Case de Ajutor Reciproc

Vă mai aduceţi aminte de CAR-uri? Este vorba despre Casele de Ajutor Reciproc. Eu personal imi amintesc că mama mea obişnuia să împrumute bani de la astfel de CAR-uri, pe la începutul anilor 90 pentru a face diferite achiziţii prin casă. Apela la astfel de mecanisme de ajutor din mai multe considerente: în primul rând că aveau dobânzi mai mici, erau sume mai mari decât putea strânge de la o lună la alta, iar ratele erau foarte flexibile; şi un alt considerent ce a stat la baza acelor decizii a fost şi faptul că reuşea să obţină banii destul de repede, fără să aştepte săptămâni în şir, ca în cazul împrumuturilor bancare.

Ei bine, se pare că astfel de CAR-uri încă mai există, deşi personal le credeam dispărute de ceva vreme. Un astfel de exemplu este şi Casa de EconomiiEuro Credit, care merge pe aceleaşi principii de bază ale acestor tipuri de instituţii nebancare şi de ajutor reciproc.

Deşi sună puţin ciudat, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu astfel de instituţii, aceste mecanisme, de ajutor, au la baza un rol social şi nu unul comercial, ca bancile. Scopul principal al acestor CAR-uri nu este de a obţine profit, ci este acela de a ajutora semenii prin împrumuturi rapide, nu foarte mari ca valoare nominală, dar extrem de utile în anumite momente.

Pentru a veni în spijinul clienţilor, CAR Euro Credit pune la dispoziţie mai multe tipuri de împrumuturi:

-          Împrumut CAR tradiţional

-          Împrumut social rapid

-          Împrumut cu dobândă 0% (zero)/an

Nu voi descrie fiecare dintre aceste tipuri de împrumuturi (o puteţi face fiecare dintre voi deschizând link-urile de mai sus), dar pot spune că par foarte avantajoase şi se mulează perfect nevoilor target-ului acestor Case de Ajutor Reciproc.

Pe mine personal mă avantajază în special oferta lor de economisire, pentru că au şi astfel de servicii. De ce spun acest lucru? În primul rând pentru că nu am planuri de achiziţii pentru următorul an şi nu consider că a ţine banii la saltea, este cea mai bună variantă, niciodată banii nu rămân acolo, iar tentaţia de a-i cheltui este foarte mare, fără a face ceva util.

În plus dobânzile obţinute sunt destul de avantajoase, de 9%/ an (dobânda aferentă anului 2014). Cu alte cuvinte – poţi înmulţii suma depusă, fără a face vreun efort, iar suma obţinută este scutită de orice taxe şi impozite.  

Webstock 2014

Şi ca orice blogger care se respectă, deşi sunt încă la început de drum în acest domeniu, mă dusăi şi eu la Webstock, o întâlnire a bloggerilor şi a comunităţii social-media din toată ţara, unde fiecare dintre noi are posibilitatea de a interacţiona cu ceilalţi din această breaslă, să-i cunoască şi să se facă cunoscut.

Organizarea a fost ireproşabilă, mult mai bună decât mă aşteptam iniţial (şi asta pentru că sunt destul de exigent când vine vorba despre astfel de evenimente), deşi prietenii cu care m-am dus acolo şi care fuseseră prezenţi şi în anii trecuţi Daniel, Sergiu, Mircea, Minerva, Daniela Ianolia, Marina şi nu în ultimul rând Emil Călinescu (alias Minunatul), mi-au spus că este un eveniment de nota 10. Cu alte cuvinte a rezultat un adevărat BloggMeet naţional.

În prima parte a evenimentul ne-au vorbit câţiva internauţi de succes, care şi-au prezentat câteva dintre proiectele lor din mediul online, cu mare priză la public. De asemenea au încercat să ne vândă câteva ponturi, pe care ei le-au folosit şi care i-au dus la un nivel de notorietate semnificativă în rândul breslei şi chiar în afara acesteia. Majoritatea dintre ei fiind implicaţi în foarte multe proiecte şi în afara mediului virtual.

