  Şoferul
  politicos ascultă şi închide radioul, după care trage
  maşina pe stânga (pentru că era în Londra), se dă jos  şi
  deschide uşa pasagerului, şi îi spune:
  - Atunci dă-te jos şi aşteaptă o cămilă, ca pe
  vremea Profetului tău nu  erau nici taxiuri!

este un banc şi trebuie tratat ca atare ;) 

Paradoxul României

V-aţi întrebat vreodată care sunt valorile după care se orientează românii şi ce-i determină să acţioneze sau să nu acţioneze într-un anume fel?

Nu o să vorbesc aici despre clisee de tipul: familia, morala creştină şi frica de Dumnezeu, despre ele am mai vorbit sau  vor face subiectul altor articole.

Acum însă voi încerca să deduc alte asemenea valori, care stau la baza ne-reacţiei românilor. Cunoaştem cu toţii o multitudine de fapte de corupţie ale înalţilor funcţionari, mai marilor aleşi sau înalte feţe bisericeşti şi cu toate acestea nu prea există niciun fel de reacţie din partea cetăţenilor şi a societăţii civile. Aceste ultime două instituţii ale oricărui stat democratic, sunt primele care reacţionează atunci când se întâmplă lucruri necurate şi când organele abilitate nu reacţionează sau o fac cu întârziere şi doar de faţadă.

Cu toate că la noi se întâmplă astfel de lucruri necurate, nimeni nu reacţionează, nici măcar cetăţenii care sunt de cele mai multe ori vizaţi de actele abuzive. Nici măcar cei care se declară credicioşi şi foarte credincioşi (din punct de vedere religios) nu au niciun fel de reacţie când sunt comise furturi sau alte asemenea acţiuni. Ba mai mult, de multe ori ei sunt primii care se duc să-i realeagă sau să-i susţină pe cei care comit acele păcate. Păi cum vine asta? Eşti susţinătorul bisericii şi al celor zece porunci, dar îi susţii pe cei care fură (să dăm doar un exemplu).

De unde vine această lipsă de reacţie a românilor?! Pai în primul rând că ei nu au un sistem de valori binedefinit după care să se ghideze, totul este negociabil atâta timp cât nu mă afectează în mod direct. Şi dcă mie mi-a bine, nu mă interesează că-l fură pe vecinu, eu să stau liniştit. Această atitudine nu este una demnă de o societate, ci mai degrabă de o populaţie, indivizii ne-reuşind să empatizeze între ei, fiind chiar indiferenţi şi chiar îi încearcă de foarte multe ori un sentiment de împlinire atunci când aproapele său dispare înaintea lui.

Această canibalizare a populaţiei îmi aduce aminte de un banc pe care l-am auzit de la cineva foarte în vârstă, care a încercat să-mi răspundă (eu copil fiind) la întrebarea: cum este poporul român? Răspunsul a venit destul de promt sunb forma unui banc: se duce Ceauşescu în Iad şi este întâmpinat de către Tartorul Dracilor, care se oferă să-i prezinte fostului dictator noul mediu în care va trebui să-şi ducă veşnicia; îi arată mai multe cazane cu smoală pe care erau inscripţionate numele unor ţări, iar deasupra acestora erau mai mulţi draci care-i împingeau cu furcile pe cei care încercau să scape; numai un cazan era fără draci deasupra şi pe care scria România; Tartorul Dracilor îi explică de ce cazanul românilor este fără paznici *pentru că ei se păzesc singuri, cum se ridică unu să scape, cum vin cinci să-l tragă în jos*.

Cred în continuare că această definiţie este una de actualitate, din păcate. Spun asta pentru că se pare că au trecut 25 de ani, de pomană, peste acest popor care nu se mai deşteaptă. Uitaţi-vă la ceea se întâmplă cu majoritatea borfaşilor de clasă ai României care au ajuns, întâmplător sau nu, la mititica. Nici când ar trebui să ne luminăm puţin că reuşim să scăpăm de cei care şi-au bătut joc de noi, nu o facem. Ba mai mult, le plângem de milă şi organizăm marşuri de protest, în semn de solidaritate cu hoţii. Oare ne identificăm cu hoţii, oare aceste adevăratul nostru set de valori?!?

