Feriţi-vă de muncă! Mai bine pensionar decât salariat

Cred că majoritatea dintre noi simţim un sentiment de neîncredere când ne gândim la stat, cu tot ceea ce reprezintă el: servici medicale, învăţământ, siguranţă naţională şi mai ales sistemul de taxe şi impozite. Faptul că avem printre cele mai mari taxe şi impozite din Uniunea Europeană, raportat la venituri contribuie în mare măsură la crearea acestui sentiment, care este amplificat şi de situaţia precară a veniturilor unei familii obişnuite.

Ei bine, dacă până acum doar credeaţi acest lucru, acum avem şi dovada. O analiză recentă a datelor oficiale în ceea ce priveşte creşterea pensiilor şi a salariilor pe ultimii 7 ani,  ne arată că statul român încurajază nemunca şi îi obligă pe cetăţeni să caute să se pensioneze mai devreme.

Deşi au fost numeroase discuţii, cu precădere în campaniile electorale, că guvernele din perioada de criză au tăiat pensiile şi salariile, în realitate datele ne arată că acestea au crescut, cu procente diferite, în favoarea pensionariilor.

În ultimii 7 ani pensia medie în România a crescut cu 112%, de la doar 399 lei în 2007 la 845 lei în 2014. Evident că nu putem spune că pensionarii trebuiesc invidiaţi, nivelul lor de trai este în continuare printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană.

Lucrurile nu stau la fel de bine şi pentru cei care lucrează, salariul mediu net lunar a crescut cu doar 61% în aceeaşi perioadă, de la 1042 de lei în 2007,  la 1684 lei în anul 2014.

Dacă facem o analiză, de nespecialişti într-ale economiei, ne putem da totuşi seama că ritul de creştere al veniturilor pensionarilor a crescut mult mai mult comparativ cu cel al salariaţilor, în ultimii 7 ani, fiind procentual vorbind, dublu.

Je suis Charlie

Nu s-au dezmeticit bine francezii după ziua de ieri, în care a avut loc măcelărirea pur şi simplu a unor ziarişti, chiar la ei în birouri, că astăzi, încă de la primele ore ale dimineţii, au mai avut loc câteva incidente. Unul dintre acestea seamănă izbitor cu cel de ieri, diferenţa este că acesta  s-a soldat doar cu uciderea unui singur poliţist, o femeie şi rănirea gravă a colegului acesteia. Actul terorist a fost săvârşit de către doi cetăţeni înarmaţi cu arme automate, asemănătoare celor pe care le-au avut şi atacatorii de ieri. La scurt timp după acest incident au avut loc alte trei incidente, de data aceasta fără victime. Incidentele de această dată au privit locaţii frecventate de către musulmani – locaşuri de cult sau restaurante. Acestea ne arată foarte clar că situaţia în Franţa s-a agravat şi că sunt posibile oricând astfel de incidente, justificate religios şi care doresc răzbunare, din partea ambelor tabere.

În ceea ce priveşte evenimentul de ieri, de la publicaţia Charlie  Hebdo, după ultimele informaţii făcute publice, se pare că atacatorii au venit chitiţi să-i omoare pe Stephane Charbonnier, Jean Cabut , Bernard Verlhac şi Georges Wolinski, care conduceau publicaţia franceză. După ce au întrat în biroul redacţiei, acolo unde jurnaliştii tineau o şedinţă de rutină, le-au strigat numele celor trei, i-au tras deoparte, iar apoi i-au executat cu câte un glonţ în cap. Acest lucru denotă clar că atacatorii nu erau simplii fanatici care doreau să răzbune umilinţa profetului Mahomed, ci ei au acţionat, cel mai probabil la ordin, execuţia fiind comandată,  nefăcând obiectul unui act terorist întâmplător, organizat de nişte descreieraţi.

Modul în care au acţionat ucigaşii arată clar că aceştia nu erau simplii musulmani, ci beneficiaseră de instrucţie militară, fiind foarte bine organizaţi şi riguroşi în acţiuni. Cu alte cuvinte, aceşti terorişti au fost defapt mercenari/asasini care au acţionat la comanda, cel mai probabil, a unui şeic sau calif.