Cel mai important lucru pe care au încercat să ni-l transmită cei care au urcat pe scenă este că: nu ar trebui să renunţăm niciodată la visul nostru, la pasiunile noastre. Eventual să încercăm să le integrăm în contextul social, să le îmbunătăţim şi să credem tot timpul în ele, chiar dacă ne va fi greu. Cunoaştem cu toţii că atunci când doreşti să iniţiezi o acţiune pe cont propriu şi încerci să-ţi iei soarta în propriile mâini şi să îţi coordonezi singur viitorul, o să apară mulţi oameni care te vor critica, care vor încerca să-ţi pună beţe în roate şi îţi vor spune că nu are rost, mai bine renunţi.

Dacă tu crezi cu adevărat în visele şi în planurile tale trebuie să continui, să faci sacrificii şi să aştepţi ca rezultatele să vină în timp, nu peste noapte. Într-adevăr nu trebuie să crezi că vei devenii milionar peste noapte şi fără să faci eforturi, uneori chiar foarte mari. Niciunul dintre cei care ne-au prezentat proiectele lor de succes şi care au devenit milionari (pentru că au fost şi astfel de întreprinzători), nu au avut succes începând de a doua zi, ci au trecut prin multe furci caudine, că să folosim puţin şi unul dintre clişee J, dar cu toate acestea au continuat să creadă şi să continue pe drumul lor. Fără să insisţi şi să mergi mai departe, în ciuda piedicilor, nu vei reuşi să-i convingi şi pe ceilalţi că planul tău este bun. Evident că trebuie să faci diferite analize pe parcurs şi să vezi unde ai greşit (pentru că vor există multe erori) şi să încerci să corectezi şi să te adaptezi din mers.

Toate eşecurile iniţiale se întâmplă cu un scop. Chiar dacă pare cinic, este cât se poate de adevărat. Aproape niciodată nu vei reuşii să convingi oameni în jurul tău din primul minut, pot trece chiar 2-3 ani până să-l găseşti pe acel nebun, care să dorească să te sprijine (şi să o facă), cu adevărat şi să mergeţi pe culmile succesului.

Cel mai important lucru, pe lângă credinţa maximă în ideile/proiectele tale, este şi capacitatea de a construi o echipă capabilă şi unită, în care de cele mai multe ori prietenia şi spiritul de sacrificiu contează mai mult decât succesul imediat şi extrem de perisabil. Subliniez încă odată: fără capacitate de sacrificiu şi nebunia de merge mai departe în ciuda obstacolelor, nu vei putea avea niciodată succes ca antreprenor, indiferent de ce domeniul este vorba.

Toţi cei prezenţi pe scenele de la Webstock, sunt întreprinzători/antreprenori care au început lucrul de la zero. Nu trebuie să înţelegem că au făcut ceva din nimic cu nimic, ci doar că au plecat de la ideile lor, multe dintre ele la prima vedere banale, au crezut în ele şi au luptat pentru ele. Cu alte cuvinte au căutat nişe de piaţă sau locuri unde piaţa nu era suficient de dezvoltată, dar cu perspective favorabile şi au încercat să ocupe şi să dezvolte aceste segmente.

Drumul succesului este anevoios, dureros şi plin de garduri de sârmă ghimpată peste care va trebui să treci, dar rezultatul muncii tale este cel mai dulce lucru posibil, care va vindeca rănile şi care-ţi va aduce multe satisfacţii – făcându-te să uiţi de toate  aceste capricii ale drumului către performanţă.

Pentru această experienţă năpraznică (acesta fiind epitetul preferat al unuia dintre vorbitori Ronativ), le mulţumesc pe această cale organizatorilor, ţinând să le menţionez că se vor procopsi cu mine şi la ediţiile viitoare ale Webstock-ului.

Bancul Săptămânii

Şi pentru că tot sunt la modă subiectele cu islamişti şi fanatici religioşi, bancul săptămânii este pe aceeaşi temă:

Un musulman devotat se urcă într-un taxi. Foarte

  politicos îi spune şoferului să închidă
  radioul pentru că este împortiva religiei lui să asculte muzica.
  - Cum aşa zice şoferul, dar voi aveţi muzică?
  - Da, zice musulmanul, dar pe vremea Profetului, nu era muzică
  vestică. Asta este muzica necredincioşilor...