Acesta este un paradox al acestui popor român: ne bucurăm că vecinul s-a stins înaintea noastră, dar îi plângem de milă borfaşului. Ne declarăm credincioşi, dar nu ne ajutăm aproapele. Asta dacă nu cumva ne identificăm  aproapele în rândul borfaşilor, dar în situaţia asta – cu siguranţă nu ne putem declara credincioşi.

Până când nu o să ne identificăm singuri (fiecare dintre noi trebuie să facem asta), un set de valori pe care să-l respectăm, ne-negociabil şi să ni-l asumăm, nu ne putem transforma în popor (în ceea ce înseamnă în mod real un popor), nu o să ne poate fi mai bine.

Cred că această fotografie, care mi-a parvenit de la o prietenă, este suficient de grăitoare pentru ceea ce este românul în ziua de astăzi. 

Europa - Între secesiune şi criza a valorilor

De ceva vreme observăm cum apar tot felul de ştiri care prezintă o serie de mişcări identitare în toată Europa, atât în interiorul Uniunii Europene, cât şi în zonele spaţiului ex-sovietic.

Într-adevăr la nivelul întregii Europe există o adevărată criză identitară, ce se manifestă sub diferite forme care duc ăn cele din urmă la tendinţe secesioniste. Însă aceste mişcări de natură identitară au cauze oarecum diferite în estul Europei, decât zona Uniunii. În ceea ce priveşte spaţiul ex-sovietic situaţia actuală pleacă de la faptul că după destrămarea URSS diferite regiuni au ajuns să fie administrate de către state care, de-a lungul istoriei, au avut mai multe lucruri divergente decât cele care să le apropie. Este vorba îm primul rând de aşa-zisele conflicte îngheţate din jurul Mării Negre, care au început să fie din ce în ce mai vizibile odată cu conflictul din Ucraina. Dar despre situaţia acestor regiuni autonome cu tendinţe secesioniste din zona est-europeană voi vorbi mai pe larg în articole ulterioare.

Voi încerca să prezint, pe scurt, cum stau lucrurile în ceea ce priveşte regiunile cu o autonomie sporită sau care doresc acest lucru şi care acum doresc independenţa.

Cunoaştem cu toţii, cel puţin din ultimele evenimente prezentate la mai toate buletinele de ştiri, situaţia din câteva zone ale Europei unde au început să escaladeze o serie de mişcări identitare cu aspecte secesioniste. Astfel de exemple avem în Spania cu regiunile – Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa – Corsica şi Bretania, Regatul Unit cu Scoţia, Italia cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Belgia cu problemele dintre Valonia şi Flandra.

Deşi par a se afla în colţuri diferite ale continentului, aceste mişcări identitare au în comun câteva aspecte, pe care le voi prezenta în continuare.

Majoritatea regiunilor ce se doresc independente au în general o situaţie economică bună şi chiar foarte bună, comparativ cu celelalte regiuni ale statelor de care doresc să se desprindă. Acest lucru se datorează resurselor naturale extrem de bogate, industrializării dezvoltate sau a eficienţei muncii.

Din pricina acestei situaţii, a unei economii mai prolifice, se nasc aceste mişcări identitare. Majoritatea locuitorilor acestor regiuni doresc o independenţă totală faţă de statul central pentru a reuşi să păstreze resursele economice la nivel local, fără să le mai trimită la centru, care să le împartă mai apoi şi cu regiunile mai puţin eficente economic. Raţionamentul pare logic până într-un punct, de ce aş dori eu să îi dau din ceea ce muncesc eu şi celui care nu produce la fel de mult.

În majoritatea acestor situaţii se marşează pe următorul considerent: un viitor mai prosper în afara statului central. Se merge pe ideea că dacă s-ar desprinde total de centru, resursele nu ar mai fi dispersate ci ar rămâne la nivel regional, stimulând si mai mult economia. Aceste mit pare să funcţioneze în continuare, în ciuda faptului că nu există garanţii totale că acest lucru s-ar putea întâmpla.  Faptul că încă se merge pe astfel de argumente, pentru obţinerea independenţei, se datorează în primul rând lipsei unor politicieni puternici, reali, care să stimuleze masele pentru o cauză sau alta – a lipsei de repere reale (asupra acestui aspect voi reveni într-un subpunct următor).

Spun că este un MIT, acela al unei vieţi mai bune în urma obţinerii independenţei, pentru că omite din analiză principalul factor care a dus la crearea statului central de care aparţin (unele dintre aceste teritorii au fost cucerite militar, dar formarea statului central a avut alte fundamente), şi anume SIGURANŢA.  