 Într-un astfel de context, în care sunt săvârşite acte teroriste la comandă de către oameni bine instruiţi şi în care cetăţeni născuţi în occident se alătură benevol grupărilor teroriste, ne putem aştepta oricând la apariţia unor cazuri similare sau chiar de o amploare sporită şi cel mai probabil din partea ambelor tabere.

Oricum ar fi, sincer condamn toate incidentele desfăşurate în Franţa în ultimele două zile, atât actele de terorism săvârşite de către musulmani, cât şi actele de răzbunare săvârşite de către creştini (aşa cum se crede la această oră). Personal nu am cum să argumentez sau să susţin un act terorist sau unul de răzbunare, în care se folosesc arme de război asupra unor cetăţeni simplii în plină stradă.

 Trebuiesc comdamnate la fel de ferm toate actele de acest gen, pentru că ele nu fac altceva decât să ducă la escaladarea violenţelor şi vor încinge şi mai tare spiritele de ambele tabere, iar o astfel de situaţie este de evitat.

 Dacă suntem cu adevărat credincioşi – fie creştini, fie musulmani – şi credem cu tărie în puterea unei forţe divine, nu recurgem la astfel de demersuri, în care nu facem altceva decât să stricăm ceea ce Dumnezeu/Allah a creat.

 În încheiere o să vă aduc aminte o vorbă din bătrâni: peniţa este mai ascuţită decât sabia, lasă urme mai adânci şi crează efecte ce nu mai pot fi şterse cu buretele. Adaptaţi şi voi contextului actual şi veţi vedea cine a câştigat în final partida de ieri, cei care s-au luptat pentru libertatea cuvântului sau cei care au folosit armele, pentru a-i reduce la tăcere? 

Când toleranţa nu are limite

   Vorbeam zilele trecute despre diferitele crize ale Europei şi ale lumii occidentale, de la cele economice la cele ideologice. Nu am vorbit însă despre o altă problemă, la fel de gravă, cea legată de imigranţii stabiliţi aici, în occident, care încearcă să îşi impună valorile sau ceea ce înţeleg unii dintre aceştia ca fiind valori.

   Mulţi dintre aceşti imigranţi vin în occident pentru a-şi face o viaţă mai bună decât cea pe care şi-o puteau permite în ţările de origine. Nimic spectaculos până aici. Dar dacă analizăm mai atent ne dăm seama că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Mulţi dintre aceştia nu înţeleg valorile şi principiile după care întreaga lume civilizată se ghidează: toleranţă, libertate de exprimare etc. Pentru mulţi, în special musulmani, aceste volori nu sunt recunoscute drept valori, ci mai degrabă pseudo-valori şi din acest motiv ei nu se pot regăsi şi nu se pot adapta lumii occidentale. Majoritatea dintre ei depun eforturi pentru a se intergra sau de a convieţui paşnic cu cetăţenii ţării adoptive. Dar există şi grupuri care încearcă să adapteze noul context social, cel occidental, valorilor lor, după care şi-au dus traiul în zonele de origine. Tocmai din aceste forţări, se nasc conflicte, unele dintre ele ajung să degenereze şi se soldează cu victime.

   Este şi cazul ultimului atentat terorist (aşa cum a fost el catalogat de către mediile occidentale), din Paris, soldat până în acest moment cu 12 morţi şi 7 răniţi (acestea sunt cifrele oficiale). Atentatul a fost produs de către fanatici religioşi simpatizanţi ai grupării jihadiste (aşa cum se auto-intitulează adepţii săi), Al-Qaeda. Justificarea acestui atac a fost: apariţia în nenumărate rânduri, în ziarul francez Charlie Hebdo, a unor caricaturi cu profetul Mahomed. Aceşti terorişti au dorit să răzbune denigrarea imaginii profetului lor. Din punctul lor de vedere, apariţia acestor caricaturi aduceau ofensă liderului lor spiritual, profetul Mahomed. Trebuie precizat că în publicaţia franceză au apărut numeroase caricaturi şi cu Iisus, diferiţii papi sau cu alţi lideri religioşi sau  politici. Şi caricaturile cu Iisus sau cu lideri ai Bisericii Creştine (în special Catolică), au stârnit valuri de indignare în rândurile creştinilor şi au fost de nenumărate ori criticate de aceştia, dar creştinii nu au recurs la acte violente sau de sorginte teroristă.