  Şoferul
  politicos ascultă şi închide radioul, după care trage
  maşina pe stânga (pentru că era în Londra), se dă jos  şi
  deschide uşa pasagerului, şi îi spune:
  - Atunci dă-te jos şi aşteaptă o cămilă, ca pe
  vremea Profetului tău nu  erau nici taxiuri!

este un banc şi trebuie tratat ca atare ;) 

Paradoxul României

V-aţi întrebat vreodată care sunt valorile după care se orientează românii şi ce-i determină să acţioneze sau să nu acţioneze într-un anume fel?

Nu o să vorbesc aici despre clisee de tipul: familia, morala creştină şi frica de Dumnezeu, despre ele am mai vorbit sau  vor face subiectul altor articole.

Acum însă voi încerca să deduc alte asemenea valori, care stau la baza ne-reacţiei românilor. Cunoaştem cu toţii o multitudine de fapte de corupţie ale înalţilor funcţionari, mai marilor aleşi sau înalte feţe bisericeşti şi cu toate acestea nu prea există niciun fel de reacţie din partea cetăţenilor şi a societăţii civile. Aceste ultime două instituţii ale oricărui stat democratic, sunt primele care reacţionează atunci când se întâmplă lucruri necurate şi când organele abilitate nu reacţionează sau o fac cu întârziere şi doar de faţadă.

Cu toate că la noi se întâmplă astfel de lucruri necurate, nimeni nu reacţionează, nici măcar cetăţenii care sunt de cele mai multe ori vizaţi de actele abuzive. Nici măcar cei care se declară credicioşi şi foarte credincioşi (din punct de vedere religios) nu au niciun fel de reacţie când sunt comise furturi sau alte asemenea acţiuni. Ba mai mult, de multe ori ei sunt primii care se duc să-i realeagă sau să-i susţină pe cei care comit acele păcate. Păi cum vine asta? Eşti susţinătorul bisericii şi al celor zece porunci, dar îi susţii pe cei care fură (să dăm doar un exemplu).

De unde vine această lipsă de reacţie a românilor?! Pai în primul rând că ei nu au un sistem de valori binedefinit după care să se ghideze, totul este negociabil atâta timp cât nu mă afectează în mod direct. Şi dcă mie mi-a bine, nu mă interesează că-l fură pe vecinu, eu să stau liniştit. Această atitudine nu este una demnă de o societate, ci mai degrabă de o populaţie, indivizii ne-reuşind să empatizeze între ei, fiind chiar indiferenţi şi chiar îi încearcă de foarte multe ori un sentiment de împlinire atunci când aproapele său dispare înaintea lui.

Această canibalizare a populaţiei îmi aduce aminte de un banc pe care l-am auzit de la cineva foarte în vârstă, care a încercat să-mi răspundă (eu copil fiind) la întrebarea: cum este poporul român? Răspunsul a venit destul de promt sunb forma unui banc: se duce Ceauşescu în Iad şi este întâmpinat de către Tartorul Dracilor, care se oferă să-i prezinte fostului dictator noul mediu în care va trebui să-şi ducă veşnicia; îi arată mai multe cazane cu smoală pe care erau inscripţionate numele unor ţări, iar deasupra acestora erau mai mulţi draci care-i împingeau cu furcile pe cei care încercau să scape; numai un cazan era fără draci deasupra şi pe care scria România; Tartorul Dracilor îi explică de ce cazanul românilor este fără paznici *pentru că ei se păzesc singuri, cum se ridică unu să scape, cum vin cinci să-l tragă în jos*.

Cred în continuare că această definiţie este una de actualitate, din păcate. Spun asta pentru că se pare că au trecut 25 de ani, de pomană, peste acest popor care nu se mai deşteaptă. Uitaţi-vă la ceea se întâmplă cu majoritatea borfaşilor de clasă ai României care au ajuns, întâmplător sau nu, la mititica. Nici când ar trebui să ne luminăm puţin că reuşim să scăpăm de cei care şi-au bătut joc de noi, nu o facem. Ba mai mult, le plângem de milă şi organizăm marşuri de protest, în semn de solidaritate cu hoţii. Oare ne identificăm cu hoţii, oare aceste adevăratul nostru set de valori?!?

Acesta este un paradox al acestui popor român: ne bucurăm că vecinul s-a stins înaintea noastră, dar îi plângem de milă borfaşului. Ne declarăm credincioşi, dar nu ne ajutăm aproapele. Asta dacă nu cumva ne identificăm  aproapele în rândul borfaşilor, dar în situaţia asta – cu siguranţă nu ne putem declara credincioşi.