Un stat mic, dar bogat este vulnerabil şi va fi mereu ţinta unora mai puţin bogate care vor dori să beneficieze şi ele de pe urma acestor resurse. Aceste lucruri s-au tot întâmplat de-a lungul istoriei omenirii, chiar dacă au avut diferite pretexte, la bază au stat tot cele pur economice.

Cunoaşteţi cumva vreun stat puternic, bogat care a dus un razboi de cucerire cu unul sărac, atât în resurse cât şi economic? Personal nu cunosc un astfel de exemplu.

Ei bine, tocmai astfel de argumente ar trebui să stea la baza aplanării tendinţelor secesioniste. Regiunile bogate se pot apăra de atacuri de cucerire tocmai prin existenţa lor cu zone mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a părea mai mari şi mai puternice. În fapt nu doar par, ci chiar sunt puternice, în primul rând pot controla, economic, resurse umane mult mai importante decât dacă ar fi singure. În fapt acest lucru se întâmplă peste tot în natură, când un animal este atacat de un prădător, prada se va putea apăra prin a părea mai mare decât este descurajând astfel un atac care l-ar nimicii. Ca să dăm şi exemple: peştele balon când este atacat înghite multă apă şi astfel devine mult mai voluminos şi imposibil de înghiţit de către prădător.

Ca să dăm şi un alt exemplu, mult mai edificator, pentru a înţelege mult mai bine acest aspect expus mai sus, să analizăm situaţia Kuweit-ului la începutul anilor 90. Un stat mic, extrem de bogat în resurse de hidrocarburi, dezvoltat economic care a fost atacat de către un vecin mai mare, Iraq, dar care nu era foarte dezvoltat. Deznodământul micului stat era altul dacă nu era sprijinit de către USA, un aliat mult mai mare. Alianţa făcută nu a fost fără implicaţii economice.

Cu alte cuvinte: nu te poţi dezvolta ca ţară şi să rămâi la acest nivel, dacă eşti un stat mic – atât geografic, cât şi ca număr al populaţiei. Succesul acestor state mici este unul de conjunctură, neputând păstra această situaţie de fapt, fără a intra în alianţe (cel puţin) cu parteneri statali mult mai mari.

De foarte multe ori, cei care conduc aceste regiuni, omit să prezinte lucrurile astfel, ci preferă doar discursuri populiste, în care le prezintă cetăţenilor doar argumente sterile şi marşează pe argumente insuficiente, ascunzând contra-argumentele sau argumentele împotriva autonomiei.

De ce fac acest lucru? Răspunsul este simplu. Ei, conducătorii de regiuni, ar fi principalii beneficiari ai obţinerii independenţei respectivelor regiuni, pentru simplul fapt că ei ar gestiona toate resursele noului stat.

În cele mai multe cazuri, aceste regiuni cu puternice tendinţe secesioniste, au în cadrul statelor de care aparţin o autonomie sporită, ei îşi gestionează mare parte din resurse, ei îşi coodonează politicile publice în ceea ce priveşte locurile de muncă, obiectivele prioritare de investiţii etc.

Şi totuşi, ce-i face să-şi dorească mai multă autonomie-independenţă?

În primul rând, pentru majoritatea politicienilor, liderilor regionali puterea centrală este un Bau-Bau pe care-l prezintă drept Ţap Ispăşitor pentru a ascunde incompetenţele crase din administraţiile locale, dar şi pentru a ascunde lipsa de măsuri reale care să stimuleze economia sau care să rezolve diferitele probleme de la nivelul societăţii.

Pentru a înţelege mai mult acest lucru, ar trebui să ne uităm la cum reacţionează conducătorii statelor faţă de politicile impuse de la Bruxelles, pe care le prezintă drept principala piedică împotriva reformelor pe care doresc să le pună în aplicare, fără a prezenta concret acele reforme. Cu alte cuvinte, maniera în care dai vina pe alţii pentru a-ţi ascunde lipsa de activitate reală nu reprezintă în fapt decât praf în ochii cetăţeanului, pentru a nu putea vedea corupţia, furtul din banul public şi lipsa de soluţii reale de reformă.