   În ciuda valurilor de nemulţumiri, au existat şi oameni care apreciau umorul jurnaliştilor francezi, de la publicaţia Charlie Hebdo, ceea ce  i-a făcut pe aceştia să continue în acelaşi stil, urmând una din regulile pieţei – dacă există cerere, există şi ofertă.

   Dacă atunci când mă refeream la musulmanii proveniţi din zona arabă sau Africa de Nord, care aveau anumite obiecţii la adresa unor astfel de apariţii media, reacţiile lor (obiecţiunile lor neviolente), le puteam înţelege – din simplul fapt că pentru ei aceste lucruri reprezentau o noutate pe care o puteau înţelege cu greu, sau deloc – în ceea ce îi priveşte pe cei născuţi în Franţa, spre exemplu, nu pot fi la  fel de îngăduitor – pentru simplul fapt că au trăit numeroase astfel de experienţe şi le puteau accepta mult mai uşor, nu neapărat să fie şi susţinători ai acestor caricaturi (ca să analizăm doar acest exemplu).

   Oricare ar fi justificarea unor astfel de reacţii, de genul atentatelor, ele nu rămân în picioare în faţa evenimentelor în sine. Nu poţi susţine sau argumenta într-un fel sau altul uciderea unor semeni, pe motiv că nu-ţi împărtăşesc convingerile religioase sau că apelează la umor pentru a-şi susţine punctul de vedere (chiar dacă prin acest umor se depăşesc limitele bunului-simţ). Oricum am lua-o, uciderea unor oameni sau săvârşirea unor atentate teroriste trebuie condamnată şi respinsă vehement, prin cele mai dure metode.

    Problema cu cetăţenii de origine musulmană din Occident nu este o  noutate, dar ea este ignorată de către mai toate sferele de conducere şi de către cei care ar putea/ şi trebui să ia decizii în acest sens. O să mai dau un exemplu, la care am fost martor: în decembrie 2012 am fost într-o excursie la Bruxelles şi am constat cu stupoare că în pieţele lor publice nu mai erau împodobiţi brazi de Crăciun, deşi până atunci o făcuseră, ci în locul lor erau amplasate nişte hărăgăi – opere de artă (aşa cum erau ele descrise de către cei care luaseră decizia de a le amplasa). Nedumerit, am încercat să întreb şi eu ce reprezintă acele obiecte, iar răspunsul a fost de genul – sunt brazi de Crăciun, reacţia mea a fost una pe care nu v-o descriu. Apoi am fost lămurit – acele obiecte existau pentru că cetăţenii de origine musulmană au protestat public, faţă de amplasarea brazilor de Crăciun, pe motiv că aceştia ar fi în contradicţie cu prevederile Coranului (în Bruxelles numărul musulmanilor se ridică la 33% din numărul total al populaţiei), iar ca urmare – brazii au fost înlocuiţi cu opere de artă. Chiar dacă exemplul meu nu este unul important, el ne arată cum cei pe care-i primim cu braţele deschise şi încercăm să le oferim posibilitatea unui viitor mai bun, ajung să îşi bată joc de tradiţiile noastre, pe motiv că ele contravin principiilor lor.

   Păi dacă vi la mine în casă, atunci trebuie să-mi respecţi regulile şi valorile, dacă ele contravin atât de mult principiilor tale, atunci caută-ţi alt loc sau adaptază-te, nu mă obliga să mă schimb ca să-ţi fie ţie bine. Dacă veneam la tine acasă, atunci da, îţi impuneai valorile, iar eu eram obligat să le respect. Atâta timp, cât tu eşti cel care caută un trai mai bun, iar eu te ajut, atunci respectă-mă.