Până când nu o să ne identificăm singuri (fiecare dintre noi trebuie să facem asta), un set de valori pe care să-l respectăm, ne-negociabil şi să ni-l asumăm, nu ne putem transforma în popor (în ceea ce înseamnă în mod real un popor), nu o să ne poate fi mai bine.

Cred că această fotografie, care mi-a parvenit de la o prietenă, este suficient de grăitoare pentru ceea ce este românul în ziua de astăzi. 

Europa - Între secesiune şi criza a valorilor

De ceva vreme observăm cum apar tot felul de ştiri care prezintă o serie de mişcări identitare în toată Europa, atât în interiorul Uniunii Europene, cât şi în zonele spaţiului ex-sovietic.

Într-adevăr la nivelul întregii Europe există o adevărată criză identitară, ce se manifestă sub diferite forme care duc ăn cele din urmă la tendinţe secesioniste. Însă aceste mişcări de natură identitară au cauze oarecum diferite în estul Europei, decât zona Uniunii. În ceea ce priveşte spaţiul ex-sovietic situaţia actuală pleacă de la faptul că după destrămarea URSS diferite regiuni au ajuns să fie administrate de către state care, de-a lungul istoriei, au avut mai multe lucruri divergente decât cele care să le apropie. Este vorba îm primul rând de aşa-zisele conflicte îngheţate din jurul Mării Negre, care au început să fie din ce în ce mai vizibile odată cu conflictul din Ucraina. Dar despre situaţia acestor regiuni autonome cu tendinţe secesioniste din zona est-europeană voi vorbi mai pe larg în articole ulterioare.

Voi încerca să prezint, pe scurt, cum stau lucrurile în ceea ce priveşte regiunile cu o autonomie sporită sau care doresc acest lucru şi care acum doresc independenţa.

Cunoaştem cu toţii, cel puţin din ultimele evenimente prezentate la mai toate buletinele de ştiri, situaţia din câteva zone ale Europei unde au început să escaladeze o serie de mişcări identitare cu aspecte secesioniste. Astfel de exemple avem în Spania cu regiunile – Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa – Corsica şi Bretania, Regatul Unit cu Scoţia, Italia cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Belgia cu problemele dintre Valonia şi Flandra.

Deşi par a se afla în colţuri diferite ale continentului, aceste mişcări identitare au în comun câteva aspecte, pe care le voi prezenta în continuare.

Majoritatea regiunilor ce se doresc independente au în general o situaţie economică bună şi chiar foarte bună, comparativ cu celelalte regiuni ale statelor de care doresc să se desprindă. Acest lucru se datorează resurselor naturale extrem de bogate, industrializării dezvoltate sau a eficienţei muncii.

Din pricina acestei situaţii, a unei economii mai prolifice, se nasc aceste mişcări identitare. Majoritatea locuitorilor acestor regiuni doresc o independenţă totală faţă de statul central pentru a reuşi să păstreze resursele economice la nivel local, fără să le mai trimită la centru, care să le împartă mai apoi şi cu regiunile mai puţin eficente economic. Raţionamentul pare logic până într-un punct, de ce aş dori eu să îi dau din ceea ce muncesc eu şi celui care nu produce la fel de mult.

În majoritatea acestor situaţii se marşează pe următorul considerent: un viitor mai prosper în afara statului central. Se merge pe ideea că dacă s-ar desprinde total de centru, resursele nu ar mai fi dispersate ci ar rămâne la nivel regional, stimulând si mai mult economia. Aceste mit pare să funcţioneze în continuare, în ciuda faptului că nu există garanţii totale că acest lucru s-ar putea întâmpla.  Faptul că încă se merge pe astfel de argumente, pentru obţinerea independenţei, se datorează în primul rând lipsei unor politicieni puternici, reali, care să stimuleze masele pentru o cauză sau alta – a lipsei de repere reale (asupra acestui aspect voi reveni într-un subpunct următor).

Spun că este un MIT, acela al unei vieţi mai bune în urma obţinerii independenţei, pentru că omite din analiză principalul factor care a dus la crearea statului central de care aparţin (unele dintre aceste teritorii au fost cucerite militar, dar formarea statului central a avut alte fundamente), şi anume SIGURANŢA.  