Evident, există şi unele argumente REALE, care să susţină o formă mai ridicată de autonomie regională, în vederea unei dezvoltări socio-economice sustenabile. Nu poţi avea pretenţia ca de la centru, în cazul nostru – de la Bucureşti, să şti ce se intâmplă la periferie, în cazul nostru la Sighet, de ce au nevoie cei de acolo şi cand au nevoie. Pentru a rezolva acest lucru este nevoie de o descentralizare, de un transfer de putere către autorităţile locale, pentru a putea să intervină cu măsuri reale şi specifice.

Însă, pentru a putea evita situaţii neplăcute, trebuie ca anumite politici, de MACRO (politici de reper), să poată fi luate şi impuse de către centru, Bucureşti sau Bruxelles. Aceste politici sunt necesare sau mai corect spus imperios necesare, pentru a putea fi siguri că nu apar discrepanţe majore între politicile luate în diferite regiuni şi pentru a se putea crea o unitate mult mai mare, care să se poată mobiliza eficient, în timp util în caz de necesitate majoră.

Argumente istorico-culturale

Aceste argumente sunt invocate de foarte multe ori, de către cei care susţin diferite forme de independenţă faţă de puterea centrală, încercând să creeze sau să re-creeze o identitate diferită a regiunii în contextul statului central, pentru a adânci discrepanţele dintre regiuni, creând astfel o prăpastie de netrecut între acestea. Cu alte cuvinte am putea spune: că se încearcă să se rupă un teritoriu, cu tot cu resursele de care dispune, pentru a putea fi condusă de către grupuri de interese diferite de cele de la centru.

Analizând puţin acest aspect ne putem da seama mult mai repede, că aceste argumente legate de istoricul diferit al zonei faţă de celelalte, de specificitatea culturală diferită, nu sunt decât perdele de fum pentru a ascunde adevăratele  interese – cele economice.

Ca să concluzionăm, putem spune că adevărata cauză, care stă la baza numeroaselor mişcări secesioniste şi crizei economice este una a reperelor, a valorilor şi a liderilor capabili care să le impună la nivel social.

O societate care nu are un liant legat de valori şi repere se transformă în populaţie, care va fi incapabilă să vadă aspectele ce o aseamnă şi care va fi astfel extrem de vulnerabilă în faţă agenţilor externi – fie că este vorba de  dezastre naturale, molimi, războaie; fiind astfel incapabilă să evolueze.

Dansul ca pasiune

Recent am văzut campania celor de la Katamis în care provoacă bloggerii să spună dacă le place să danseze sau nu şi care sunt motivele.

Sincer să fiu, mie îmi place să dansez sau mă rog, să mă zbengui, pentru că ceea ce facem majoritatea pe unde ne ducem, nu este altceva decât zbenguială, fie că este vorba de discoteci, cluburi, banchete şi chiar nunţi. Majoritatea nu cunosc diferenţa dintre a dansa şi zbenguială. Credem că dacă de mişti puţin, pe un oarecare ritm ăla este dans. În realitate a dansa, este mult mai mult, înseamnă coordonare cu partenerul, respectarea ritmului şi a muzicii şi a anumitor micări şi conduite.

Nu ştiu câţi dintre noi chiar aplică ceea ce am spus mai sus. Şi nici nu prea ai unde, dacă ne gândim la cluburi, acolo unde spaţiul este extrem de limitat. Dar trebuie să improvizezi, şi da, o altă trăsătură a dansului este improvizaţia, nu cea făcută anapoda, ci una care să se încadreze perfect în context.

Ei bine, dacă eşti în situaţia de a dori să înveţi să dansezi şi să depăşeşti nivelul de zbenguială, dacă  vrei să treci la un nivel mai avansat poţi apela la cursurile unei şcoli de dans. Un asfel de exemplu este şi Clubul de Dans Sportiv Katamis care predau cursuri de: vals lent, tango, vals vienez,  slow fox,  quickstep,  samba,  cha cha cha,  rumba,  paso doble,  jive,  salsa sau bachata, pentru mai multe detalii puteţi accesa adresa - cursurile sunt pentru persoane de toate vârstele.

În ceea ce mă priveşte o să-mi încep lecţiile curând, având o provocare din partea unui prieten, care reuşeşte să înveţe cât mai repede, cât mai multe dansuri câştigă - premiul încă nu l-am stabilit. Trebuie să spun însă că el pleacă cu un avans destul de important, dar promit să recuperez şi să-l dovedesc la final J.