   Exact asta nu au pus în aplicare liderii europeni. Toleranţa fără margini faţă de oaspeţi şi impunerea de restricţii populaţiei băştinaşe, nu poate duce niciunde. Eventual ne poate transforma în ceea ce este acum Africa sau Orientul Mijlociu, unde omul nu are nicio valoare.

   Atâta timp cât nimeni nu i-a forţat pe imigranţii proveniţi din zonele obscure ale planetei să-şi schimbe religia, ba mai mult, le-a permis să-şi construiască lăcaşuri de cult – ceea ce nu este un lucru rău – atunci şi ei trebuie să respecte principiile şi valorile noastre – cum ar fi libertatea presei.

   Atunci când o să fie obligaţi (prin orice mijloace), aceşti imigranţi să ne respecte valorile şi să nu ne mai calce în picioare (pentru că aşa le spune imamul), probabil vom avea o viaţă mai bună, chiar  unii alături de ceilalţi. Cei care consideră că principiile şi valorile occidentale sunt denigratoare şi neadecvate omenirii sau decadente, sunt invitaţii mei să părăsească această zonă şi să o caute pe aceea unde valorile lor sunt la putere.

PS: nu susţin că trebuie ca musulmanii care vin în Europa, spre exemplu, trebuie să renunţe la religia lor, ci să respecte valorile noastre. Coranul nu susţine că adepţii lui Mahomed trebuie să ucidă creştini, ci astea sunt aberaţiile unor bolnavi mintal.

Bancul de azi, de ieri şi de mâine

Şi pentru că am promis ca în fiecare săptămână să existe un articol mai amuzant, zic să mă şi ţin de cuvânt J

DEFINIŢII NOI DIN DEX:
ÎNFOCARE = transformare în foca;
GHINIOANE = varianta moldovenească pentru ardelenescul "Bine, Ioane";
ÎMPRĂŞTIERE = rezultatul procesului prin care beţivii se fac praştie;
BIZAR = zar dublu;
MICROSCOP = scop mărunt;
ÎNVIORAT = prevăzut cu vioara;
LEŞINĂ = pe unde merge "le tren";
MERITORIU = teritoriul ocupat de livada de meri;
RATEU = pateu din carne de raţă;
ŢURŢUR = sunetul soneriei, iarna;
BATALION = fratele mai mic al plutonierului Batal Gheorghe

PS: Mulţumesc Ianolia! J

Încercarea de a „se trezii din somn” a românilor

Deşi pare paradoxal, avem un imn naţional, Deşteaptă-te, române!,  ne-a trebuit aproximativ un sfert de secol să dăm măcar impresia că înţelegem mesajul şi că dorim să ne trezim din amorţeala şi din letargia în care ne-am afundat în perioada comunistă.

Şi totuşi se pare că a venit şi această vreme, în care românii vor să fie trataţi şi priviţi altfel, atât de către conducătorii lor, cât şi în exteriorul graniţelor.  Un prim semn major în acest sens a fost dat în noiembrie 2014, când prezenţa la vot a fost mult peste estimări. Cel mai important este că diferenţa a fost făcută de către categoriile sociale cel mai puţin implicate până în acel moment în viaţa publică, categorii cel mai afectate de măsurile şi indiferenţa politrucilor. A fost un fel de răbufnire de orgoliu a acestor oameni, care au dat semnalul schimbării, reuşind să arunce în aer previziunile şi estimările privind rezultatele alegerilor, trăgând o palmă serioasă întregii clase politice. Şocul a fost atât de mare încât efectele au început să se vadă începând cu a doua zi de după alegeri.

Cerinţele tinerilor ieşiţi în stradă, printre care m-am numărat, de a fi respinsă legea amnistiei şi graţierii (aşa cum esta ea cunoscută publicului larg), susţinerea DNA – principalul instrument de luptă împotriva corupţiei şi singurul care şi-a făcut simţită prezenţa prin deciziile şi condamnările făcute şi cel mai important – apărarea dreptului cetăţenilor din afara graniţelor ţării de a vota; drept ce le fusese încălcat (cu bună ştiinţă zic eu), de către organizatorii alegerilor, care susţinau un alt candidat, cel al sistemului.