Un stat mic, dar bogat este vulnerabil şi va fi mereu ţinta unora mai puţin bogate care vor dori să beneficieze şi ele de pe urma acestor resurse. Aceste lucruri s-au tot întâmplat de-a lungul istoriei omenirii, chiar dacă au avut diferite pretexte, la bază au stat tot cele pur economice.

Cunoaşteţi cumva vreun stat puternic, bogat care a dus un razboi de cucerire cu unul sărac, atât în resurse cât şi economic? Personal nu cunosc un astfel de exemplu.

Ei bine, tocmai astfel de argumente ar trebui să stea la baza aplanării tendinţelor secesioniste. Regiunile bogate se pot apăra de atacuri de cucerire tocmai prin existenţa lor cu zone mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a părea mai mari şi mai puternice. În fapt nu doar par, ci chiar sunt puternice, în primul rând pot controla, economic, resurse umane mult mai importante decât dacă ar fi singure. În fapt acest lucru se întâmplă peste tot în natură, când un animal este atacat de un prădător, prada se va putea apăra prin a părea mai mare decât este descurajând astfel un atac care l-ar nimicii. Ca să dăm şi exemple: peştele balon când este atacat înghite multă apă şi astfel devine mult mai voluminos şi imposibil de înghiţit de către prădător.

Ca să dăm şi un alt exemplu, mult mai edificator, pentru a înţelege mult mai bine acest aspect expus mai sus, să analizăm situaţia Kuweit-ului la începutul anilor 90. Un stat mic, extrem de bogat în resurse de hidrocarburi, dezvoltat economic care a fost atacat de către un vecin mai mare, Iraq, dar care nu era foarte dezvoltat. Deznodământul micului stat era altul dacă nu era sprijinit de către USA, un aliat mult mai mare. Alianţa făcută nu a fost fără implicaţii economice.

Cu alte cuvinte: nu te poţi dezvolta ca ţară şi să rămâi la acest nivel, dacă eşti un stat mic – atât geografic, cât şi ca număr al populaţiei. Succesul acestor state mici este unul de conjunctură, neputând păstra această situaţie de fapt, fără a intra în alianţe (cel puţin) cu parteneri statali mult mai mari.

De foarte multe ori, cei care conduc aceste regiuni, omit să prezinte lucrurile astfel, ci preferă doar discursuri populiste, în care le prezintă cetăţenilor doar argumente sterile şi marşează pe argumente insuficiente, ascunzând contra-argumentele sau argumentele împotriva autonomiei.

De ce fac acest lucru? Răspunsul este simplu. Ei, conducătorii de regiuni, ar fi principalii beneficiari ai obţinerii independenţei respectivelor regiuni, pentru simplul fapt că ei ar gestiona toate resursele noului stat.

În cele mai multe cazuri, aceste regiuni cu puternice tendinţe secesioniste, au în cadrul statelor de care aparţin o autonomie sporită, ei îşi gestionează mare parte din resurse, ei îşi coodonează politicile publice în ceea ce priveşte locurile de muncă, obiectivele prioritare de investiţii etc.

Şi totuşi, ce-i face să-şi dorească mai multă autonomie-independenţă?

În primul rând, pentru majoritatea politicienilor, liderilor regionali puterea centrală este un Bau-Bau pe care-l prezintă drept Ţap Ispăşitor pentru a ascunde incompetenţele crase din administraţiile locale, dar şi pentru a ascunde lipsa de măsuri reale care să stimuleze economia sau care să rezolve diferitele probleme de la nivelul societăţii.

Pentru a înţelege mai mult acest lucru, ar trebui să ne uităm la cum reacţionează conducătorii statelor faţă de politicile impuse de la Bruxelles, pe care le prezintă drept principala piedică împotriva reformelor pe care doresc să le pună în aplicare, fără a prezenta concret acele reforme. Cu alte cuvinte, maniera în care dai vina pe alţii pentru a-ţi ascunde lipsa de activitate reală nu reprezintă în fapt decât praf în ochii cetăţeanului, pentru a nu putea vedea corupţia, furtul din banul public şi lipsa de soluţii reale de reformă.