Situaţia Învăţământului celor Frumoşi şi Deştepţi

       Tot la această categorie, vă propun un articol care doreşte să le dovedească, încă odată, celor care încă mai susţin că învăţământul românesc funcţionează, contrariul.

Am observat cum diferite persoane postează articole în care se elogiază performanţele universităţilor în care studiază. Un astfel de exemplu este şi articolul în care se prezinta Universitatea de Vest, din Timişoara, ca fiind  în top 800 universtăţi din lume. Această prezentare se doreşte a prezenta ca o MARE PERFORMANŢĂ, locul în top 800.

         În realitate acest loc nici nu mai contează în realitate. Toate clasamentele serioase se opresc la top 500 în cel mai fericit caz. În aceste clasamente conduce detaşat USA, cu aproximativ 140 de instituţii de învăţământ superior, urmată de către Marea Britanie cu 37. Nici la nivel european România nu stă foarte bine. Din 2013 Uniunea Europeană şi-a făcut propriul sistem de clasificare al universităţilor - U-Multirank, în care se analizează mai mulţi parametrii. 

         Cum pot astfel de state să aibă foarte multe universităţi în top, iar România se mulţumeşte cu 4 locuri în top 800, (care în realitate nici nu mai contează). Răspunsul este clar, cel puţin pentru mine. În ţara noastră top din multitudinea de universitati şi cca. 1600 de facultăţi, acest număr este unul provizoriu, în realitate neexistând un număr oficial.  Când ai o astfel de situaţie, în care nici măcar nu ştii câte instituţii de acest fel ai pe teritoriul ţării tale, nu denotă altceva decât HAOS.

         Cu alte ocazii scriam despre faptul că învăţământul românesc nu este altceva decât fabrică de şomeri cu diplome, care însă nu ştiu să facă nimic. Întregul sistem este putred din simplul fapt că se doreşte să rămână astfel. Avem în continuare politicieni care au obţinut diplome la facultăţi care nu încap nici în primele 100 din ţară sau politicieni care sunt în spatele unor universităţi de unde poţi obţine cartonul fără să te prezinţi măcar  odată la cursuri sau examene.

        Şi nouă ne convine această situaţie. Ne convine pentru că nici nu dorim mai mult decât un simplu carton, pe care să scrie: X-ulescu a absolvit Z-facultate.

        Ceea ce se întâmplă acum este rezultatul faptului că mulţi dintre români si-au dorit să termine o facultate şi încă foarte uşor. Aici au intervenit şi profitorii, care exact asta au făcut: ne-au oferit posibilitatea de a obţine uşor diplome, dar au avut grijă să rămânem la acelaşi nivel de pregătire – zero.

        Ce facem însă cu cei care vor să facă pe bune, o facultate, dar nu-şi permit să plece din ţară, din motive financiare în primul rând? Ei bine, de aceştia nu ne pasă. Îi înglobăm în masa mare de mediocrii, care nu se prezintă decât pentru UN CARTON. Nimeni nu are interesul să cearnă valorile şi capacităţile intelectuale. Şi de ce ar face-o până la urmă? Poate astfel se trezeşte naţiunea.

       Din cele 300 de universităţi româneşti, niciuna nu are capacitatea să se alăture, în mod real elitei mondiale din învăţământ şi cercetare. În fapt, rezultatele cercetării la nivel de astfel de centre şi universităţi sunt ZERO, iar cei care vor să facă cu adevărat această muncă nu sunt lăsaţi, prin simplul fapt că nu primesc finanţare. Este şi cazul Institutului Naţional de Cercetare Cantacuzino, care a fost băgat în faliment, inteţionat, fiind cam singurul astfel de institut din ţară care mai funcţiona. 

         În loc să întreţii un număr atât de mare de instituţii, ai face mai bine una sau două, cu aceeiaşi bani, dar care să poate fi competitivi pe plan mondial.

       Dar care ar fi interesul?! Mai ales când avem un ministru al învăţământului care face gafe şi un prim-ministru plagiator.

 (sursa)

Odata cu noile modificări ale legii învăţământului: diplomele de bacalureat se vor imprima de acum şi pe hârtie igienică.

Învăţământul celor Frumoşi şi Deştepţi

Şi ca să fiu oarecum în ton cu linia ultimelor postări, legate de starea de facto a poporului român o să continui astăzi cu un articol despre NOILE MODIFICĂRI ALE FUNCŢIONĂRII SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT  din România. Cred că formularea corectă era: cum nu funcţionează acest sistem.