Semnalul dat de către societatea civilă, nou formată şi neaservită sistemului, formată în principal din oameni independenţi financiar, de antreprenori sau din tineri şcoliţi, a fost unul extrem de puternic, care arată că românii doresc şi altceva decât vorbe goale şi măsuri luate pe picior, care nu fac altceva decât să apere interesele personale ale clicii politrucilor transpartinici.

Rămâne de văzut cât va dura această stare şi presiune publică asupra clasei politice, de a forţa schimbarea – schimbarea în bine, prin luarea unor măsuri care să apere în primul rând interesele naţiunii şi mai puţin pe cele ale clicilor şi clanurilor din politichia românească. Cu toate că evenimentele din noiembrie 2014 au produs efecte imediat – prin respingerea legii amnistiei şi graţierii (care prevedea scoaterea din puşcărie a politicienilor condamnaţi pentru fapte de corupţie), prin retragerea imunităţii mai multor politicieni şi încuvinţarea urmăririi penale a acestora; în ultima vreme observăm că s-a cam aşternut tăcerea peste subiectele de interes naţional, rămase nerezolvate de multă vreme: reformarea sistemului de taxe şi impozite, a sistemului sanitar şi de învăţământ, ca să nu mai vorbim de altele mult mai complicate, cum ar fi sistemul naţional de apărare sau continuarea reformelor din justiţie. Evident că se încearcă să se adoarmă, iarăşi, populaţia, pentru că interesele clicilor de politruci să primeze. De aceea este extrem de important cum vom reacţiona în continuare, noi ca oameni de rând, şi sum vom şti să ne luptăm pentru drepturile şi libertăţile noastre şi cum vom şti să le băgăm, iarăşi, gimpele în coaste conducătorilor acestei ţări. Cu alte cuvinte: trebuie să înţelegem că lupta trebuie să continue, nu trebuie să ne culcăm pe o ureche că lucrurile vor merge de le sine către ceea ce ne dorim cu toţii. Ceea ce s-a întâmplat în noiembrie a fost doar primul pas, doar prima bătălie câştigată, dar mai este mult până la posibila câştigare a luptei şi înlăturarea grupurilor de interese obscure.

Dacă este să analizăm cele 100 de previziuni pentru anul2015, dacă este să observăm puţin mai atent contextul internaţional în care ne aflăm, chiar dacă cele două articole postate anterior Încodareamuşchilor de către Federaţia Rusă şi Crizele fărăsfârşit din Europa, la o primă vedere nu par foarte optimiste, în realitate ele ne arată cu exactitate drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a avea un viitor mult mai bun şi pentru a le putea oferii generaţiilor viitoare o şansă în plus faţă de cea pe care noi am avut-o. Orice criză reprizintă o oportunitate, pentru cei care ştiu să profite de ea. Tot ceea ce va trebui să facem este să ne concentrăm şi mai mult pe reformele începute, pe accelerarea lor şi pe investirea de resurse suplimentare pentru realizarea lor şi continuarea pe drumul către integrarea deplină în Uniunea Europeană şi consolidarea parteneriatelor strategice cu NATO, UE şi USA.

Evident că aceste lucruri nu sunt simple şi nu se pot realiza fără efortul colectiv al întregii naţiuni – cu tot cu clasa politică (nu neapărat cea actuală, ci eventual una reformată la rându-i), pentru că orice altă cale nu ne va aduce schimbările mult aşteptate, ci doar reîntoarcerea la situaţia din anii ’90, când haosul şi anomia socială erau cuvintele care defineau realitatea românească.

Până când ne vom vedea îndeplinite speranţele şi aşteptările, trebuie să credem cu ardoare în ele, să luptăm pentru ele şi să avem răbdare, pentru că viitorul poate suna bine pentru România. 

Crizele fără sfârşit din Europa

Deşi criza economică globală a trecut se pare că Europa încă se mai zbate în incertitudini şi crize de tot soiul. Asta o arată şi evenimentele petrecute în anul 2014 şi care se pare că vor continua şi în 2015.