Evident, există şi unele argumente REALE, care să susţină o formă mai ridicată de autonomie regională, în vederea unei dezvoltări socio-economice sustenabile. Nu poţi avea pretenţia ca de la centru, în cazul nostru – de la Bucureşti, să şti ce se intâmplă la periferie, în cazul nostru la Sighet, de ce au nevoie cei de acolo şi cand au nevoie. Pentru a rezolva acest lucru este nevoie de o descentralizare, de un transfer de putere către autorităţile locale, pentru a putea să intervină cu măsuri reale şi specifice.

Însă, pentru a putea evita situaţii neplăcute, trebuie ca anumite politici, de MACRO (politici de reper), să poată fi luate şi impuse de către centru, Bucureşti sau Bruxelles. Aceste politici sunt necesare sau mai corect spus imperios necesare, pentru a putea fi siguri că nu apar discrepanţe majore între politicile luate în diferite regiuni şi pentru a se putea crea o unitate mult mai mare, care să se poată mobiliza eficient, în timp util în caz de necesitate majoră.

Argumente istorico-culturale

Aceste argumente sunt invocate de foarte multe ori, de către cei care susţin diferite forme de independenţă faţă de puterea centrală, încercând să creeze sau să re-creeze o identitate diferită a regiunii în contextul statului central, pentru a adânci discrepanţele dintre regiuni, creând astfel o prăpastie de netrecut între acestea. Cu alte cuvinte am putea spune: că se încearcă să se rupă un teritoriu, cu tot cu resursele de care dispune, pentru a putea fi condusă de către grupuri de interese diferite de cele de la centru.

Analizând puţin acest aspect ne putem da seama mult mai repede, că aceste argumente legate de istoricul diferit al zonei faţă de celelalte, de specificitatea culturală diferită, nu sunt decât perdele de fum pentru a ascunde adevăratele  interese – cele economice.

Ca să concluzionăm, putem spune că adevărata cauză, care stă la baza numeroaselor mişcări secesioniste şi crizei economice este una a reperelor, a valorilor şi a liderilor capabili care să le impună la nivel social.

O societate care nu are un liant legat de valori şi repere se transformă în populaţie, care va fi incapabilă să vadă aspectele ce o aseamnă şi care va fi astfel extrem de vulnerabilă în faţă agenţilor externi – fie că este vorba de  dezastre naturale, molimi, războaie; fiind astfel incapabilă să evolueze.

Dansul ca pasiune

Recent am văzut campania celor de la Katamis în care provoacă bloggerii să spună dacă le place să danseze sau nu şi care sunt motivele.

Sincer să fiu, mie îmi place să dansez sau mă rog, să mă zbengui, pentru că ceea ce facem majoritatea pe unde ne ducem, nu este altceva decât zbenguială, fie că este vorba de discoteci, cluburi, banchete şi chiar nunţi. Majoritatea nu cunosc diferenţa dintre a dansa şi zbenguială. Credem că dacă de mişti puţin, pe un oarecare ritm ăla este dans. În realitate a dansa, este mult mai mult, înseamnă coordonare cu partenerul, respectarea ritmului şi a muzicii şi a anumitor micări şi conduite.

Nu ştiu câţi dintre noi chiar aplică ceea ce am spus mai sus. Şi nici nu prea ai unde, dacă ne gândim la cluburi, acolo unde spaţiul este extrem de limitat. Dar trebuie să improvizezi, şi da, o altă trăsătură a dansului este improvizaţia, nu cea făcută anapoda, ci una care să se încadreze perfect în context.

Ei bine, dacă eşti în situaţia de a dori să înveţi să dansezi şi să depăşeşti nivelul de zbenguială, dacă  vrei să treci la un nivel mai avansat poţi apela la cursurile unei şcoli de dans. Un asfel de exemplu este şi Clubul de Dans Sportiv Katamis care predau cursuri de: vals lent, tango, vals vienez,  slow fox,  quickstep,  samba,  cha cha cha,  rumba,  paso doble,  jive,  salsa sau bachata, pentru mai multe detalii puteţi accesa adresa - cursurile sunt pentru persoane de toate vârstele.

În ceea ce mă priveşte o să-mi încep lecţiile curând, având o provocare din partea unui prieten, care reuşeşte să înveţe cât mai repede, cât mai multe dansuri câştigă - premiul încă nu l-am stabilit. Trebuie să spun însă că el pleacă cu un avans destul de important, dar promit să recuperez şi să-l dovedesc la final J.