De ce doresc să scriu un astfel de articol? Pentru simplul fapt că mi-a stârnit indignare. Pe lângă faptul că mi s-a confirmat că suntem conduşi de oameni forte competenţi, care pe langă plagiate şi alte păcate ne obligă să devenim ca ei.

Am văzut ultima ordonanţă de urgenţă care viza funcţionarea învăţământului apărută relativ recent în monitorul oficial, urmănd să se aplice începând cu data de 15 septembrie, anul curent.

La aceste ştiri sau mai adăugat şi câteva discuţii cu diverşi care susţineau sus şi tare că: suntem frumoşi, deştepti şi chiar genii, că celelalte popoare nu sunt nici măcar la degetul mic al nostru. Evident că am încercat să concentrez concluziile discuţiilor, concluziile lor.

Pentru cei care gândesc astfel, am câteva întrebări:

-          Dacă suntem deştepţi şi chiar genii – de ce suntem săraci lipiţi? De ce avem rata de analfabetism cea mai ridicată din Europa?

-          De ce nu am fost nici măcar o dată imperiu? – ba chiar am fost cotropiţi de  toate popoarele ( o altă concluzie a acelor discuţii era – românii sunt curajoşi, bravi etc)

-          De ce CULTURA noastră nu a influenţat alte culturi şi civilizaţii, de-a lungul istoriei?

-          De ce toţi MARII ROMÂNI au fost mai întâi recunoscuţi peste hotare, iar de către noi abia la mulţi ani după? Să dau şi câteva exemple: Brâncuşi, Coandă, Moscovici, Ionesco, Eliade, Cioran.

-          De ce există atâţia români care se calcă în picioare ca să ajungă la moaşte?

Şi ca să intru puţin şi pe sfera politică J: de ce suntem conduşi de plagiatori şi borfaşi pe care-i votăm.

În primul rând, dacă vrei să rezolvi o problemă, trebuie să o identifici. Iar noi, exact asta NU FACEM.  Ne ascundem gunoiul sub preş. Evident că suntem genii, iar 40% dintre absolveniţii de clasa a VIII-a au deficieţe în a înţelege un text scris  în propria limbă. Există un raport, în ceea ce priveşte învăţământul din România, făcut chiar de către un fost ministru al învăţământului -  Raportul Miclea, aşa cum a fost el cunoscut în presă. Această analiză scotea în evidenţă o serie de DEFICIENŢE ale sitemului şi cauze grave ale acestora, ca de exemplu un număr foarte mare de studenţi care au mai puţine cunoştinţe la terminarea facultăţii, decât aveau atunci când erau în primul an. Uitarea este absolut normală, dar problema este: că informaţiile pierdute nu sunt înlocuite cu altele noi.

Să revenim la ştirea cu NOILE SCHIMBĂRI ale învăţământului. În fapt aceste aşa-zise schimbări sunt de fapt unele mai vechi,  reactualizate. Chiar şi aşa ele nu aduc îmbunătăţiri, ci doar mimează acest lucru. În fond problema esenţială rămâne aceeaşi: este un sistem ineficient.

Într-un articol precedent vorbeam despre lipsa corelării şcolii cu piaţa muncii şi de faptul că nu există consilieri vocaţionali în şcoli, care să-i ajute pe  elevi să se orienteze către o carieră sau alta.

În loc să rezolve această problemă, a eficientizării acestui sistem, mai marii noştri conducători dau decrete prin care legiferează o tâmpenie fără margini, ca progeniturile incapabile să ia note de trecere la Bacalaureat să se poată înscrie LA FACULTATE.  Adică unu care nu este în stare să ia o notă de trecere la un examen după 4 ani de studiu, poate să ia note de trecere la 10 examene pe sesiune??????

Asta este o logică eventual pentru un univers paralel. Asta dacă plecăm de la premisa că au bune intenţii. Dar cum eu nu pot pleca de la această premisă, chiar dacă mai marii sunt destul de înapoiaţi, logica de mai sus nu se aplică, fiind aberanţă chiar şi pentru unii ca ei.

Părerea mea. sinceră. este că cei care au promovat o asemenea iniţiativă nu se gândesc decât la BANI şi  la VOTURI.

Banii care vin din taxele şcolare sunt mulţi şi îi pot ţine în sistem pe profesorii incapabili, pentru că mulţi dintre ei, dacă nu ar fi în sistem, în universităţi ar fi şomeri.