Anul 2014 a fost marcat printre altele de două referendumuri publice (cel din Ucraina legat de trecerea peninsulei Crimea la Federaţia Rusă nu îl iau în considerare din motive foarte clare – evenimentele petrecute anterior, precum şi cele care au succedat, lasă serioase semne de întrebare privind corectitudinea sa), privind scindarea unor ţări, ruperea unor teritorii de ţara mamă. Cu toate că ambele au fost fără efectele scontate de către iniţiatorii lor, ele arată o tendinţă clară a separatismului în întregul continent, pe criterii, în  special legate de apartenenţa etnică.

În întreaga Uniune Europeană, pentru că doar la ea voi face referire, există o serie de tensiuni, legate de dorinţa unor lideri locali de rupe bucăţi din diferite ţări, pe care să le controleze deplin. Pe lângă cele două situaţii la care am făcut referire anterior, (referendumurile din Scoţia şi Catalunia), în europa sunt presărate o serie de conflicte care au ca fundament argumente asemănătoare – autodeterminarea unor regiuni. Cu alte cuvinte, crearea unor state noi din vechile regiuni ale unor ţări. Astfel de conflicte mocnite sunt şi în alte state, cum ar fi Italia – cu Tirolul de Sud, Sicilia şi Latium; Franţa cu Corsica şi Bretania; Belgia cu Flandra şi Valonia; Spania cu Catalunia şi Ţara Bascilor; aici am putea pune şi România cu aşa-zisul Ţinut Secuiesc.

Aceste conflicteîşi au baza în nemulţumirile oamenilor legate de problemele economice cu care se confruntă şi în lipsa unor viziuni pe termen lung ale liderilor naţionali şi locali. În lipsa unor viziuni reale, care să ducă la propăşire, sunt inventate tot felul de astfel de conflicte, care sunt alimentate artificial de către principalii beneficiari de pe urma consecinţelor acestor fricţiuni – liderii formali regionali.

Niciunul dintre aceste teritorii separatiste (ca să folosim un  astfel de termen mult uzitat în presă), nu se va putea guverna singur, fără ajutor extern solid (ne referim la un tip de guvernare care să aducă bunăstare şi progres).

           Şi de ce se merge în continuare pe aţâţarea acestor conflicte, dacă ele nu aduc  bunăstare cetăţenilor? Pentru că ele aduc profit celor care le provoacă, şi odată cu acesta şi putere; oricunde există un conflict-o criză va exista cineva care să exploateze această situaţie şi să fie beneficiarul direct.

Evident că oamenilor de rând nu li se spun lucrurile în faţă, ci li se aruncă tot felul de argumente, care mai decare mai alambicate, în ideea că acestea vor găsi adepţi care vor susţine cauza, fără ca beneficiarii să  împartă din câştig.

Pentru a putea înţelege mai bine situaţia, o să luăm un  exemplu, oarecare, pe care să-l analizăm în câteva cuvinte. Să luăm spre analiză, Ţinutul Secuiesc/ România. Principalii susţinători ai autonomiei/ sau chiar a independenţei acestui teritoriu sunt liderii maghiari, care argumentează demersul lor prin faptul că în zonă există o majoritate care la nivel naţional este o minoritate, care foloseşte altă limbă. În ultima perioadă aceşti aşa-zis lideri, au încercat să arunce şi argumente economice, dar care au picat repede unei analize ceva mai riguroase şi au fost abandonate pe parcurs. În primul rând acestă regiune este slab dezvoltată economic, are o infrastructură precară şi nu ar putea supravieţui unei ruperi de Bucureşti. Celălalt argument, legat de limbă şi cultură este unul real, dar care s-a datorat în primul rând liderilor locali care au încurajat populaţia să refuze să înveţe limba română şi astfel i-a forţat pe cetăţenii Ţinutului Secuiesc să se izoleze de restul cetăţenilor ţării din pricina neînţelegrii limbii. Oricum ar fi, o autonomie sporită sau obţinerea independenţei acestei zone nu va duce decât la afundarea economică a zonei, situaţie în care cel mai mult vor avea de suferit cetăţenii de rând. Situaţii asemănătoare sunt şi în celelalte cazuri din Europa.