Situaţia Învăţământului celor Frumoşi şi Deştepţi

       Tot la această categorie, vă propun un articol care doreşte să le dovedească, încă odată, celor care încă mai susţin că învăţământul românesc funcţionează, contrariul.

Am observat cum diferite persoane postează articole în care se elogiază performanţele universităţilor în care studiază. Un astfel de exemplu este şi articolul în care se prezinta Universitatea de Vest, din Timişoara, ca fiind  în top 800 universtăţi din lume. Această prezentare se doreşte a prezenta ca o MARE PERFORMANŢĂ, locul în top 800.

         În realitate acest loc nici nu mai contează în realitate. Toate clasamentele serioase se opresc la top 500 în cel mai fericit caz. În aceste clasamente conduce detaşat USA, cu aproximativ 140 de instituţii de învăţământ superior, urmată de către Marea Britanie cu 37. Nici la nivel european România nu stă foarte bine. Din 2013 Uniunea Europeană şi-a făcut propriul sistem de clasificare al universităţilor - U-Multirank, în care se analizează mai mulţi parametrii. 

         Cum pot astfel de state să aibă foarte multe universităţi în top, iar România se mulţumeşte cu 4 locuri în top 800, (care în realitate nici nu mai contează). Răspunsul este clar, cel puţin pentru mine. În ţara noastră top din multitudinea de universitati şi cca. 1600 de facultăţi, acest număr este unul provizoriu, în realitate neexistând un număr oficial.  Când ai o astfel de situaţie, în care nici măcar nu ştii câte instituţii de acest fel ai pe teritoriul ţării tale, nu denotă altceva decât HAOS.

         Cu alte ocazii scriam despre faptul că învăţământul românesc nu este altceva decât fabrică de şomeri cu diplome, care însă nu ştiu să facă nimic. Întregul sistem este putred din simplul fapt că se doreşte să rămână astfel. Avem în continuare politicieni care au obţinut diplome la facultăţi care nu încap nici în primele 100 din ţară sau politicieni care sunt în spatele unor universităţi de unde poţi obţine cartonul fără să te prezinţi măcar  odată la cursuri sau examene.

        Şi nouă ne convine această situaţie. Ne convine pentru că nici nu dorim mai mult decât un simplu carton, pe care să scrie: X-ulescu a absolvit Z-facultate.

        Ceea ce se întâmplă acum este rezultatul faptului că mulţi dintre români si-au dorit să termine o facultate şi încă foarte uşor. Aici au intervenit şi profitorii, care exact asta au făcut: ne-au oferit posibilitatea de a obţine uşor diplome, dar au avut grijă să rămânem la acelaşi nivel de pregătire – zero.

        Ce facem însă cu cei care vor să facă pe bune, o facultate, dar nu-şi permit să plece din ţară, din motive financiare în primul rând? Ei bine, de aceştia nu ne pasă. Îi înglobăm în masa mare de mediocrii, care nu se prezintă decât pentru UN CARTON. Nimeni nu are interesul să cearnă valorile şi capacităţile intelectuale. Şi de ce ar face-o până la urmă? Poate astfel se trezeşte naţiunea.

       Din cele 300 de universităţi româneşti, niciuna nu are capacitatea să se alăture, în mod real elitei mondiale din învăţământ şi cercetare. În fapt, rezultatele cercetării la nivel de astfel de centre şi universităţi sunt ZERO, iar cei care vor să facă cu adevărat această muncă nu sunt lăsaţi, prin simplul fapt că nu primesc finanţare. Este şi cazul Institutului Naţional de Cercetare Cantacuzino, care a fost băgat în faliment, inteţionat, fiind cam singurul astfel de institut din ţară care mai funcţiona. 

         În loc să întreţii un număr atât de mare de instituţii, ai face mai bine una sau două, cu aceeiaşi bani, dar care să poate fi competitivi pe plan mondial.

       Dar care ar fi interesul?! Mai ales când avem un ministru al învăţământului care face gafe şi un prim-ministru plagiator.

 (sursa)

Odata cu noile modificări ale legii învăţământului: diplomele de bacalureat se vor imprima de acum şi pe hârtie igienică.