În plus sunt mulţi analfabeţi cu diplomă care  vor doar o diplomă, un carton pe care să scrie că au făcut şi ei o facultă, care însă nu este de nicio valoare şi nu este acoperită de cunoştinţe. Odată satisfăcută această dorinţă, a incapabililor, ei se vor transforma în votanţi, pentru că ei sunt cei care se duc la vot şi nu ratează nicio  ocaziede acest fel. 

V-aţi întrebat de ce aceşti conducători nu sunt interesaţi de faptul că NICIO UNIVERSTIATEROMÂNEASCĂ NU ESTE ÎN PRIMELE 600 DIN LUME.

Raspunsul îl găsiţi ascultând melodia J 

În fine, să revin la subiectul cu care am început, de ce nu cred eu că suntem frumoşi şi deştepţi. În primul rând la nivel de discuţii publice nu sunt teme legate de problemele mai sus menţionate şi pentru că raspunsurile la întrebările anterioare au mai degrabă cu conotaţii negative.

De ce într-un secol al vitezei şi al informaţiei să vrei să înveţi mai puţin şi refuzi informaţia, dar nu eviţi să-i  dezbaţi pe alţii?

Bloggerii - talent şi iniţiativă civică

Constat în ultima perioadă o implicare foarte activă a bloggerilor, în deosebi a celor craioveni J, în diferite iniţiative sociale şi de voluntariat.

Recent vă vorbeam despre participarea noastră, ca echipă, la o competiţiede volei pe nisip, competiţie ce a fost organizată cu scopul de strânge fonduri pentru reabilitarea unei grădiniţe din oraş. Participarea fost numeroasă atât din partea noastră (pentru că am fost singura echipă cu 3 rezerve, nu una cât se cerea minumum şi ar mai fi venit mai multţi), cât şi a multor alte instituţii din oraş, dar şi a unor echipe de amatori.

Ieri am primit o provocare, de la Sergiu Boboc, în care ni se solicita să facem donaţii, pentru ONG-uri, el oferind pentru cei de la SMURD. Nu este obligatoriu să fie această instituţie. Eu personal mă implic activ în diferite ONG-uri de aproximativ 13 ani, dar cu precădere în ultimii 3-4 ani în AsociaţiaEvolve, acolo unde am investit multe resurse.

Astăzi am primit de la Mădălina Nanuţ invitaţie de ne implica într-o campanie de strângere de like-uri pe facebook. În urma acestei campanii în funcţie de numărul de like-uri vor venii anumite fonduri, din partea unui sponsor, pentru refacerea bazei sportive a unei şcoli chiar din cartierul meu, o bază de sport unde jucam în copilarie basket.

Şi Daniel Botea ştiu că se implică în tot felul de campanii de voluntariat. Anul trecut a donat o parte consistentă dintr-un câştig, de  la un concurs, unor familii sărace. În plus de asta el a fost şi iniţiatorul participării noastre la competiţia de volei.

Iar ca tacâmul să fie complet, recent am luat decizia constituirii noastre într-o asociaţie, care se va numi cel mai probabil Asociaţia Bloggerilor Craioveni, numele încă nu este bătut în cuie.

Un celebru preşedinte american a lansat o vorbă, pe care încerc să o redau cât mai fidel: ce faci pentru popor, ca să îţi fie bine? Pun şi eu firesc întrebarea, ce facem fiecare dintre noi pentru semenii nostrii, pentru societate, înainte de a cere ceva de la ei? Consider că în primul rând schimbarea ar trebui să plece de la noi. În fiecare societate sunt o multitudine de lucruri ce trebuiesc făcute, iar o parte dintre acestea chiar de către fiecare dintre noi, ca cetăţeni.

Orice cetăţean pe lângă drepturi are în primul rând obligaţii, despre care se evită de cele mai multe ori să se vorbească. Ne eschivăm  să ne asumăm anumite responsabilităţi din care nu avem de câştigat mai nimic, înafară de bucuria pe care o putem aduce unora dintre semenii noştrii.

Dacă noi evităm să ne implicăm activ în rezolvarea unor astfel de probleme, de ce avem pretenţia ca alţii să o facă pentru noi şi până la urmă: care este contribuţia noastră?

Într-un final: TU CE FACEŢI CA SĂ NE FIE MAI BINE?

IMPLICA-TE!