Ignoranţa liderilor naţionali şi europeni în ceea ce priveşte rezolvarea acestor probleme separatiste, nu face altceva decât să lase focul să ardă mocnit. Foc care macină continuu şi care poate izbucnii oricând într-un incendiu mistuitor. A ignora o criză, nu face altceva decât să creeze premisele unei crize extinse.

O altă problemă acută a Europei este legată de faptul că multe state încă se mai luptă cu criza economică şi asta datorită liderilor populişti care au amânat sau au refuzat să ia măsurile necesare salvării. Cu toţii au crezut că această situaţie se va rezolva de la sine, fără să facă eforturi şi să ia masuri nepopulare, care i-ar fi dus la pierderea puterii.

Şi totuşi problema nu ar fi chiar atât de grea dacă ar fi fost vorba de state mici, cu pondere nesemnificativă în bugetul Uniunii. Dar dacă este să privim peste lista acestor state, care încă se mai luptă să iasă din criză, situaţia devine chiar dramatică: Italia, Spania şi mai ales Grecia; Portugalia, Irlanda şi România au reuşit să iasă cu greu din  recensiune, dar la orice seism economic riscă să reintre în categoria junk. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că nici al doilea motor economic european nu se simte prea bine, Franţa, iar principalul motor, Germania, începe să dea semne de oboseală, situaţia devine cu adevărat dramatică.

Nu poţi avea pretenţia să poţi zbura cu un avion ale cărui motoare nu funcţionează.

Dacă nu se vor lua măsuri drastice şi într-un timp cât mai scurt, situaţia se va agrava şi va tinde să degenereze în haos. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât Rusia începe să-şi arate muşchii şi va începe să emită din ce în ce mai multe pretenţii, şi va juca dur, extrem de dur, încercând să muşte cât mai adânc din animalul rănit – Uniunea Europeană.

Ce ne rezervă 2015 - Anul incertitudinilor?

Dacă este să facem o analiză obiectivă a premiselor anului 2015, putem spune că poate fi un an decisiv din punct de vedere al evoluţiei umanităţii pentru următoarea sută de ani, dacă nu chiar mai mult. Fac această afirmaţie fără să exagerez deloc. Sfârşitul lui 2014 şi începutul lui 2015 aduc în prim-plan câteva elemente interesante ce merită a fi analizate, chiar şi de către cei mai nepăsători:

-          Ξ Încodarea muşchilor de către Federaţia Rusă

-          Ξ Crizele fără sfârşit din Europa

-          Ξ Încercarea de „a se trezii din somn” a românilor.

O să le abordăm pe fiecare în parte, enunţând câteva elemente definitorii şi posibilele consecinţe.

Încodarea muşchilor de către Federaţia Rusă

Nu este o noutate de mai bine de un an de zile. Numai dacă este să ne uităm la reacţiile liderilor de la Moscova, în special ale lui Vladimir Putin, care încearcă sărepoziţioneze ţara  în rândurile marilorforţe de la nivel mondial.

     Este bine cunoscut faptul că după prăbuşirea comunismului şi în deosebi a URSS, Moscova şi-a pierdut din influenţa pe care o avea la nivel mondial.

În ultimii 20-25 de ani tot blocul fost-comunist a trecut printr-o cruntă perioadă de tranziţie, de la un sistem economico-politic cebtralizat, la economia de piaţă. Era de aşteptat că această schimbare a macazului să fie una dureroasă, dar ea a fost neaşteptat de lungă. Şi asta s-a datorat în primul rând mentalităţilor oamenilor care se schimbă foarte greu, dar şi a neînţelegerii liderilor din acest spaţiu că trebuie să se adapteze sau să cedeze. Evident că niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat: nici nu au cedat, nici nu s-au adaptat, ci au încercat să profite de funcţiile pe care le aveau şi să se îmbogaţească, în detrimentul majorităţii populaţiei. Pentru a înţelege cât mai exact acest lucru nu trebuie să fim experţi, ci doar să privim puţin mai atent la ceea ce s-a întâmplat în România post-decembristă, ceea ce reprezintă doar o mică parte din ceea ce s-a întâmplat în întreg blocul fost comunist.

Şi cum în ultimii 10-15 ani s-a observat o redresare a economiei ruse, era de aşteptat (zic eu), ca liderii din acest spaţiu să înceapă să emită pretenţii de redobândire a vechiului statut, cel din perioada în care ei erau singurii care tăiau şi spânzurau în estul Europei şi în mai mult de jumătate din continentul asiatic. Pretenţiile ruşilor asupra acestor zone nu sunt de ieri de azi, cie ele datează de secole, începând cu Ivan cel Groaznic, secolul al XVI-lea.

Era de aşteptat că o mentalitate colectivă ce datează de secole, nu putea să dispară în mai puţin de 20 de ani, timp în care nu s-au succedat mai multe rânduri de conducători, ci au rămas în mare parte aceiaşi. Este şi cazul actualului lider de la Kremlin, cel care conduce Federaţia Rusă de mai bine de 15 ani, şi care provine din rândurile foştilor ofiţeri KGB.

Exact acest lucru nu l-au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă liderii formali ai lumii occidentale. Spun liderii formali pentru că aceştia nu reuşesc să-şi depăşească această condiţie, ci acceptă să conducă cu măsuri populiste, care nu fac altceva decât tărăgăneze situaţia actuală, afundând-o şi  mai mult în criză.

Evident că într-o astfel de situaţie, în care Occidentul bâjbâie şi încearcă să se redescopere pe sine, liderii ruşi încearcă să profite la maximum şi să-şi recâştige poziţia de forţă mondială.

Un prim astfel de demers al ruşilor a fost să alipească un teritoriu – Crimea, fapt condamnat de către Occident, dar care a lăsat impasibili liderii ruşi.

Acesta a fost începutul unor tensiuni ceva mai aprinse între lumea occidentală şi cea rusească, care au continuat cu conflictul din estul Ucrainei, conflict care continuă şi care are ca scop trasarea unei zone albe, de conflict îngheţat, sub directa comandă a Moscovei, dar pentru care aceasta din urmă nu-şi asumă nicio vină. Este o variantă extrem de favorabilă Rusiei, cea în care se va menţine în regiune un astfel de conflict, mult mai important decât celelalte din regiune. Defapt asta a căutat Moscova să facă după prăbuşirea Continei de Fier – să creeze la graniţele sale un lanţ de astfel de conflicte îngheţate, cum sunt cele din Caucaz – Nagorno Karabah, Osetia; Transnistria în estul R Moldova şi din 2014 Regiunea Donbas din estul Ucrainei. Aceste conflicte au menirea de a apăra Federaţia Rusă de influenţele negative şi de către expansiunea Occidentului.

Ca răspuns la acţiunile Rusiei, Occidentul a răspuns cu o serie de sancţiunii economice şi restricţii pentru liderii ruşi în sfera lui de influenţă. Ca reacţie contra-ofensivă Moscova a început o serie de şicane în plan energetic, ştiind foarte clar că Europa este dependentă în mare măsură de importurile de energie.

O altă măsură menită să refacă influenţa rusească, cel puţin în zona fostelor state sovietice, a fost crearea unei Uniuni Euroasiatice, care şi-a început existenţa de jure de la 1 ianuarie 2015 şi are menirea să liberalizeze piaţa muncii, schimburile economice şi turismul în această zonă. Din această Uniune fac parte: Rusia, Kazahstanul, Belarusul, Armenia şi din luna mai şi Kirgizstanul.

Încetul cu încetul, putem spune că, Rusia începe să-şi recapete forţele de altă dată şi asta datorită în primul rând nesfârşitelor crize europene – atât din plan economic, politic şi mai nou de identitate – cauzate la rândul lor de inexistenţa unui ledearship adevărat şi a politicilor populiste duse în ultimii 25 de ani.

În acest context, rămâne de văzut care va fi cursul evenimentelor – dacă Rusia va creşte ca influenţă în zonă sau dacă Europa îşi va revenii în cele din urmă şi va reuşi să reînnoade legăturile economico-politice cu noua Uniune Euroasiatică şi cel  mai important: care va fi poziţia României şi cum vom fi afectaţi; toate acestea îşi vor afla  răspunsul în anul 2015.